Aproape perfect

Articolul ăsta lovește în casă, fiindcă în septembrie se fac 14 ani 😪. And counting. Același motiv.

Io sper să n-ajung-n situația femeii, cred c-aș înnebuni.

Am si eu ceva similar, o femeie care ar putea sa isi refaca viata, dar ea raspunde: bai, nu stiu ce nu intelegeti, eu nu am ce viata sa-mi refac, asta este viata mea. Iar eu nu sint singura, eu sint amputata si traiesc asa mai departe. Numara multi ani de cind omul ei s-a dus. Intre timp a schimbat tara si s-a relocat in Romania, s-a recompus ca si cariera… merge inainte. Da, isi este suficienta.
La bunicii mei am vazut altceva: bunica s-a dus la cam 100 de zile dupa bunicul. Fusesera casatoriti 62 de ani, doua razboaie mondiale, chiaburi deci vinati de comunisti… tot tacimul. Femeia nu a rezistat despartirii, era definitia ei de viata. A sters-o repede.
La parinti, tata dupa aproape trei ani de la plecarea mamei. Avea prieteni care inclusiv i-au adus o femeie acasa intr-o seara. Tata a povestit toata seara despre mama. Deh, 42 de ani de casnicie…
Iar mai apoi a sters-o si el

Eu mi-am pierdut sotul anul trecut dupa o casatorie de 31 de ani si cu bune si cu rele. A murit brusc in 2 luni dintr-un cancer galopant pe care nu a stiu ca il are. Nu pot sa zic ca a fost perfectiunea, am fost de multe ori la un pas de despartire, dar cu toate astea era omul cunoscut la 23 de ani, omul cu care avea gusturi comune, glume comune ,intelegeti. Cateodata am asa o situatie , si imi vine sa merg sa ii povestesc, ceva de care am fi ras amandoi, ceva care doar el ar fi inteles. Este foarte greu mai ales ca avem o fetita de 14 ani si ea sufera enorm. Dar cu toate astea nu vreau sa raman singura, asta e clar, sper sa imi gasesc pe cineva cu care sa ma inteleg desi daca ai trecut de 50 de ani e mai greu, dar nu imposibil. Problema e sa accepte copilul si sa nu vada ceva aiurea in chestia asta, sa inteleaga ca nu vreau sa ii inlocuiesc tatal , ci doar vreau sa fiu cu cineva .
Ca o paranteza am mers anul acesta in concediu doar noi doua pentru prima data, noi , ca familie eram genul care faceam cate 3-4 concedii pe an. In avion am avut o altercatie cu unii, ca unde sunt 2 romani sunt 5 dusmani. Pe scurt nu aveau loc de mine pe culoarul dintre scaune sa ajunga la locul lor pentru ca eu aveam rucsacul in spate, asta in intelegerea lor. Eu nu am zis mare lucru, am bombanit ceva, dar nu cine stie ce. In momentul ala cei doi, sot si sotie s-au napustit asupra mea cu tot felul de invective , care au culminat ca sa ma uit bine la ei sa observ niste intelectuali. In mod normal as fi ras, el era genul cu par vopsit si ea avea gene din acelea care falfaiau la fiecare clipita. Daca era el , sotul, langa mine, aia e clar ca nu suflau, dar m-au vazut o femeie singura cu un copil si s-au dezlantuit, personalul WizzAir nu a schitat nimic, probabil erau obisnuiti. Ei bine, m-a apucat un plans cu sughituri , nu ma puteam opri, efectiv, m-am asezat la locul meu, cu fata, langa noi era un tip apropiat de varsta mea , care a vazut toata scena. I-a oferit fetei locul lui la geam pentru ca a vazut ca isi doreste si apoi a incercat delicat sa afle de ce m-a afectat atat de tare comportarea celor doi, a vrut chiar sa se ia de ei. Atunci mi-am deschis inima in fata unui om strain, un roman care venea cu afaceri in locul respectiv, unde noi mergeam in vacanta. El locuia in Londra. S-a comportat exemplar, mi-a oferit apa, a incercat cum a putut el sa imi ridice spiritul. Am schimbat telefoane si din cand in cand imi mai scrie, dar nu, nu e si nu va fi o viitoare relatie, pur si simplu a fost om. Si atunci, in momentele alea am simtit nevoia unei prezente masculine cu noi, pentru ca , oricat de puternica sunt si am fost, totusi rautatea, prostia si misoginismul sunt la ele acasa in Romania cel putin. Deci da, nu voi vrea sa fiu singura si asta e unul dintre motive, recunosc.