Articol scris de Claudiu.

…

O încercare de a explica, fără sfaturi și fără mângâieri, de ce oamenii aleg exact ce nu trebuie – de bunăvoie, cu argumente, și de multe ori știind perfect ce fac.

Omul care rămâne zece ani într-o căsnicie stinsă știe, de obicei, exact ce ar trebui să facă. Omul care semnează pentru al treilea credit știe ce înseamnă dobânda compusă. Fumătorul citește eticheta, de fiecare dată, înainte s-o pună deoparte. Nimeni nu alege prost din ignoranță – asta e prima minciună pe care trebuie s-o dăm la o parte ca să ajungem la ceva mai incomod. Alegem prost pentru că alegerea proastă face ceva pentru noi. Ne servește. Are o funcție, chiar dacă funcția asta ne costă zece ani, un credit sau un plămân.

Psihologii au un nume pentru mecanismul ăsta – disonanța cognitivă – dar numele e mai sec decât fenomenul însuși. Ce se întâmplă, de fapt, e că fiecare om cară cu el o poveste despre cine e, și povestea asta trebuie apărată cu mai multă disperare decât fericirea lui reală. Dacă povestea ta e „eu nu abandonez niciodată”, vei rămâne într-un proiect eșuat mult după ce toată lumea din jur a văzut epava. Nu pentru că n-o vezi și tu. O vezi perfect. Dar dacă pleci, trebuie să rescrii povestea, iar rescrierea asta doare mai tare decât eșecul în sine. Așa-numita eroare a costurilor scufundate nu e, în fond, o eroare de calcul economic. E o formă de loialitate, nesănătoasă, dar loialitate, față de un personaj pe care ai apucat să-l joci prea mult timp ca să-l mai poți abandona ieftin.

Există și o groază mai veche, pe care Sartre a numit-o condamnarea la libertate, și care sună pompos până o vezi la lucru într-o bucătărie oarecare, la ora zece seara, când cineva decide, de fapt, să nu decidă nimic. O alegere reală te lasă complet responsabil de urmări. Fără scuze, fără circumstanțe atenuante, fără „așa au vrut părinții” sau „așa e la noi”. E o povară pe care majoritatea oamenilor n-o vor, pentru că responsabilitatea totală e aproape insuportabilă pentru un sistem nervos obișnuit. Așa că alegem, adesea, varianta care ne lasă o portiță deschisă: rămânem „din cauza copiilor”, „din cauza crizei”, „din cauza sistemului”. Alegerea proastă are avantajul ăsta enorm – vine cu un vinovat gata pregătit, care nu ești tu.

Sub argumentele astea pulsează ceva și mai vechi decât orice filosofie, și vine din corp, nu din minte. Sistemul nervos nu e programat să caute fericirea. E programat să caute previzibilul. Un om crescut într-o casă în care afecțiunea venea la pachet cu tensiune va simți, la maturitate, siguranța ca pe ceva suspect și tensiunea ca pe ceva familiar, aproape cald. Nu alege partenerul care-l face bine. Alege partenerul care-i vorbește pe limba pe care corpul lui a învățat-o primul, deși limba aia e făcută din alarme. Teoria atașamentului explică asta mai limpede decât orice morală: nu ne întoarcem la ce ne face bine, ne întoarcem la ce recunoaștem. Iar recunoașterea, pentru un sistem nervos speriat, bate confortul de fiecare dată.

Kahneman a arătat ceva simplu și devastator: regretăm mai tare o acțiune greșită decât o lipsă de acțiune, chiar dacă lipsa de acțiune ne-a costat la fel de mult, sau mai mult. De-aia atâția oameni preferă să nu facă nimic, să nu ceară mărirea, să nu plece din oraș, să nu rupă logodna, pentru că a nu face ceva nu se simte ca o alegere. Se simte ca o stare a lucrurilor, ca vremea de afară. Dar zece ani de „poate mai încolo” sunt tot o alegere, doar una travestită în răbdare. E, probabil, cea mai eficientă formă de autoamăgire pe care o are la dispoziție o minte omenească: să numească răbdare ceea ce e, de fapt, o decizie luată din nou în fiecare dimineață.

Și, ca să nu rămână nimic la adăpost, merită demontat și mitul deliberării. Ne place să credem că stăm, cântărim argumentele pro și contra, și abia apoi decidem. De fapt, ordinea e adesea inversă: decidem în câteva secunde, dintr-un impuls pe care nici nu-l vedem, și abia după aceea fabricăm argumentele, cu sârguință, cu tabele, uneori cu grafice, ca să justificăm ce am simțit deja. Creierul rațional nu e sala de judecată. E biroul de presă al unei decizii luate în altă parte, mai jos, mai repede, fără martori.

Terapia comportamentală are un termen aproape prea clinic pentru tot ce-am înșirat până aici: evitare experiențială. Tradus din jargon: preferăm disconfortul familiar unei posibilități necunoscute, deși posibilitatea aia e, obiectiv, mai bună pentru noi. Tentația, aici, e să închei cu o listă – iată cinci pași către decizii mai bune. N-o s-o fac, pentru că ar fi o altă formă a aceleiași minciuni. Ideea că problema ar fi lipsa de informație. Nu e. Ai ajuns până aici și probabil știi deja, cu o precizie dureroasă, care dintre mecanismele astea te ține pe tine pe loc. Știai și înainte să citești articolul ăsta. Diferența dintre a ști și a alege altfel nu se rezolvă cu încă un paragraf de sfaturi.

Ce se schimbă e altceva, și e mai puțin confortabil: disponibilitatea de a tolera, pentru o vreme, senzația că nu mai știi cine ești. Orice alegere bună, dintre cele care chiar merită numele, cere să renunți la o versiune a ta care s-a simțit, până acum, ca acasă. Nu la o idee proastă – la o casă. Și asta explică, mai bine decât orice mecanism din lista de mai sus, de ce atâția oameni inteligenți, informați, chiar înțelepți în alte privințe, continuă să aleagă exact epava pe care au recunoscut-o din prima frază a acestui text. Nu din prostie. Din fidelitate față de cineva care nu mai există decât în poveste.

Poate întrebarea bună nu e de ce alegem prost, ci cui rămânem loiali când o facem.