Articol scris de Iulia.

…

Băi oameni buni, băi frați și surori, dacă mai aveam vreun dubiu, oricât de mic, că lumea asta se duce p*lii de suflet, ei bine, acel dubiu, oricât de mic, mi s-a anulat în ultimele săptămâni.

Nu știu dacă voi știți deja – s-ar putea să da, că eu v-am mai zis că trăiesc sub o piatră și veștile ajung mai greu la mine – dar mie abia de câteva săptămâni mi-a atras atenția un fenomen care mi se pare cel puțin sinistru, ca să nu zic deranjat complet.

Și anume, pomenirea morților online. Cum vine asta? Nu, nu vorbesc aici despre pomelnice date pe feisbuc (deși n-am căutat, dar sunt aproape 100% sigură că există), nici despre pomeni făcute pe mail.

Vorbesc despre două trenduri, unul mai tâmpit ca altul.

Primul este cel în care inteligența artificială e folosită pentru a „învia” oameni care, bieții de ei, au predat bocancii.

Și nu mă refer aici la chestii de genul „hai să creăm un filmuleț în care îl facem viu pe Fane Babanu, în scopuri educativ-istorice”. Că hai să zicem, aia aș mai putea pricepe, ar servi unui scop – acela de a mai reduce un strop tâmpirea accelerată a maselor și de a stârni un eventual interes în direcția asta.

Nu, eu vorbesc despre oameni care au răposat de curând – de cele mai multe ori, vedete. Care sunt „înviate” cu ajutorul AI-ului și puse să facă diverse chestii: să rostească discursuri lacrimogen-emoționante, să se „îmbrățișeze” cu eul lor mai tânăr, să… să… să – ați prins ideea.

Și hai să zicem că și p-asta aș mai putea-o pricepe, până la un punct. Adică sunt genul de chestii care clar stârnesc controversă, generează clicuri, engagement, vizualizări și alte căcaturi de genul.

Nu mi se pare normal, dar pot înțelege că există oameni atât de disperați de validare online încât ar apela la orice pentru asta.

Fără să țină, evident, cont de modul în care poate se simt cei rămași în urma bieților răposați, care acum sunt nevoiți să vadă versiuni artificiale ale persoanelor iubite pe toate gardurile online-ului.

E, da și mai dubios și ușor nino-nino mi se pare trendul cu numărul doi. Și anume, menționarea sau tag-uirea unui răposat în diverse postări ale unor persoane private.

Să zicem că tu, Maricica, ai cont de feisbuc sau instagram. Și nenea Lucrețiu de la 3, era preten cu tine pe aceste minunate rețele, nu numai în viața reală, unde freca tablele cu bărbac-tu toată ziua. Dar ce să vezi, bietu’ nea Lucrețiu s-o fost dus.

Acu, tu, Maricica, faci o oală de sarmale, pe care simți nevoia să o postezi pe interneți. Nimic rău în asta până aici, fiecare are dreptul să împărtășească cu lumea ce vrea mușchiul lui, dacă nu încalcă legea.

Dar aici intervine partea nino. Tu, Maricica, scrii acolea „am făcut sarmale” și mai adaugi un „mă simt nostalgică” și apoi îi tag-ui la postare pe bărbac-tu, Eusebiu, pă tanti Zița, văduva lu’ nea Lucrețiu, dar și pă nea Lucrețiu în persoană.

Bă, și nu mă pot abține să nu mă întreb: ce căcat e în capul oamenilor ăstora? Li se pare amuzant să tag-uie un mort? Consideră că așa îi păstrează amintirea vie? Sunt morbizi sau sunt pur și simplu cucu?

Să mor io dacă pricep unde dreq s-a ajuns. Nici să mori liniștit nu mai poți în ziua de azi, că pac, cum stai tu acoloșa liniștit, pă norișorul tău (sau în căzănelul tău cu smoală, confort II, după caz), piuie notificare: Maricica te-a menționat pe tine și alte 3 persoane într-o postare despre sarmale.

Bă, să dea dracii ăia răi, când o fi să dau eu în primire, dacă vă pune Aghiuță să-mi faceți d-astea, să știți că mă întorc și vă bântui de nu vă vedeți, pe fiecare în parte! Să mă lăsați să îmi văd de viața de apoi în liniște, ne-am înțeles?

Acestea fiind zise, ia spuneți: ați sesizat și voi trendul ăsta sau mă învârt eu în bula greșită de internet? Și dacă l-ați sesizat (și dacă nu, până la urmă), ce părere aveți? E normal să nu lași omul în pace nici pe lumea ailaltă sau e ok să îți aduci aminte de el în toate formele, chiar și în cele digitale?