Am mai povestit întâmplarea asta pe la începuturile blogului, dar cum de atunci pare să fi trecut o viață, o să v-o mai zic o dată azi.
Nu de alta, dar mi-a venit automat în cap în momentul în care mi-a fost limpede că n-o să mai plec în China. Așa cum îmi mai venise de nenumărate ori când mi-am dorit foarte tare niște lucruri.
De-aia am zis ca poate merită să v-o las aici, mai ales că de la întâmplarea asta mi se trage să nu manifestez niciodată, pentru nimic.
Îi știți voi pe toți coach-ii ăia spirituali care-ți explică că dacă vrei să primești ceva, orice, trebuie să manifestezi pentru ceva-ul ăla. Ei bine, la mine e fix invers, cu cât mă gândesc mai mult ca-mi doresc ceva, indiferent ce-ar fi ceva-ul ăla, cu atât cresc exponențial șansele sa nu mi se mai întâmple.
Și nu glumesc. De exemplu, când îmi doresc tare de tot să plec pe undeva, refuz să mă gândesc la cum o să fie sau la destinație în sine. Nu mă uit nici măcar pe prognoza meteo până în seara dinaintea plecării, ca să nu cumva să mă trezesc că nu mai plec.
Acum, c-ați înțeles despre ce e vorba, iată și povestea de la care mi se trag toate astea.
Nu mai știu câți ani aveam, probabil pe undeva între 10 și 12, în orice caz, eram suficient de mare cât să țin minte întâmplarea asta toată viața.
Mai știe cineva cum arătau pistoalele cu capse de pe vremea “ailaltă”? Niște chestii de plastic cu care încercai să faci să pocnească niște capse aflate pe o rolă de hârtie, dar, ca să bubuie sau măcar să scoată un pic de fum, trebuia să ai oleacă de noroc.
Pe scurt, azi nu l-ar cumpăra nici dracu’, pe atunci nu cred că exista băiețel care să nu-și dorească o armă din aia la brâu. Doar că nu prea se găseau. Bine, nu că asta ar fi vreo noutate, nu se găsea mai nimic pe vremea aia, de ce ar fi făcut pistoalele cu capse excepție?
Și totuși, printr-un soi de miracol, într-o zi când m-a trimis taică-meu să joc la loto, am intrat și în tutungeria de lângă. Acolo, în chioșcul ăla prăpădit, pe unul dintre pereții care țineau loc de vitrine, atârna EL, pistolul meu cu capse. Nou-nouț, mirosind a plastic proaspăt, mă strigase și eu venisem.
De prisos să vă mai spun că i l-am cerut vânzătorului, l-am admirat, am apăsat de câteva ori în gol trăgaciul, i-am simțit greutatea, am întrebat dacă au capse de rezervă, m-am asigurat că nu visez și chiar țin în mână ceea ce urma să fie un vis devenit realitate.
Am zbughit-o spre casă și le-am cerut alor mei bani ca să mă pot întoarce să-l cumpăr. Nu mai țin minte cât costa, dar n-avea cum să fie mai multe de 40-50 de lei. Surpriză, când au auzit pentru ce-mi trebuie banii, am fost refuzat și trimis la plimbare.
Dacă pe mama am înțeles-o cât de cât, refuzul lui taică-meu m-a lăsat cu gura căscată. Frate, suntem bărbați, vorbim despre un pistol, cum morții mă-sii să-mi zici „nu”? Cum să nu empatizezi cu vânătorul ancestral din genele noastre?
Mort de nervi și dezamăgire, am trecut la planul B. A doua zi, duminică, venea la noi mătușă-mea de la Tecuci. O dată cu ea, veneau și speranțele mele, pentru că de fiecare dată când venea îmi dădea o hârtie din aia albastră de 100 de lei. Ăla era cadoul ei pentru mine de fiecare dată. Prin urmare, tot ce mai aveam de făcut era să aștept, că mult nu mai era.
Habar nu aveți cât de greu trece timpul când aștepți să ți se întâmple ceva ce-ți dorești din tot sufletul. Trece greu când ești matur și cu toți boii acasă, darămite când ești copil și aștepți să-ți iei pistolul tău cu capse?
Toată ziua de sâmbătă m-am învârtit pe lângă tutungeria aia nenorocită, oprindu-mă din timp în timp să mă uit la pistolul MEU cu capse expus pe perete.
Duminică, înainte să plecăm spre gară s-o luăm pe mătușă-mea, am mai dat o fugă până la tutungerie, să mă asigur că e încă acolo, mă așteaptă. Era acolo, la locul lui, pe perete.
După care am plecat la gară, a venit mătușă-mea și odată cu ea a poposit la mine-n buzunar și mult dorita hârtie de 100 de lei. De-acum nu mai trebuia decât să se facă luni. Pentru că, evident, tutungeriile din epoca de aur nu aveau program duminica.
Spre seară, am mai trecut o dată să-l văd. Pe EL, pe pistolul meu cu capse. Mi-am lipit fața de fierul forjat din care erau făcute gratiile chioșcului și l-am admirat din nou în toată splendoarea lui.
Era tot acolo, pe perete, negru și lucios, parcă-mi zâmbea în lumina blândă a serii de vară. M-am înfiorat tot la gândul că a doua zi dimineață avea să fie al meu. Nu cred că am dormit vreun minut în noaptea aia.
Până la urmă s-a milostivit Marele Manitou și s-a făcut dimineață. Am înhățat banii și-am fugit, da, am fugit, spre tutungerie. Când am ajuns, gestionarul tocmai deschidea, am intrat odată cu el în magazin.
Fericit, mi-am aruncat privirea spre perete și-am înlemnit. EL, pistolul MEU cu capse, nu mai era acolo, dispăruse. L-am întrebat pe vânzător. A ridicat sec și rece din umeri:
– Nu avem pistoale cu capse, n-am avut niciodată!
Vă dau cuvântul meu de onoare că exact așa s-au întâmplat lucrurile. Este, de altfel, una dintre cele mai stranii întâmplări pe care le-am trăit și n-am să înțeleg niciodată ce s-a întâmplat
Văzusem pistolul cu ochii mei duminică seara, iar luni dimineață n-avea când să se vândă, pentru că intrasem în tutungerie odată cu vânzătorul.
Nu, vă zic, pur și simplu n-am să înțeleg niciodată ce s-a întâmplat. N-a fost să fie al meu. Am ajuns acasă cu lacrimile șiroind pe obraji, incapabil să le transmit alor mei drama pe care tocmai o trăisem.
Cert este că de la întâmplarea asta, am început să mă tem să mă mai gândesc prea mult la lucrurile pe care mi le doresc cu ardoare. Îmi impun să nu mă gândesc sau, dacă mă gândesc, îmi impun să plec de la premisa că sunt șanse mai mari să nu se întâmple.
Adică, după cum spuneam mai sus, acționez exact invers manifestatului. Iar dacă se întâmplă cumva să uit și să consider că lucrurile se vor întâmpla, de fiecare dată se va întâmpla câte ceva care să-mi demonstreze că nu e așa. Fix cum a fost și cu plecarea în China.
Și-acum, evident, n-am cum să nu vă întreb dacă aveți și voi povești din astea aproape paranormale care v-au marcat în vreun fel sau altul.
M-ai luat repede. Oi fi avind, dar acum nu imi aduc aminte.
Eu doar ma bucur ca ai scris. Asta inseamna ca te-ai mai intremat. Cel putin asa sper.
Da cu ceaiul acolo, de incantatii ne ocupam noi.
Comentariu beton!16
❤️
Am o poveste, dar sunt la volan 🤦 cu trei copii în mașină. Toți trei încearcă să mă convingă să le iau câte un cal 🙄. Avem o discuție amplă despre culorile cailor, dimensiuni, locul de cazare și alte detalii tehnice 😂. Revin mai târziu.
Mă bucur că ești mult mai bine 😇
Comentariu beton!23
🐴
În 1984 am făcut o excursie cu părinții la Budapesta, cu mașina. Contrar a ceea ce cred mulți, erau destui români care puteau călători prin blocul comunist, inclusiv cu mașinile personale. Noi, de exemplu, am fost un grup de vreo zece familii, fiecare cu mașina ei.
După șase zile, la întoarcerea spre țară, părinții mai aveau niște forinți și au hotărât să-i cheltuiască înainte de graniță. Ne-am oprit într-o localitate, nu mai țin minte care, unde erau mai multe magazine. Eu și fratele meu am rămas în mașină, că ai noștri au zis că termină mai repede cumpărăturile fără noi.
Evident că n-am avut stare și am plecat să căscăm gura prin împrejurimi. Am descoperit un chioșc, exact ca cel descris de tine, cu grilaj metalic de jur împrejur, prin care abia vedeai ce era înăuntru.
Și acolo am văzut ceva ce îmi doream enorm și nu găseam sub nicio formă în România. Un bumerang! De mic am fost fascinat de tot ce zboară, avioane, zmee, deltaplane și tot ce mai putea să se ridice de la pământ.
Erau două modele. Unul mic, la patru forinți, și unul mai mare, la opt. Noi aveam exact patru forinți, dar bineînțeles că îl voiam pe cel mare.
Cu puțina engleză pe care o știam eu la 14 ani, am început să vorbesc cu vânzătoarea, am întrebat-o cât costă, am rugat-o să mi-l arate, mă rog, un dialog destul de scurt. La un moment dat, frate-miu mă întreabă ceva.
În secunda în care ne-a auzit vorbind românește, femeia și-a schimbat complet expresia feței. A început să spună ceva în maghiară, habar n-am ce, ne-a trântit gemulețul în nas și ne făcea semne destul de agresive să plecăm de acolo.
Îți dai seama că n-am înțeles nimic. Eram doi copii care voiau să cumpere o jucărie. Când s-a întors taică-miu, l-am rugat să meargă el să ne cumpere bumerangul, dar femeia n-a mai vrut nici măcar să deschidă gemulețul.
Dezamăgirea a fost cumplită. Și ne-a urmărit ani de zile.
Patru ani mai târziu, în 1988, am făcut o altă excursie cu mașina, de data asta prin Ungaria, Cehoslovacia, RDG și Polonia. Și undeva într-un fel de mall din Budapesta, că ungurii aveau deja așa ceva, am găsit din nou bumeranguri. Exact modelul ăla mare, pe care îl voiam în 1984. Taică-miu ne-a cumpărat câte unul fiecăruia.
Fericire maximă!
Ajunși acasă, la Constanța, era toamnă, ne-am dus direct pe malul mării să le încercăm. Nu mai aveam răbdare. Numai că eram doi copii care habar n-aveau cum se aruncă un bumerang și nici nu ne-a trecut prin cap că vântul de pe malul mării ar putea fi o problemă.
Le-am aruncat și le-am privit cum se duc frumos, amândouă, în larg. Era frig, nu se putea intra în apă, așa că acolo au rămas.
Patru ani am visat la bumerangurile alea. Când în sfârșit le-am avut, le-am pierdut în câteva minute.
Cred că era o imagine funny cu noi doi pe malul mării, privind dezamăgiți valurile.
PS 1 Frate-meu a ajuns alaltăieri in China și mi-a trimis poze cu pungi vidate cu „adidași”. Celebrele gheare de găină 😂😂
PS 2 Când am fost eu în China, de capul meu cu un prieten, deci fără organizare și a fost o experiență inedită, am fost la un restaurant unde ne-au pus ăia de mâncare, ce considerau ei că am putea digera. Eu am găsit un bol cu ceva care mi-a plăcut maxim. Efectiv nu mă puteam sătura, am ras bolul și am mai cerut două porții. După ce m-am ghiftuit, am întrebat ce am mâncat. Nu am reușit să ne înțelegem, așa că micul chinez mi-a arătat poză. Erau membranele de la laba de rață 😂😂😂.
Comentariu beton!23
@Cristi
„In perioada 1980–1989 au fost recrutate peste 200.000 de persoane”; „Pe lângă cele 650.000 de persoane înregistrate oficial (in total) cu dosare de rețea, CNSAS menționează că existau sute de mii de alte surse neoficiale care sprijineau regimul fără a semna un angajament formal: surse ocazionale, persoane de sprijin și legături oficiale din instituții”
Asta inseamna undeva pe la 1:20 din populatia totala a tarii; cam jumatate din familiile care locuiau prin orase aveau cel putin o ruda cu legaturi cu regimul comunist. 1:5 familii aveau masina.
Aliniat cu ceea ce cred mulți, erau destui români care puteau…
Ca bine zici. De cand ma stiu, daca mi’am facut planuri, au picat. Asa ca, never again. Merg la inspiratie si ma adaptez din mers.
P.S.: sa te faci bine repede!
❤️
Nu-mi amintesc așa de dimineață,m-ai luat prea repede.Mă bucur că ne scrii,înseamnă că ești pe reveneală.Multă sănătate întregii familii!
❤️
„De la Pământ la Lună” se chema jocul pe care mi l-am dorit cu ardoare. Era un fel de Nu te supăra, frate! cu rachetute in loc de pioni. I-am scris lui Moș Crăciun că mi-l doresc. Stiam că nu exista Mos Craciun, dar ma obișnuiseră parinții sa pun scrisoarea in fereastră, să fie informat moșul despre ce ar fi cazul sa aducă. Odata scrisoarea s-a intors corectata cu pixul roșu, ortografia, deh. dar asta-i altă poveste. Deci vine Craciunul – jocul nu-i! Am primit multe cadouri, inclusiv o mașinuța teleghidata made in China, dar nu și jocul dorit. Usor dezamăgită am incercat sa tatonez, mă intrebam dacă oare cerusem ceva prea scump, dar nu putea fi mai scump decât mașinuța. Am fost la prietenul și vecinul care avea acel joc si m-am uitat la preț, nu era scump. Am revenit cu aceeasi dorință catre iepurașul de Paste. Ciuciu. Nu i-am intrebat pe părinți, n-am vrut sa par nemulțumită de cadourile primite. Am uitat de el. Dar da, mi l-am cumpărat cand aveam 60 de ani si m-am jucat de una singură o seară intreaga, apoi l-am pasat nepotului.
Comentariu beton!20
Of cum sună asta…
Frustrarea mea e cu un lucru pe care îl DEŢINEAM deja, dar nu l-am folosit practic NICIODATĂ. E vorba de o maşinuţă cu pedale, atât de mult mi-am dorit să ma plimb cu ea, doar că ori o împrumuta la alţii, ori nu mi-o cobora jos (stăteam la 3)…au trecut anii, am crescut, apoi au băgat placa cu „deja eşti mare, nu mai încapi în ea…
Dar aşa era părinţii atunci…unii din ei… sunt ai mei, sănătoşi să fie…să merg la psiholog ?!
PS. Trimite-ne o poză cum faci flotări!
Nu cred, nu pot să cred c-ai avut mașinuță din aia cu pedale. Meam, aș fi ucis pentru una din aia.
Cum, CUM să nu ți-o coboare din casă? CUUUUUM?
Mai vorbești cu ai tăi?
Am avut o mătușă, domnișoară bătrână, care mi-a cumpărat când aveam șase ani mașina asta cu pedale. Culoare vișinie. Vopsea lucioasă. Parbriz rabatabil. Jante albe. O minune. Noi locuiam in Navodari, mătușa in Constanța. Pe mine mă simpatiza, pe ai mei nu. Ca să își echilibreze sentimentele contradictorii, mi-a luat mașinuța, dar o ținea la ea în curte și mă punteam plimba cu ea, doar când mă aduceau ai mei la „oraș” 🤷.
Cel mai important: pare ca eşti semnificativ mai bine! Kutgw!
Ținând cont de ritmul în care se lansează produse noi în industria auto din China aş zice că următoarea invitație o să apară curând, deci calm.
Chestii care par anormale (pun intended) se întâmplă des, și de obicei au o explicație simplă și foarte ştiințifică, cum ar fi “universul nu era pregătit ca tu să apari pe stradă (sau în spatele blocului) cu pistolul ăla” deci a pliat lumea în aşa fel încât să nu îl ai!
Când eu îi zic Marei că sunt suficient de puternic încât să hotărăsc ce face Universul, NU MĂ CREDE!!!
Hmmm, fix așa și aici. 😁Să moară Bibi (cine-o fi asta nu știu🤪), că dacă mă dau de ceasul morții că vreau io ceva, dacă se mai împlinește?! Sau dacă se întâmplă minunea, nici nu mai am forță să mă bucur de acel ceva după ce am făcut cursa de o mie de m cu OBSTACOLE. 😁 Așa că am devenit înțeleaptă, țin degetele încrucișate la spate și decretez impasibilă ce-o fi o fi…🤪
Sănătate multă! 🤗
La mine nu îmi aduc aminte de o așa clară aliniere a astrelor înspre ghinion, dar pot spune cu cu mâna pe inimă că ce venea drept câștig ușor se plătea măcar dublu prin pierderile ce-i urmau.
Deci dacă primeam 100 de lei de la o mătușă (la mine nu-mi aduc aminte să se fi întâmplat) sigur mi se strica ceva sau pierdeam clasorul cu timbre.
Bine-ai revenit printre drepți!
– mergeam de la Goranu inspre Nord. Am luat scurtatura catre baraj, printre case. Vad un par plin de pere, gemea. Ma gindesc ca as minca si eu pere. 20 de metri mai incolo, din alta curte, iese o babuta cu o poala de pere si mi le da. Am mincat pina m-a luat burta. Erau dulci, mici, parfumate 🤩
– e ziua mea si e simbata. Duc copila la antrenament la piscina dupa care merg la cumparaturi la niste magazine bio si de producatori, ceva mai departe. Cumpar ce e de cumparat si plec acasa pe banda rapida. Uit ca e si un radar si ma ia la 95km in loc de 90. Zic: ce naiba, chiar de ziua mea, nu e frumos!!! Rar am pb de gen, ultima data fusese cu vreo 10 ani inainte…. Amenda nu a sosit niciodata 😉
– tot de ziua mea, doream sa am un inel Bvlgari, un model smecher. L-am primit cadou desi nu spusesem nimic nimanui. 😍
etc…
da, am: uneori par anormal! de pildă 😜(frate, ce nervos îs cîn’ mă gîndesc că și de-oi învăța spaniolă tot n-o să ajung la subtilități se exprimare ca asta!) mă gîndesc acu’ la cazul pistolulului cu capse ca la un capitol de Matrix ortodox; probabil în duminica aceea Bărbosu’ a ajuns cu cititu’ catastifului liberului arbitru la pagina ta, unde a văzut așa: Miăiță Vasilescu de la a VI-a B vrea să-și cumpere pistol cu capse; asta o să-l facă un fel de vigilante anti proști, iar mai tîrziu, cîn’ o să ajungă blogăr, o să vitupereze împotriva lor… hmmm…
– Paraschivooo, ia fă-te-ncoa!
gata, ies eu! mă duc să-mi iau pilula! roșie, albastră…
PS a dracu’ chelea pe tine, îți reveniși, ai?
Nu complet, cât să mă foiesc p-aici.
Îmi doream în copilărie o mașină cu pedale. Tot pe timpul răposatului se mai găseau mașinuțe din astea. Erau din tablă, te băgai în ea și dădeai la pedale. Cu volan și tot tacâmul. Cred că era 700 lei. O singură dată am avut curajul să le zic părinților, dar nu am avut noroc. A rămas doar dorința.
La Vâlcea nu se găseau, că i-aș fi făcut pe ai mei să mi-o ia. Dar cred că era mai mult de 700 de lei.
Nici la Piatra Neamt nu se gaseau, am plecat cu tata sa-mi ia asa ceva si ne-am intors cu tricicleta.
Iuhuuu! Articol scris (nu dictat, da?!?) de Mihaita in persoana! Sanatate, nenea!
Imi aduc aminte de pistolul ala; il aveau toti copii din fata blocului si numai eu, nu. Dar, asteptarea a meritat – am primit unul alb „de sherif” cu toc si stea. Sau o fi altu fata de cel care zici tu. In primavara, cand am facut curat prin „cutia cu amintiri” am gasit o pungulita cu 3 role de capse. M-am dus c-o rola in fata blocului si am dat cu pietre in ea si-au „puscat” aproape toate iar, fumul mirosea a copilarie. Fica-mea se uita mirata si-mi spunea ca am un zamvet „tampit” pe fata dar, ea nu stia e stiu eu… raufacatorii au fost lichidati intr-un duel si mirosea a praf de pusca.
Asta cu dorintele e valabila si pentru mine; nu trebuie sa mi le doresc foarte tare ca s-ar putea sa nu se mai intample.
Al meu era negru.
Îmi pare rău pentru situația prin care treci.
Anul trecut în iunie am fost cu un grup de prieteni la TIFF la filmul de la ora 22:00 open air Piața Unirii. Și pe la miezul nopții cand s-a terminat, am plecat spre casele noastre, râzând și povestind filmul.
La o intersecție, o mașină a intrat cu viteză pe culoarea roșie a semaforului și efectiv a luat pe capotă un băiat care era pe trecerea de pietoni. L-a aruncat în aer și a aterizat pe șosea. Exact ca în filme. Țin minte că am surprins momentul impactului și instinctiv am țipat.
Am stat toți cu el până a venit ambulanța, poliția. O prietenă i-a sunat pe părinții lui (evident, a trebuit să-i convingă că nu era metoda accidentul, dar nici nu le putea trimite noaptea poze cu copilul lor în ambulanță, să nu pățească oamenii ceva).
Care e legătura cu situația ta? Am aflat după câteva zile de la prietena care s-a implicat cel mai mult că băiatul era student și în câteva zile urma sa plece în USA cu programul Work and travel.
Evident, n-a mai plecat nicăieri, era în spital. Până la urmă nu a pățit nimic grav de la accident, dar a ratat plecarea în USA, pe care sunt convinsă că o aștepta din tot sufletul.
Se întâmplă. Am auzit ca spaniolii au un proverb (poate ne confirma cineva 🙂) lo mejor es lo que pasa.
Multă, multă sănătate! Vor mai fi ocazii de călătorie în China.
Oare tot așa o să fie marcați și gemenii mei pe viitor? Săptămânile trecute m-au înnebunit cu „când mergem să cumpărăm arici?” (Avem un arici care tot circula prin curte, pentru că primește mâncare, și voiau și unul în casă 🤦).
A trecut etapa cu ariciul, au văzut un pui de căprioară pe stradă, puteți ghici ce au cerut imediat după? Logic… „Când cumpărăm o căprioară”? Pisica deja e fumată 🤣🤣🤣
În schimb la mine a fost ceva mai normal, am cerut niște patine cu rotile (nu role, că era începutul anilor 90). Încă le mai aștept… Când i-am zis mamei de faza asta mulți ani mai târziu, a zis că ea nu ține minte să fi cerut vreodată așa ceva… 😵💫
Maică-mea, când i-am zis, nu știa ce e ăla pistol cu capse…
Voiam doar să-ți spun ce sentiment bun este să intru și să văd articol nou 😊.
❤️
Eu ma maritam acum 18 ani si in dimineata nuntii abia, abia am spus la coafor ca eu sunt mireasa.
Eram insarcinata cu juniorul si cred ca pe la 5 luni jumatate am spus lumii ca sunt insarcinata. Familia si seful meu au stiut de la vreo 3 luni jumatate, restul cu cat mai tarziu cu atat mai bine🤷♀️. Deci cu cat ma gandesc si spun mai putin cu atat sunt sansele mai mici sa imi stric feng shui- ul.
P S. Vad ca te simti mai bine🙂.
Sanatate!
Eu manifestez la o casă cu curte de vreo 20 de ani și, nimic 😭
Tot la bloc cu 6 animale în casă trăiesc
atîta timp cît vorbiți așa urît…
Eu aș zice că am avut, mai degrabă, o experiență paranormala „pe pozitiv” 😀 adică ceva ce nu avea șanse să se întîmple (sau avea șanse mult mai mici decît alea de la 6 din 49), totuși s-a întîmplat. Mie, căreia în majoritatea absolută a timpului nu mi se întîmplă chestii mișto. Sau de-alea de mi le doresc. Dar…”it was meant to be”, așa cum a zis chiar subiectul (în carne, oase, voce și zîmbet) dorinței mele ascunse.
Ma bucur ca ti-ai mai revenit si te citim la cafea, Mihai! Multa sanatate iti doresc!
Asa la prima strigare nu-mi aduc aminte chestii foarte paranormale desi sigur le-am patit.
Hai sa fie saptamana usoara la toata lumea!
Si-a mai revenit Zeus😂.
Vezi că urmează convalescența, cea mai importantă fază a unei viroze. Profită de ea la maxim, cere ceaiul și mâncărurile la pat și masajele aferente de recuperare. Se știe ca noi bărbații trecem plin clipe cumplite și avem nevoie de suport emoțional ca să trecem peste.
In ceea ce privește karma, la mine e simplu, ce imi doresc cel mai mult nu primesc. Ca exemplu, in primii 7 ani ai relației, respectiv căsniciei cu năpasta mea, mi-am dorit un laptop sony vaio. De prin 2006 pana prin 2013. De fiecare dată am primit același răspuns : “Dacă ești fițos nu primești nimic”. Și am tinut-o așa până a dispărut laptopul ăsta de pe piață. Mamă și ce mi l-am mai dorit…..
Pare ca incepi sa te intremezi. Zeama si-a facut datoria, zeama po’ sa moara si sa te lase in pace alelalate simptome. Sanatate maxima!
Eu sunt genul :prost să fii , noroc să ai … cam așa primesc eu . Dar nu țin minte să fi vrut ceva neapărat …. Acum am observat ca am obiceiul să dau lucruri și să primesc pe altă parte ..deci primesc ce vreau , chiar dacă nu când vreau 🤓
Uau, dacă mi-aduc aminte câte dorințe neîmplinite am avut în copilărie…m-apucă amocul!
De la jocuri, jucării, până la obiecte de îmbrăcăminte și încălțăminte. Apropo, eram sora mai mică și trebuia să port ce rămânea de la sor-mea cea mare. Inclusiv uniforme școlare, 😪 ceea ce mă făcea să fiu tare rușinată și supărată în prima zi de școală, când se făcea careul cu toți copiii.
Îmi aduc aminte că îmi doream tare, tare, o rachetă de tenis. Erau vremurile de glorie ale lui Ilie Năstase și toți copiii jucau tenis cu peretele blocului (spre disperarea locatarilor!!!😀).
În vacanța de vară, la bunici, am muncit cu spor (bunica îmi recompensa orice treabă pe care mă punea să o fac, nici ea nu înțelegea de unde atâta hărnicie pe capul meu), așa încât am reușit să strâng fabuloasa sumă de 200 de lei cât era o rachetă de tenis.
Acasă, scandal că mai bine îmi cumpăr rechizitele pentru școală. M-am încăpățânat și, cu orice risc, am cumpărat racheta.
Și, ce să vezi, n-am apucat să mă joc prea mult cu ea că s-a rupt racordul și a crăpat marginea! Așa de bine erau făcute!
Așa că m-am obișnuit să cred că nu e bine să mă bucur prea tare când am ceva, ca să nu dispară!😬🤨
O bicicletă Diamant,chinezească, era 1000 de lei. N-a fost să fie…
Sanatate multa, Mihai! Doare ca dracu’ sa ratezi excursia asta, dar sunt convins: e doar inceputul. Ai un blog mult prea misto ca sa nu fie remarcat din ce in ce mai mult de cine trebuie ca sa te cheme pe la ei in vizita. Sanatos sa fii!
Aveam 13 ani cand a cazut comunismul. Saraci lipiti pamantului. Mi-am dorit toata copilaria „adidasi” de firma. Mi i-am luat pe primii mult mai tarziu, din strainatate, din banii mei, ca la noi inca nu se gaseau. (a propos de adidasi si preturile lor la inceputurile „tranzitiei” noastre: isi mai aminteste cineva un magazin pe Victoria Socialismului, cam pe la mijloc, pe partea dreapta cum mergeai spre Casa Poporului, unde o data erau „adidas Torsion” bleu-turcoaz la 70,000 de lei (saptezeci de mii, exact cat o Dacie) in anii ’90-’91?)
2 chestii am de impartasit referitor la articol.
Prima, inca pe timpul comunismului, de-aia am dat contextul de mai sus. Circulau din cand in cand prin clasa cataloage de la Quelle si Neckermann si uneori prindeam unul sa-l iau seara acasa. Tin minte si acum discutiile cu ai mei, atat mama cat si bunicii, cuvant cu cuvant. „Nu te uita prin ele mama, ca-ti faci sange rau”. „Nu-mi fac niciun sange rau, ma uit prin ele ca sa vad ce lucruri exista pe lumea asta pe care o sa le am cand ma fac mare.”
A doua: sunt prieten cu sotia inca din prima zi de facultate. A fost visul ei dintotdeauna sa viziteze Parisul (familia ei la fel de saraca decat a mea). Am absolvit in 1999. Stransesem bani toata facultatea. Nici pe departe de ajuns. Ne-am impumutat de la toate rudele, si am petrecut Revelionul 2000 la Tour Eiffel.
*sorry, am ezitat intre „la fel de saraca ca a mea” si „chiar si mai saraca decat a mea”, si a iesit ce-a iesit.
Am vrut și eu o casă cu curte… un escroc ordinar și o notăriță tâmpită n-au vrut… asta e…
Get well, nenea Mișu!
Da proces nu le-ai facut? Cred ca dadeam cu ei de pamint…
@Anca, patru procurori au refuzat să o dea pe notăriță în judecată, iar idiotul nu are, evident, nimic pe numele lui…
Eu am două povești de genul, una din vremea în care dădeam cu sapa la ceva telecomunicații și una din copilărie.
Atunci când eram mică și le ceream alor mei câte ceva, fie o jucarie, fie o carte nouă, de cele mai multe ori răspunsul era nu.
Dar, la un moment dat îmi doream o bicicletă Pegas din aia cu șaua mai lungă, care nu era nici de copii mici, nici de adulți.
Până aici toate frumoase, tata îmi spune să adun eu o parte din sumă, că tot așa primeam de la unchi, mătuși, iar restul va pune el.
Ei, am strâns eu cam jumătate de an, îmi dăduse și tata suma promisă, după care s-a întâmplat inevitabilul, și anume în ziua în care trebuia să mergem să cumpărăm bicicleta, s-a dublat prețul. De atunci, nici că mi-am mai propus să strâng bani pentru ceva, pentru că știam că nu îmi voi cumpăra.
Pe vremea când lucram la callcenter, am nimerit în echipa de Telesales. Targetul nostru dacă țin bine minte, era undeva la 9 vânzari pe zi, număr de abonamente de reînnoit.
În prima lună abia ajunsesem la performanța de a avea cam 7 vânzări pe zi, nu urcam mai sus și să fi stat în cap. Efectiv ajungeam acasă și începeam să plâng de ciudă, cum de eu nu sunt în stare de mai mult, cum de alții pot și eu nu și alte prostii de genul ăsta.
La un moment dat , mi-a venit o idee genială! Aceea de a-mi cumpăra un caiet A4, de matematică, în care în fiecare zi scriam pe fiecare rând câte un număr de la 1 la 25.
Cât au râs colegii pe seama mea, nu mai spun, că am luat-o razna, că în veci nu voi atinge acel număr de vânzări și așa mai departe.
Ideea era că așa începusem să îmi monitorizez numărul de vânzări, și surpiză sau nu, am început încet, încet să cresc numărul. Mai întâi mai timid, 9, 11, 14, 16 ,19,20 și….minune! Într-o lună am ajuns la acele 25 de vânzări. Nici acum nu știu cât la sută a fost manifestare și cât la sută a fost ambiție, dar am ajuns în a treia lună să fiu top performer pe vânzări în departamentul meu, de mi-au pus poza acolo pe un panou și timp de vreo 7 sau 8 luni nu au mai dat-o jos. Așa am câștigat un weekend la Moeciu, pentru 2 persoane și o excursie în Cipru de 7 zile.
Dar, eu îmi doream să lucrez cu oamenii, să fiu trainer, dar acest lucru nu s-a mai intâmplat și atunci, după vreo 2 ani, am plecat de acolo și am ajuns la o altă companie, unde am învățat să gestionez oameni, reclamații, să conving echipele de tehnicieni să își efectueze lucrările. Cel mai mult însă, în această etapă mi-au plăcut reclamațiile.
Ulterior, am ajuns să fac și una dintre meseriile pentru care m-am pregătit în facultate și anume aceea de bibliotecar.
Așa că nu pot spune cu certitudine cum stau cu manifestatul, uneori îmi iese, alteori, nu.