Omul care repară tot

Articol scris de Claudiu (azi n-avem Iulia, că are nepoței, i-a fătat cățaua). 

…

Fiecare bloc are unul. Fiecare familie extinsă are unul. Fiecare grup de prieteni de pe WhatsApp, undeva printre meme-uri și „La mulți ani!”-uri copiate de pe internet cu poze de tort generice, are unul. Numele lui variază (Nea Titi, Robert, Bogdan-de-la-etajul-3) dar funcția e universală, aproape teologică: el e Cel Care Știe. Robinetul curge? Îl sună pe el. Mașina face un zgomot suspect, un fel de tuse existențială? Îl sună pe el. Cumnatul vrea să monteze o etajeră și, în mod misterios, a rămas cu patru șuruburi în plus și un sentiment vag că a greșit undeva radical? Tot pe el il sună.

Îl cheamă Mircea, să zicem, deși ar putea fi oricine – un arhetip, nu un om, la fel cum „Karen” nu mai e un nume, ci un verdict. Are șaizeci și doi de ani, un antebraț ca un cablu electric supraîncărcat, și un sertar de bucătărie unde ține, în ordine aproape militară, chei imbus de toate mărimile pe care omenirea le-a inventat vreodată, plus câteva pe care le-a inventat probabil el, într-un moment de disperare tehnică. Nu e inginer. N-a fost niciodată la vreo școală de meserii. Dar are ceva ce nicio diplomă nu garantează: capacitatea de a privi un obiect stricat și de a-i simți, aproape carnal, punctul exact unde a cedat. Un talent inutil în orice interviu de angajare, dar suveran la orice grătar de cartier.

Ce vreau să înțeleg, și cred că merită înțeles, pentru că fenomenul ăsta ne costă pe toți, într-un fel sau altul, de obicei sub forma unei sâmbete pierdute și a unei sticle de bere oferită ca plată pentru trei ore de muncă specializată, e „de ce”. De ce alege cineva să fie omul acesta? Pentru că, să fim serioși, nu e nevoie. Poți trăi perfect de bine știind doar să comanzi un instalator pe o aplicație și să plătești nota, ca un adult funcțional. Mircea a ales altceva. Sau, mai corect spus: altceva l-a ales pe el, cu mult timp în urmă, și el doar a confundat obligația cu vocația, așa cum fac de altfel majoritatea vocațiilor din lumea asta.

Prima teorie: frica de a fi de prisos

Există o frică veche, mai veche decât frica de întuneric, și anume frica de a nu mai fi necesar nimănui. Frica aia specifică de pensionar care, în prima zi liberă din viața lui, descoperă că liniștea nu e odihnă, ci un fel de audiență goală. Omul modern a rezolvat problema morții incomplet. A amânat-o, a medicalizat-o, a mutat-o într-un salon cu jaluzele trase și un abonament de televiziune prost, dar n-a rezolvat problema mai grea, aceea a „nefolosinței”. Ce te faci când nimeni nu mai are nevoie de tine? Te uiți la telefon. Nu sună. Te uiți iar. Tot nu sună. Și înțelegi, cu o claritate care nu ține de vârstă, ci de specie, că a fi ignorat e o formă de moarte administrată la temperatura camerei.

Mircea a găsit răspunsul din timp: te faci indispensabil. Cine repară boilerul cuiva nu mai poate fi, teoretic, abandonat de acel cineva. Există o datorie tacită, un fir invizibil întins de la o cheie franceză până la sufletul beneficiarului, un fir care, sincer, seamănă suspect de mult cu o lesă. Fiecare reparație e un mic contract de neuitare, semnat fără avocat, fără termen de expirare, dar cu penalități uriașe: dacă nu ești sunat trei săptămâni la rând, începi să suspectezi o boală terminală sau o mutare secretă în Spania. „Dacă mă știi util,” pare să spună toată ființa lui Mircea, „atunci am, cumva, un loc rezervat la masă, chiar dacă masa aia e, de fapt, doar bucătăria altcuiva, iar eu stau sub chiuvetă cu o lanternă în gură.”

E o strategie genială și tristă în același timp, ca majoritatea strategiilor genial-triste ale omenirii, cam din aceeași familie cu munca de dragul muncii sau cu iubirea necondiționată acordată pisicilor care, obiectiv vorbind, nu ne suportă (asta era pentru MV). Pentru că indispensabilitatea, spre deosebire de dragoste, trebuie reînnoită constant, ca un abonament pe care ai uitat să-l anulezi. Nu poți fi indispensabil o dată, așa cum nu poți fi antrenat o dată pentru maraton sau iertat o dată pentru totdeauna de familie. Trebuie s-o dovedești la fiecare robinet, la fiecare etajeră, la fiecare 2 dimineața când vecinul de la 4 sună isteric fiindcă i s-a stins centrala și, culmea, nu din grijă pentru Mircea îl sună, ci fiindcă știe că funcționează non-stop, ca un Dumnezeu minor, specializat exclusiv în încălzirea centrală.

A doua teorie: fugi de propriile lucruri stricate

Aici intervine partea psihologică, cea pe care Mircea n-ar recunoaște-o niciodată, nici sub tortură, nici sub o bere în plus, nici dacă i-ai arăta-o scrisă negru pe alb, cu diplomă de psiholog atașată. Omul care repară tot ce e „în afara” lui are, aproape întotdeauna, o listă lungă și tăcută de lucruri nereparate înăuntru. O listă pe care n-o citește niciodată cu voce tare, dar pe care o simte, ca pe o durere de spate veche, în orice moment de liniște prelungită. O căsnicie care funcționează pe principiul motorului diesel – pornește greu, scârțâie, dar merge, și nimeni nu s-ar mira dacă s-ar opri brusc într-o zi, undeva pe centură, fără explicație. O relație cu un frate de care nu mai vorbește de opt ani, din motive pe care nici el nu și le mai amintește exact, doar că „așa s-a întâmplat”, propoziție care, tradusă corect, înseamnă „mi-e mai ușor să car mobilă grea decât să spun cuvântul îmi pare rău”. O sănătate pe care o ignoră cu aceeași hotărâre bărbătească și mioapă cu care ignoră orice simptom care nu poate fi lovit cu un ciocan.

E mult mai ușor să repari un calorifer decât o tăcere. Caloriferul nu te acuză de nimic. Nu-ți amintește ce-ai spus în 2019, la nunta cuiva, după paharul al cincilea. Nu-ți cere să recunoști că ai greșit, ci doar să știi unde e supapa de aerisire. Stă acolo, curge, tu îl repari, el se oprește din curs, amândoi ieșiți din interacțiune cu demnitatea intactă și cu sentimentul rar, aproape erotic, al unei probleme complet rezolvate. Încearcă să faci asta cu propria mamă sau propriul frate. Încearcă să găsești supapa de aerisire a unei mame supărate de douăzeci de ani. N-o găsești, pentru că nu există. Există doar timp, cuvinte și disponibilitatea, teribil de rară, de a te simți prost o vreme fără să repari nimic în schimb.

Așa că Mircea circulă prin viețile altora reparând robinete cu o eficiență aproape disperată, ca un pompier care stinge incendii străine fiindcă acasă la el arde ceva mai încet, dar mai constant, de ani buni. Un apartament întreg nelocuit, cu jaluzelele trase, unde ar trebui chemat un instalator serios de suflet, sau, mai realist și mai puțin poetic, un terapeut cu tarif pe oră, terapeut pe care Mircea l-ar suna probabil doar dacă i s-ar strica și lui ceva la instalație.

A treia teorie: puterea, deghizată în generozitate

Nu în ultimul rând, și aici filozoful mic și rău din mine se freacă vesel pe mâini, ca un notar care tocmai a găsit o clauză ascunsă, există și partea mai puțin flatantă: reparatul e o formă de control, poate cea mai elegantă formă de control inventată vreodată, fiindcă vine ambalată în altruism, ca o armă înfășurată în hârtie de cadou. Cine repară, decide. Cine decide unde se pune eticheta cu „rezolvat”, are practic ultimul cuvânt, iar ultimul cuvânt e întotdeauna cel mai scump lucru din orice relație. Mircea nu cere niciodată bani pentru munca lui – asta ar strica frumusețea aranjamentului, l-ar coborî la rangul vulgar de „meseriaș” – dar câștigă altceva, o monedă mult mai stabilă și infinit mai greu de contestat: recunoștința perpetuă, ușor umilitoare, a celor cărora le-a rezolvat problema. E o datorie care nu se stinge niciodată complet, oricâte cafele i-ai oferi, oricâte „mulțumesc, ești de aur” ai rosti. Rămâne mereu un rest.

Poți fi generos și tiran în același gest, la fel de ușor cum poți fi și pompier, și incendiator, în aceeași seară. Poți salva pe cineva de la o inundație de apă și, concomitent, să-i amintești, fără cuvinte, doar prin eficiență, cine e mai capabil în relația asta, cine e adultul din cameră și cine e, etern, copilul care nu știe unde e robinetul principal. Mircea n-o face intenționat. Nimeni nu face asta intenționat, altfel ar fi doar un manipulator plictisitor și transparent, nu un personaj tragic. Iar tragediile, spre deosebire de manipulările ieftine, au măcar decența de a fi involuntare.  Dar rezultatul e același: în jurul lui, oamenii se simt puțin copii, iar el, discret, se simte puțin tată. Al tuturor. Fără să fi cerut vreodată slujba asta, dar fără să fi refuzat-o nici măcar o singură dată, în treizeci de ani.

A patra teorie: alibiul perfect

Și, ca să nu-l scăpăm cu totul basma curată pe Mircea al nostru (pentru că orice portret onest are nevoie de puțină cruzime, altfel devine reclamă) merită spus și lucrul cel mai jenant dintre toate: a fi „omul bun la toate” e cel mai bun alibi inventat vreodată pentru a nu fi „bun de nimic”. Nu trebuie să vorbești despre sentimente dacă tocmai ai schimbat un termostat. Nu trebuie să participi la o conversație grea despre viitor, despre copii, despre ce se întâmplă dacă unul dintre voi doi se îmbolnăvește serios, dacă tocmai te-ai vârât sub chiuvetă cu o lanternă în gură. O poziție fizic incompatibilă cu intimitatea emoțională, ceea ce, bănuiesc, e chiar ideea. Corpul aplecat, mâinile ocupate, gura plină de scule. E greu să ceri cuiva să-și deschidă sufletul când sufletul lui e, în momentul ăla, ocupat profesional cu un robinet sau un flotor de WC.

Familiile din jurul unui Mircea învață repede regula nescrisă: dacă vrei ceva de la el, cere-i o reparație, nu o conversație. Reparația vine garantat, gratuit, cu zâmbet. Conversația vine rar, scump, cu privirea în altă parte, către un perete pe care, în mod convenabil, tocmai a observat o crăpătură care merită atenție imediată.

Ce rămâne la sfârșit

Într-o seară, acum câțiva ani, la Mircea s-a stricat, culmea, exact centrala termică. Un fel de glumă cosmică, genul de ironie pe care universul o rezervă special celor care cred că au totul sub control. A lucrat la ea trei ore, cu lanterna în dinți, blestemând-o ca pe un dușman personal, într-o limbă care amesteca termeni tehnici cu înjurături de o sofisticare aproape barocă, în timp ce afară vantul sufla cu o convingere ofensatoare, de parcă vremea însăși voia să sublinieze cât de singur poate fi un om care i-a scos pe toți ceilalți din propriile lor probleme. N-a chemat pe nimeni. N-a sunat pe nimeni, deși avea în telefon vreo treizeci de numere de oameni care i-ar fi răspuns instant, din reflex, din datorie, din vinovăție acumulată. Ideea de a fi el cel ajutat i s-a părut mai stricată decât centrala însăși.

A reparat-o până la urmă. Bineînțeles că a reparat-o. Ar fi fost, practic, un scandal cosmic dacă n-ar fi reușit. Dar cred că, în noaptea aceea, undeva sub mirosul de gaz, a înțeles ceva ce n-a spus nimănui, și pe care probabil nu-l va spune niciodată, fiindcă a-l spune ar însemna să admită că are și el o defecțiune. Iar defecțiunile lui Mircea, prin definiție, nu există. A înțeles că nu robinetele îl definesc, ci frica din spatele lor. Și că poți repara o civilizație întreagă de calorifere, poți fi eroul tăcut a jumătate de bloc, poți primi la înmormântare un rând întreg de oameni care vor spune „ce om de treabă, ne-a ajutat mereu”, și tot mai rămâi, la 2 noaptea, cu propria defecțiune nerezolvată. Singurul lucru din tot universul lui pentru care n-are unelte potrivite, pentru că uneltele alea nu se vând, nu se împrumută, și mai ales, nu pot fi ținute discret într-un sertar de bucătărie, alături de cheile imbus.

Aveți și voi un „Mircea” în viața voastră? Sau, mai incomod, sunteți voi acel Mircea? Și dacă da, ce credeți că ați repara în voi înșivă, dacă v-ați da voie, măcar o seară, să fiți cel ajutat, nu cel care ajută?