Cioburile

Articol scris de Claudiu pornind de la acest comenatriu. 

…

„Claudiu, hai că ne dai din ce în ce mai greu.
Hai să „batem” câmpii despre cât crezi că ne mai ține Pământul. Observ o degradare continuă a umanității. Trăiești în Spania, trăiesc în Albion, dar specia noastră o găsesc din ce in ce mai imbecilă. Lăsând la o parte istoria, geografia etc. Chestiile simple nu le mai regăsesc niciunde, empatie sau cum spuneai nu demult „acea bunătate umană”. Să ne oprim puțin și să ne mai privim în oglindă, unde toată alergătura asta?! Mai are umanitatea vreo șansă?”

Întrebi cât ne mai ține Pământul.

Frumoasă întrebare. Sinceră. Genul de întrebare pe care o pui când ai deja răspunsul și cauți pe cineva care să aibă curajul să-l rostească cu voce tare, ca să nu pari tu nebunul din cameră. Ei bine – eu sunt nebunul din cameră. Cu plăcere! 🙂

Cât ne mai ține? Destul. Asta e vestea proastă. Pământul e bine, mulțumesc de întrebare. Pământul a supraviețuit meteoriților, epocilor glaciare, dinozaurilor și discului de vinil – ne va supraviețui și nouă. Problema nu e Pământul. Pământul se va scutura de noi ca un câine ud și va merge mai departe, probabil cu o specie mai recunoscătoare. O ciupercă, poate. Ciupercile nu construiesc autostrăzi și nu țin discursuri despre valorile europene.

Noi suntem problema. Noi și fascinanta noastră capacitate de a ne autodistruge cu metodă, cu entuziasm și – asta e partea care mă scoate din minți – cu convingerea că facem bine.

Spui că observi o degradare continuă a umanității.

„Continuă”. Adică nu e o surpriză, nu e un accident, nu e o criză cu început și sfârșit. E un proces. Un proiect, aproape. Cu etape, cu livrabile, cu retrospective trimestriale în care umanitatea se uită la grafice și zice: mergem în direcția bună. Doar mai tăiem puțin din empatie, costă prea mult.

Eu am observat degradarea mai devreme decât aș fi vrut. Am observat-o prima dată când am înțeles că oamenii nu mint din răutate – mint din lene. E mult mai obositor să spui adevărul. Adevărul necesită context, necesită curaj, necesită să rămâi în conversație după ce l-ai rostit și să gestionezi consecințele. Minciuna e eficientă. Minciuna e scalabilă. Minciuna are un timp de livrare excelent și un customer satisfaction rate surprinzător de ridicat, cel puțin pe termen scurt.

Iar noi suntem o specie de termen scurt. Am fost întotdeauna, dar acum am ridicat asta la rang de filozofie. YOLO – iată epicureismul pentru oameni care nu au citit Epicur. Trăiește în prezent – iată budismul pentru oameni care nu au răbdare să respire. Am luat toate înțelepciunile lumii, le-am trecut prin blender și am scos un smoothie motivațional pe care îl bem din recipient de plastic, evident. Sau carton, mai nou. Ecologia e în floare.

Tu ești în Albion. Eu sunt în Spania.

Două țări cu istorii imperiale magnifice și prezențe pe măsură. Anglia a construit cel mai mare imperiu pe care l-a văzut lumea și l-a pierdut atât de elegant încât acum se ceartă pe cârnații de la granița irlandeză. Spania a descoperit un întreg continent, l-a jefuit sistematic timp de trei secole și acum cel mai mare export cultural e un om care urlă „¡Vamos!” la un meci de fotbal.

Amândoi trăim în țări care se uită în oglindă și văd măreție. Oglinda e foarte veche și nu mai reflectă realitatea. Dar nimeni nu o schimbă – e patrimoniu.

Și totuși – sau poate tocmai de aceea – noi doi, tu din ceața ta democratizată și eu din soarele meu contractual, ajungem la aceeași concluzie: ceva s-a stricat. Nu dramatic. Nu cu explozie și fum. S-a stricat cum se strică o căsnicie lungă – prin acumulare de mici abandonuri, prin alegerea confortului în locul adevărului, prin momentul în care ai încetat să mai pui întrebări pentru că ți-era frică de răspunsuri.

Și ajungem la „specia noastră e din ce în ce mai imbecilă”.

Și vreau să te contrazic, dar nu pot, pentru că tocmai am deschis internetul.

Oamenii nu sunt mai proști. IQ-ul mediu a crescut constant de o sută de ani – fenomenul se numește Efectul Flynn și e real și documentat și reprezintă dovada că suntem mai buni la gândire abstractă decât bunicii noștri. Deci nu suntem mai proști.

Suntem mai proști în ceva. Sau în altceva.

Suntem mai proști în lucrurile care nu se măsoară cu teste de IQ: în răbdare, în toleranță la frustrare, în capacitatea de a rămâne cu o idee dificilă mai mult de șaptezeci de secunde fără să o simplificăm până devine meme. Suntem extraordinar de inteligenți și extraordinar de superficiali simultan – o combinație care, dacă ar fi un cocktail, ar fi ceva cu nume pompos, gust dubios și mahmureală garantată.

Cel mai inteligent lucru pe care l-a făcut internetul a fost să convingă oamenii că accesul la informație e identic cu înțelegerea. Nu e. E diferența dintre a avea o bibliotecă și a citi cărțile din ea. Cei mai mulți oameni trăiesc acum în cea mai mare bibliotecă din istoria omenirii și nu citesc – se uită la copertă, citesc rezumatul, postează o opinie și pleacă. Și-au bifat subiectul. Știu acum despre Nietzsche pentru că au văzut un citat pe Instagram. De obicei unul fals. De obicei atribuit greșit. De obicei scos din context cu o brutalitate care l-ar fi făcut pe Nietzsche să-și dorească retractarea propriei existențe.

Dar hai să fim drepți – că dreptatea e plictisitoare dar necesară.

Imbecilitatea nu e o invenție modernă. E un produs clasic, cu rețetă veche. Romanii aveau panem et circenses – pâine și circ pentru mase, ca să nu se gândească la lucruri incomode precum corupția, războaiele inutile și senatorii care furau cu eleganță. Noi avem Netflix și livrare la domiciliu. Structura e aceeași. Producția e mai bună. Imbecilul antic trebuia cel puțin să iasă din casă ca să fie distras – mergea la Colosseum, vedea niște lei, se simțea implicat în civilizație. Imbecilul modern nici măcar asta nu mai face. Leii vin la el, în format UHD, cu opțiunea de a da skip la reclamă.

Și sistemul nu a creat asta din răutate. Ci din eficiență. Un om distras e un om profitabil. Un om care se întreabă „de ce” e un om dificil. Un om care se mulțumește cu „ce” – ce să consume, ce să aprecieze, ce să urască la comandă – e un om care funcționează perfect în economia atenției. Și economia atenției a câștigat. A câștigat fără război, fără propagandă vizibilă, fără un dușman pe care să-l poți arăta cu degetul.

A câștigat pentru că i-am dat voie. Cu entuziasm. Am plătit abonament lunar ca să ne colonizeze.

Și acum despre empatie…nu a dispărut. Asta e vestea bună. Vestea proastă e că a fost privatizată.

Empatia funcționează acum pe bază de abonament selectiv. O ai pentru cercul tău apropiat – familie, prieteni, câinele vecinului dacă e drăguț. Sau soția vecinului. Dincolo de cerc, empatia se transformă în ceva mai puțin nobil: în compasiune performativă. Emoție produsă pentru consum public, cu durată de viață garantată până la următoarea tragedie care o înlocuiește în feed.

Un cutremur undeva – tristețe de trei zile și filtru de profil. O nedreptate locală – furie de patruzeci și opt de ore și un hashtag. Un om pe stradă care are nevoie de ajutor concret, fizic, acum – derută sinceră, pentru că nu există buton de share pentru asta și nu e clar cum contribui la soluție fără să îți deranjezi programul.

Empatia reală e incomodă. Empatia reală înseamnă că lași din tine ceva – timp, energie, confort, siguranța distanței. Și noi am optimizat disconfortul din viețile noastre cu o eficiență care ar face să plângă de invidie orice inginer. Am eliminat fricțiunea. Fricțiunea fizică, fricțiunea socială, fricțiunea morală. Totul alunecă. Totul e smooth. Și într-o viață fără fricțiune, empatia nu are unde prinde – alunecă și ea.

Și atunci ce suntem noi doi, acum, în conversația asta?

Suntem doi oameni care au ieșit din statistică suficient de mult ca să observe statistica. Ceea ce e o binecuvântare și un blestem simultan – clasica dilemă a omului care a mâncat din pomul cunoașterii și acum nu mai poate să se prefacă că nu știe. Adam și Eva cel puțin aveau un paradis pe care să-l piardă. Noi am pierdut paradisul înainte să  fi apucat să-l apreciem și acum stăm cu cunoașterea în mână și ne întrebăm dacă mai e ceva de făcut cu ea.

Camus ar zice că întrebarea nu e dacă există ceva de făcut – ci dacă merită să o faci știind că nu rezolvi nimic definitiv. Răspunsul lui, după mult du-te-vino filozofic cu care a umplut niște cărți extraordinar de bine scrise, era: da. Merită. Fă-o oricum. Imaginează-ți-l pe Sisif fericit.

Eu adaug: imaginează-ți-l pe Sisif fericit și puțin iritat. Nu naiv. Nu luminat. Fericit cu ochii deschiși – știind că stânca va cădea, știind că va urca din nou, alegând să urce nu din speranță, ci din refuzul de a se lăsa definit de gravitație.

Mai are umanitatea vreo șansă?

Umanitatea – ca entitate colectivă, ca proiect civilizațional, ca idee – probabil că nu. Entitățile colective nu au șanse. Au tendințe. Și tendința actuală e suficient de clară ca să nu necesite prognoze sofisticate.

Dar tu ai o șansă. Eu am o șansă. Fiecare om care încă pune întrebarea are o șansă – pentru că întrebarea în sine e actul subversiv. Într-o lume care a ridicat indiferența la rang de normalitate, să te deranjeze ceva e deja o formă de rezistență. Mică, neeroică, fără aplauze – dar reală.

Și dacă tot suntem sinceri până la capăt:

Faptul că tu, din Albionul tău, și eu, din Spania mea, stăm și avem conversația asta în loc să derulăm un feed sau să optimizăm ceva – asta înseamnă că nu suntem încă complet pierduți. Suntem poate anacronici. Suntem poate cei doi oameni care stau la o masă de poker și observă că toți ceilalți trișează, fără să fi realizat că asta nu ne face câștigători – ne face doar spectatori mai informați ai propriei înfrângeri.

Dar avem conștiință. Și conștiința, oricât de incomodă, oricât de neprofitabilă, oricât de inutilă în fața mecanismelor care nu au nevoie de consimțământul nostru ca să funcționeze.