În primăvară, când am fost în Cars & Roads, ne-a adus Meșter într-un restaurant cu stele Michelin, undeva într-un sătuc, Mautern an der Bonau, aflat la vreo oră de Viena. Mi-a plăcut locul ăla atât de mult, încât mi-am promis că o să merg acolo cu fetele mele vara asta. Și m-am ținut de cuvânt.

Le-am dus la restaurantul cu stele Michelin. Am vrut neapărat să fac asta, în special pentru copii. Eu și maică-sa am avut norocul să mâncăm de mai multe ori la restaurante cu stele Michelin în această viață, dar habar n-am ce le rezervă viitorul fetelor.

Vremurile sunt cum sunt, le lăsăm copiilor noștri o planetă care nu e bine deloc, așa că n-am de unde să știu ce se va întâmpla cu ele.

Și atunci am zis să fac asta pentru fetele mele, să știu că le-am dus eu să mănânce măcar o dată în viață la un restaurant cu două stele Michelin. Și nu doar cu stele Michelin, Landhaus Bacher are și cinci bonete (toques) Gault & Millau. Este pur și simplu fabulos.

Măcar să mă contrazică viitorul și să mănânce de atâtea ori, în astfel de locuri, încât să nici nu-și mai amintească unde au mâncat prima oară.

Să nu mă întrebați cât a costat (știu că veți fi mulți tentați să faceți asta), că n-am să vă răspund. Există situații în viață în care banii nu contează, iar asta este una dintre ele. Fericirea de pe fața fetelor, când s-au văzut acolo, pur și simplu nu se poate cumpăra cu bani.

Mâncarea a fost exact cum mă așteptam, adică perfectă. Și nu, nici de data asta nu ne-am ridicat flămânzi de la masă la un restaurant cu stele Michelin.

Nu doar că nu ne-am ridicat flămânzi, dar am plecat de la restaurant la ora 15:00 și nu ne-a mai trebuit mâncare tot restul zilei, prin urmare nici n-am mai mâncat absolut nimic. Asta apropo de gluma aia stupidă a cetățenilor care întreabă „șugubăț” dacă ați fost să și mâncați ceva după.

Nu mai explic încă o dată de ce e stupidă gluma, c-am explicat deja astă primăvară.

Dar da, am făcut-o și p-asta și sunt foarte mândru de mine.

P.S. Singurul meu regret este că ploua și nu s-a putut sta pe terasă. Poate, cine știe, e semn că trebuie să mai ajungem acolo.