Articol scris de Claudiu, pornind de la acest comentariu de săptămâna trecută.
…
Bună. Mă numesc …. Nu conteaza. Si am 127 de prieteni pe Facebook. Dintre care 3 mi-au dat like la ultima poză cu pisica vecinului. Nu am pisică. Nu am nici vecin, de fapt. Adică, am, dar relația noastră se rezumă la a ne evita strategic în lift.
Lucrez în HR, ceea ce e ironic pentru că evaluez „fit-ul cultural” al oamenilor în timp ce eu personal am fit cultural cu o plantă de apartament. Care, apropo, e moartă. Am uitat s-o ud. În apărarea mea, ea nu mi-a trimis reminder pe Slack.
CAPITOLUL 1: Cum am devenit expert în detectarea intereselor
Azi am primit mesaj de la un fost coleg. „Hei! Ce mai faci? Ne-am gândit la tine!”
Inima mea, optimistă ca un golden retriever, a făcut un salt. „Cineva s-a gândit la mine!”
Creierul meu, cinic ca un funcționar public la ghișeu: „Stai putin…”
„Am o oportunitate de investiție. Crypto. Blockchain. Web 3.0. Metaverse. NFT. Buzzwords. Bani. Interese.”
Bingo.
Am dezvoltat de-a lungul anilor un sistem sofisticat de detectare a intențiilor. E ca un metal detector, dar pentru idioțenii. Bip bip bip – „Ce vrei de la mine?”
Traducerea mesajelor comune:
„Hai la o bere!” = „Am nevoie de sfaturi despre cum să îmi cer mărire fără să par disperat”
„Ce mai faci?” = „Am auzit că lucrezi la firma X și caut job de 3 luni”
„Te-am recomandat cuiva!” = „Acel “cuiva” e vărul meu și are nevoie de un CV rescris”
„Hai să ieșim ca pe vremuri!” = „Divorțez și toți prietenii m-au blocat”
Rata mea de acuratețe? 94%. Celelalte 6% sunt reclame ascunse pentru suplimente nutritive sau invitații la nunți unde sunt +1 de rezervă.
CAPITOLUL 2: Cum m-am educat singur în arta singurătății
Nu m-am trezit într-o dimineață hotărât să fiu singur. E un proces. Ca obezitatea, dar emoțională.
Când eram copil, mama zicea: „Nu da jucăriile tale oricui, că apoi te folosesc.”
Tata zicea: „Fii prietenos cu toată lumea, dar nu te baza pe nimeni.”
Bunica: „Să nu te îndrăgostești, că dragostea e pentru proști.”
Familia mea era efectiv un curs intensiv de paranoie interpersonală. Cu diplomă.
Rezultatul? Am ajuns adult cu un sistem de evaluare a relațiilor mai complex decât algoritmul de la Tinder. Orice interacțiune trece prin 5 filtre:
Ce vrea de la mine?
Cât de des o să îmi ceară servicii?
E dispus să returneze favorurile? (cu dobândă?)
Pe o scară de la 1 la „îți vând crypto”, cât de toxic e?
Merită efortul emoțional de a pretinde că îmi pasă?
Eficient? Absolut. Aș fi fost un auditor fiscal excelent.
Sănătos? …Next question.
CAPITOLUL 3: Am descoperit că iau pastile pentru ceva ce nu se vindecă în farmacie
Evident că am ajuns la terapie. Nu pentru că am vrut, ci pentru că mi-a recomandat-o asistentă medicală la un control de rutină când a văzut că la rubrica „persoană de contact în caz de urgență” am scris „112”.
Terapeuta mea, să-i zicem Ioana, e tipul ăla de profesionist care te face să realizezi că ai probleme pe care nici măcar nu le știai.
IOANA: Deci spui că verifici intențiile tuturor?
EU: Da. E eficient.
IOANA: Și cum e singurătatea?
EU: Nu sunt singur. Am 127 de prieteni pe—
IOANA: ?
EU: (pauză lungă) E ca o cameră foarte liniștită unde nimeni nu strigă și nimeni nu cere nimic și nimeni nu… nu e.
Mi-a diagnosticat ceva cu un nume ciudat: „anxietate de atașament evitantă dublată de hypervigilență interpersonală”. Traducere din psihologeză: „Ești singur pentru că ești paranoic, dar ești paranoic pentru că ai fost singur.”
E ca problema cu oul și găina, dar mai deprimantă și fără omletă la final.
CAPITOLUL 4: Experimentul
Ioana mi-a dat o temă. Terapeuții adoră temele, ca profesorii sadici.
„Găsește pe cineva și oferă-i ceva fără să aștepți nimic înapoi.”
Am stat două săptămâni să procesez asta. Oferi ceva… fără ROI? Fără KPI-uri? Fără metrici?
SISTEMUL MEU INTERN: ERROR 404. LOGIC NOT FOUND.
Apoi am văzut-o pe doamna Elena, vecina de la etajul 2. 70 de ani, urcă scările în fiecare joi cu sacoșe care par să conțină întregul stoc de la Mega Image.
Până atunci, strategia mea era simplă: aud ușa liftului = mă prefac că sunt mort în apartament. De ce? Pentru că dacă o ajut, intru într-un contract social. Ea o să se simtă obligată să îmi facă plăcintă. Eu o să fiu obligat să mănânc plăcinta și să zic că e bună chiar dacă are gust de carton. Apoi o să îmi povestească despre nepoții ei și eu o să fiu prins într-o relație de vecinătate cu obligații.
Dar joi trecută, am făcut ceva nebunesc.
Am deschis ușa.
„Doamnă Elena, vă ajut cu sacosele?”
Ea s-a uitat la mine ca și cum îi propusesem să fugim în Bali. Apoi a zâmbit. Un zâmbet simplu, fără subtext, fără agende ascunse.
„Mulțumesc, dragul meu.”
AM URCAT SCĂRILE. AM PUS SACOSELE JOS. AM PLECAT.
Ea nu mi-a oferit plăcintă. Nu m-a invitat la cafea. Nu mi-a cerut să îi repar computerul. A zis doar „Mulțumesc.”
Și eu am realizat ceva horror.
CAPITOLUL 5: Plot twist – eu eram problemă
Stăteam în apartamentul meu, privind planta moartă, și m-a lovit realizarea ca un autobuz corporatist: EU eram cel care transformase fiecare interacțiune într-o tranzacție.
Ținusem ani de zile un Excel mental cu „debite și credite emoționale”:
Andrei mi-a cerut să îl ajut cu CV-ul = -50 puncte
Maria m-a sunat să îmi spună că s-a logodit = -20 puncte (trebuie să merg la nuntă)
Mama m-a sunat = -100 puncte (vine cu pachețel de obligații familiale)
Nu puteam accepta că poate, uneori, oamenii fac lucruri… doar pentru ca pot. Fără algoritmi. Fără strategie.
Ioana mi-a explicat odată teoria atașamentului a lui Bowlby. Dacă ai fost iubit condiționat – „te iubesc DACĂ ești cuminte / DACĂ iei note bune / DACĂ ești util” – ajungi să crezi că trebuie să MERIȚI afecțiunea.
Părinții mei mă iubeau. Dar iubirea venea cu analiza performanțelor trimestrale.
Rezultatul? Am ajuns un adult care negociază până și prietenia. „Îți ofer suport emoțional, dar vreau ROI în maxim 3 luni.”
CAPITOLUL 6: Soluția (sau: cum să nu mai fii un idiot calculat)
Iată ce am învățat, după 34 de ani de optimizare a singurătății:
- Nu toată lumea vrea ceva de la tine. Dar chiar dacă vrea, ce daca?
Serios. Dacă cineva te sună pentru că are nevoie de un sfat, asta nu e automat manipulare. E comportament uman. Și știi ce? E ok să spui „nu” dacă nu ai chef. Nu trebuie să construiești un sistem elaborat de evitare preventivă.
- Tu VREI și tu ceva. Vrei să nu fii singur.
Deci dacă ne gândim bine, folosești și tu oamenii. Pentru conexiune. Pentru validare. Pentru a nu vorbi singur în apartament despre cât de moartă e planta.
TOATĂ LUMEA FOLOSEȘTE PE TOATĂ LUMEA. Dar asta nu înseamnă că e un fals de situație. Înseamnă că suntem interdependenți. Wow. Filosofie profundă la ora 2 dimineața.
- Vulnerabilitatea nu e o slăbiciune. E literalmente singura cale.
Poți să fii protejat 100% și singur 100%, sau poți risca 10% și să ai 50% șanse de conexiune reală. Sah-mat.
- Renunță la contract.
Am petrecut ani de zile citind termenii și condițiile fiecărei relații. Dar conexiunea adevărată începe când spui „să-mi bag…” și semnezi fără să citești. Riști să fii dezamăgit? Absolut. Alternativa e să mori singur cu 127 de prieteni online care nu vin la înmormântare.
CAPITOLUL 7: Ce fac acum
Miercuri seara merg la un club de șah din cartier. Nu știu să joc șah. Nu cunosc pe nimeni. Nu am niciun interes profesional. Zero networking. Zero beneficii pentru CV.
Poate o să fie plin de oameni care vor să îmi vândă crypto. Poate o să mă folosească să îi ajut cu declarația fiscală. Sau poate o să găsesc oameni care vor doar să joace șah prost cu mine și să râdem de cât de prost sunt la șah.
Am sunat-o pe mama ieri. Nu a cerut nimic. Doar a vrut să știe ce mai fac. I-am spus de club. A râs. „În sfârșit faci ceva fără să calculezi.”
Planta e încă moartă. Dar am cumpărat una nouă. I-am pus alarmă pe telefon să o ud. Se numește Gerald. Planta, nu alarma. Nu mă judecați.
Doamna Elena mi-a făcut plăcintă. Am mâncat-o. Avea într-adevăr gust de carton, dar am zâmbit și i-am zis că e bună. Și n-am simțit că am pierdut ceva la schimb. Am simțit doar că… am câștigat o vecină care zâmbește când mă vede.
Singurătatea în lumea modernă nu e cauzată de faptul că lumea e plină de interese. E cauzată de faptul că am devenit atât de buni la a detecta interesele încât am uitat să mai riscăm.
Conexiunea reală nu vine cu garanție. Nu vine cu recenzii de 5 stele. Nu vine cu termeni și condiții clare.
Vine când deschizi ușa și întrebi „Vă ajut cu sacosele?” fără să calculezi ce primești înapoi.
Vine când accepți că da, poate te folosește cineva, dar poate și tu foloseai oamenii ca să te simți în siguranță în fortăreața ta de izolare.
Așa că, dacă mă iertați, am un club de șah unde să fiu umilit public.
Și sincer? Abia aștept.
P.S. Dacă aveți oportunități de investiție în crypto, nu îmi dați mesaj. Dar dacă vreți să jucați șah prost, hmu. Il am pe Gerald ca martor că acum sunt om deschis.
P.P.S. Gerald e planta. Nu un prieten imaginar. Deși… limita devine putin neclara.
Să ne înțelegem. Pe baza fiecărui comentariu relevant voi scrie un text. Dacă sunt mai multe comentarii pe același subiect, și sunt, voi scrie în consecință. Mi-ați dat de lucru. Și vă mulțumesc pentru asta.
Sper doar să mă ridic la înălțimea așteptărilor. 🙂
PS: Nu ofer soluții. Ofer idei. Mi-ar plăcea să fiu prezent în acele momente în care voi v-ați deschis sufletul, într-un mod care respectă cu adevărat inteligența și autonomia voastră, fără să fiu nici prea detașat, nici prea prezumțios.
Poate sună modest ca dorință, dar cred că e una care ar face diferența în viețile voastre – conversație cu conversație, săptămână cu săptămână.
Comentariu beton!113
Ești bun, foarte bun!!!
Comentariu beton!27
Fain! Eu cred că sunt defectă! Am ajutat toată viaţa pe oricine fără să aştept ceva în schimb! Dar am primit!!!! Multe şuturi în fund!!! Noroc că orice şut în fund este un pas înainte! Am îmbătrânit şi acum încep să mai filtrez acţiunile mele! Ar fi fain să fim măcar pe jumătate ca în povestire!
Comentariu beton!36
Și ce te împiedică? 🙂
Încearcă. Uneori chiar e o satisfacție.
Comentariu beton!12
Delia pentru mine ajutorul dat celorlalti e o mare bucurie pentru mine personal, insemna ca nu am imbatranit degeaba.
Daca te recunoaste un om pe strada si-ti aduce aminte de ajutorul tau, e un moment minunat.
Si cred ca asta inseamna umanitatea! Sa ajutam!
Dezamagiri au fost, sunt si vor mai fi!
Usi trantite si drumuri blocate, ohooo!
Dar ce bine te simti atunci cand sti ca ai intins mana unui om si el a inteles ca esti acolo!
Si zambetele…ah! zambetele si mana aia calda pe umar…
Un an nou minunat!
Comentariu beton!34
@Adina, multă vreme am tot făcut bine. Și, cam în 90% din cazuri, binele ăsta nu a rămas nepedepsit. Viață…!
@Delia, pentru cele 10 procente, chircite, stafidite, cu urme de bocanc noroios în freză, aș zice: viață!!! Merită! 10% e mai mult decât nimic 🙂
@Claudiu: să nu te oprești!
La mulți ani tuturor! Să fim sănătoși și să ne regăsim aici și peste niște (mulți) ani!
Comentariu beton!14
Foarte frumos!
Ps: si pe mine ma bate gandul de sah, ma bate de un an :).
Superb articolul. Nu sunt acolo … dar nici f departe nu sunt in capul meu. Cel mai mult ma sperie cum se dezvolta generatia tanara.
Continua sa scrii deoarece da un altfel de ton intregului blog. Il face sa fie si mai bun.
Comentariu beton!39
Mă onorează comentariul tău. Dar știu că nu sunt așa de bun. 🙂
Comentariu beton!12
Bada, bada, chiar ești! Apreciază-te singur, că nu e rușine!
Modestia e overrated uneori, să știi!
Comentariu beton!31
Chiar esti bun! Am rezonat si la „Berea ca o prada”. Societatea actuala nu e simpla deloc si cand descoperi ca poti gasi idei similare ai un sentiment de implinire si integrare cat de cat.
Comentariu beton!18
Offff, mi-ai dat temă grea, mai ales că dorința mea pe 2026 este să nu mai fiu singură. Mă regăsesc oarecum în ce ai scris, dar nu în totalitate, ptr că eu am rămas în continuare „proasta” care sare să ajute mereu, doar că înaintând în vârstă i-am lasat în urma pe cei care profitau. Dar încă mai cred în bunătate, prietenie, familie. Și acționez în continuare dând fără nicio asteptare. 🥰
P.S.: articolul lui Mihai cu de ce nu scriem mi-a dezghețat degetele. 🤭🤪
Comentariu beton!36
Am realizat că am comentat zilele acestea cât nu am comentat în 3 ani…tot datorită articolului lui Mihai referitor la de ce nu scriem…☺️ Rezonez cu ce ai spus despre faptul că ajut pe oricine fără să aștept ceva in schimb,însă rămân o naivă ce crede in bunătatea oamenilor,indiferent cum îmi răspund ei…oamenii. 🤗
Comentariu beton!12
Veronica, Mihai scrie pentru voi. Are nevoie de feedback-ul vostru. E minimul pe care-l putem face. Și nu costa mult. 🙂
Comentariu beton!11
Claudiu,citesc ce scrie de câțiva ani,am comentat rar însă, pentru că pe blog am văzut că sunteți oameni diverși,frumosi și poate că m-am speriat de faptul că nu o să mă ridic la înălțimea așteptărilor lui Vasilescu și voi avea parte de ,,judecata” comunității din care faceți parte…in niciun caz lipsa de timp,doar că…☺️
sorry, nu știu despre ce vorbești; ba nu, mint, știu, da’ fix din perspectiva în oglindă; nu e chiar OK, da-mi impun, lately, un mic ROI; mic, mic, măcar un 2%, acolo…
ah, și dacă are gust de carton, se va afla!
Comentariu beton!18
Fiu al lui Alah… Ce pot să spun? 2%?
păi 2% e un „mulțumesc” așa, mai printre dinți…
Citind articolul ăsta am auzit pe fundalul din capul meu Sweet Dreams. Intr-un moment al vieții mele am fost în papucii tai, hiperanalizam orice și evitam sa mai și trăiesc, și când am înțeles că ăsta venea din neacceptarea vieții ca urmare a traumei asta a făcut diferența. Pare ca și la tine la fel. Eu m-am gândit ca dacă viața asta e Matrix-ul fiecăruia, aleg ca al meu sa fie pictat cu empatie, omenie, risc, ca într-o lume în care poți fi orice, fii bun. Doar sa nu uitam de echilibru și de circumstanțe. Dacă ne raportăm la echilibru ca la o axă în jurul căreia gravitam, acceptăm mai ușor că putem fi și deschiși și închiși în aceeași zi, de exemplu. Acceptarea polaritatii , a diferențelor, face ca spectacolul lumii să fie cel mai mișto scenariu pe care să-l privim și în care sa jucam în același timp. Te îmbrățișez cu drag, Claudiu!
Comentariu beton!24
Amin! 🙂
Pe tranzacție 🙂 ma ofer ca sparring ptr șah… Am nevoie de reminder ptr udat florile 🙂
Nu fac diferența între cal și nebun. 🙂
Mi se pare o falsă problema, că toți avem un interes în interacțiunile cu ceilalti. Așa e firesc și de aceea suntem dependenți de socializare, prin care obținem și oferim ceva, fiecare după posibilități.
Corect. Doar că acel interes nu trebuie să fie prioritate.
Comentariu beton!11
Cumpar cadouri, dau felicitari de sarbatori si zile de nastere, ajut vecinii, toate astea le fac fara sa astept ceva inapoi. Astept totusi un multumesc. Nu o data a trebuit sa explic unei colege /cunostinte ca daca fac ceva din proprie initiativa nu astept sa primesc ceva in schimb. Insa nu suport oamenii pe care ii ajut, sa ma jigneasca sau sa imi faca rau. Am avut destule cazuri. Poti sa scrii in viitor de un nou subiect in ce priveste invidia.
Cat priveste interactiunea cu oamenii: d-aia ma duc cu vecinele miercurea la inot. E clubul meu de sah.
Comentariu beton!29
O să scriu. E in lista de subiecte. 🙂
Si eu analizez. Nu tot timpul. Nu tot timpul calculez. Nu stiu cum se face ca, de fiecare data cind nu mi-am ascultat primul instinct (ala cu calculele), a iesit prost. Da, si eu am fost un copil care a trebuit sa presteze rezultate pentru validare.
Cu toate acestea ramin impulsiva, dar primul instinct nu stiu cum mama ma-sii nu ma tradeaza. Ma simt teribil de singura dar mi se pare un efort atit de mare de a iesi din starea asta, incit procrastinez :). Si apoi, ar insemna sa imi neg primul instinct. Si – n-am energie pentru asta. Mai intii sa incerc sa creez o relatie buna cu mine, apoi mai vedem.
Mai vreau articole de astea. Pliz. Poate fac ceva luminita pe la etajul superior.
Comentariu beton!19
🙂 articole vor fi. Important este să aibă mesaj. Și cineva să-l înțeleagă.
“E ca problema cu oul și găina, dar mai deprimantă și fără omletă la final.” sau friptură aș adăuga. Oare asta mă aruncă într-un diagnostic psihopupu?
Caută și vei găsi! Toți putem avea un diagnostic. Și nu e neapărat ceva rău.
Lucrez în vânzări, ceea ce înseamnă că inevitabil cunosc si relaționez cu multă lume.
Și îmi place să mă ofer să ajut oamenii, cu diverse servicii, cumpărături, ajutor fizic sau pur si simplu sfaturi date prin prisma experienței proprii.
Și am fost dezamăgit că atunci când eu am avut nevoie de ajutor nu am primit.
Dar perseverez în oferta mea, sunt defect oare ?
Ești defect? Care e primul tau răspuns?
De ce ar vrea cineva sa fie singur(a)?! Pot să înțeleg nevoia de a te deconecta de la țăcăneala socială, dar a fi singur mi se pare o pedeapsă! Greșim și ne pedepsim? Hmmm. Uneori am senzația că este mai comod când ești singur, dar în final, tot acolo ajungi! Ps: mișto chestia cu contact in caz de urgenta 112.
Ai fi surprins să știi câți se complac in singurătate. Din comoditate, dezamăgire, etc.
Claudiu, am citit cu zâmbetul pe buze : )))
Deci, terapie prin detensionarea mușchilor faciali : ))) Mulțumesc!
Ca sa dau mai mult context comentariului meu mai general: „am un lipici aparte” la narcisici și nu am ajuns singură la concluzia aceasta, ba a fost chiar nevoie să-mi deschidă cineva de specialitate ochii, a fost o spălare de creier, ca și cum efectiv te trezești niște ani într-un alt film și te întrebi cum oare te-ai atașat așa. Știu că acest cuvânt este deja *overused* și unii fac diverse tipuri de omletă și exagerează, dar până acum 1 an nu aveam acest cuvânt în vocabular.
6.3 – total de acord. Zic totuși să știi cu cine să fii vulnerabil, dar teoria vs practica…. Și unii care am pornit în viață cu mai puține unelte ne-o putem fura maxim (apropos de 6.4, daca il ignori complet), dar clar fără vulnerabilitate ajungi stană de piatră.
Șah nu joc, dar joacă al meu copil când mai are chef; mai îmi dă și el tot felul de „lecții”.
Interdependența îmi place, partea cu „toată lumea folosește pe toată lumea” o înțeleg, dar fix acest cinism mă dezarmează, ca ceva folosit în anumite contexte e bun și apoi de aruncat…
Am testat și umilința publică, nu la șah :), am supraviețuit și a fost și palpitant, dar și… atipic… ca să nu zic altfel.
Și ce tare ar fi dacă „intelectual humility” ar fi luată în calcul de mai mulți dintre noi, mulți ar fi mai deschiși să testeze cum e la clubul de șah 🙂 sau de ce și-ar dori.
PS genial si titlul
AlinaD 🙂
Conversația ar putea continua la infinit. Dar nu rezolvă problema de fond.
Îți așteptam cu nerăbdare articolul! E chiar mai bun decât mi l imaginam. Eu mi am creat un sistem personalizat, 2 liste, una scurtă inchisă deja, una lungă și deschisă. Pe cea scurtă sunt 5 persoane( căci între timp am pierdut 2 părți de suflet) cărora le aș găsi tot felul de scuze doar că sa nu le pierd. Lista lungă funcționează pe principiul prezumției de nevinovăție….ești, sunt, suntem nevinovați până la proba contrarie. E bine sau rău, nu știu…
Sau invers. Suntem vinovați para la proba contrarie. Conștiința de obicei funcționează așa. Rațiunea la fel.
Întâi verdictul și apoi prezumția de nevinovăție.
Dar n am spus că sunt rațională 😁!! E un sistem, tot de apărare, și funcționează așa tocmai pentru că așa îmi dictează conștiința! Primul binele…
Genial scris. Am încercat de 2 ori să scriu, poate e prea mult și îmi zice să mai tai, nu stiu : )
🙂
Imi place. Să mai faci povești. Unii se regăsesc, alții pot afla lucruri despre ceilalți. Trăim în societate și necesită compromisuri, multe.
Uite subiect care mi-a trecut prin cap zilele astea. Tradițiile. Care se schimbă sau renunțăm de tot la ele. Și nu e bine. Mai bine facem altele, personale, familiale sau de scara blocului. Să păstrăm câte ceva din cele „ancestrale” care ne plac sau care au sens. Indiferent de religie sau de absența ei. Fără tradiții și chiar superstiții comune vom fi dezbinați, mai singuri și mai vulnerabili. Mai puțin „popor”, mai mult o adunătură egoistă de individualități.
Pai suntem o adunătură de indivizi. Tu crezi că tradițiile unesc? Mai gândește-te.
tradițiile alea „ancestrale” au apărut fiindcă un prost a zis la un moment dat: „hau, uite zeii cum se benoclează!”, sau „ce-ar fi să-i ard o sapă-n cap lu’ cumătru?”(Ruginoasa), sau „ce-ar fi să dau o găină peste groapă?”(orice sat din Moldova profundă-a se citi cu mai puțin asfalt); umanitatea, facerea de bine sau măcar nefacerea de rău, astea zic io că ar putea să ne unească; ah, singura tradiție îmbrățișată cu drag e berea la grătar, că mă apuc acuși și n-am nevoie de scandal cu nevasta…
Fiu al lui Alah, înțelepciunea te urmărește. Dar n-aș putea spune că ești mai rapid. Așa că mai scrie. 🙂
de mîine intru la regim! și-mi cumpăr adidași noi!
Eu am fost mereu la polul opus. Nu am stat să mă întreb, să fac calcule. M-am aruncat cu capul înainte. Întotdeauna. Mă refer la viața sentimentală acum. Disperată să nu fiu singură, am făcut muuulte tâmpenii. Mă atrag și femeile, în paranteză fie spus. Iar din partea uneia am avut parte doar de interes. Atât de proastă am fost încât am acceptat. Noroc că a apărut EL.
P. S. Claudiu, ești foarte, foarte talentat. Și ne dai teme de făcut. De gândit. Felicitări! Continuă, te rog!
E sí asta o formă de a reacționa. Te arunci cu capul înainte și vezi ce iese. Pe urmă încerci să remediezi. N-aș putea spune că e mai ok sau nu. Până la urmă fiecare trăiește cu riscurile pe care și le asumă.
@Claudiu, sunt berbec, deci impulsivă. Așa funcționez. De fapt, funcționam. EL e balanță și a reușit să mă tempereze. Cât de cât.
Voi, oamenii care va aruncati cu capul inainte, avei parte de multe chestii nasoale, dar obtineti o rezilienta pe care noi, astia mai precauti, n-o avem. Nu imi dau seama cum e mai bine, nu vad nimic rau din nicio perspectiva. Unul previne, altul trateaza.
Eu am dat TOATĂ VIAȚA fără să aștept nimic în schimb și tot am avut parte de reproșuri… Și mai am încă, deși sunt singur de aproape doi ani…
E greu al naibii să fii solo, mai ales după ce realizezi că ai fost mai degrabă folosit 25 de ani… scuze, încep să repet comentariul de la textul cu amicii de la berărie…
Ce am înțeles eu că ne spune Claudiu prin firul epic vesel, însă mixat bine cu lecții: să continuăm să dăruim, dar fără să ne îngropăm pe noi (apropos de a spune și nu), să nu renunțăm și să ne mai uităm și la ce am putea face altfel.
De ce nu dai detalii? Poate ajută.
Am citit textul de 2 ori si cred ca o sa ma mai intorc la el in viitor.
Nu pot sa nu ma intreb daca nu cumva fiecare dintre noi isi negociaza zilnic singuratatea, convins ca asa se protejeaza, cand de fapt doar o tine angajata pe termen nelimitat.
„Negocierea singurătății” îmi place. Și e reală. 🙂
Și doare.
O am pe fiica-mea, mama, tata sunt la tara, frate-meu in Belgia, si o singură prietena, care a plecat in Spania. Am cunoștințe, vecini, si cam atât. Sincer? Nici nu-mi trebuie mai mult. Sunt ok așa. Am suficiente interacțiuni la munca să nu-mi mai trebuiasca si acasa. Sunt defectă? Maybe. Dar nici nu-mi pasa.
Pentru cât timp e ok?
Bai, nu știu. Deocamdată sunt foarte ok. Daca n-o sa mai fiu, vad eu ce fac. Simplu. Si apoi, eu cred ca, daca cineva trebuie sa faca parte din viata ta, intr-un fel sau altul, va face. Asa ca nu ma agit.
bravo, @Alina I., pare că nu te plictisești cu tine însăți!
Am asteptat cu sufletul la gura articolul.
Sa-ti intorc aprecierea? Stii ca scrii bine.
Si normal ca gandesti corect 🙂 doar cu asta te ocupi.
E buna ideea lui Mihai cu duminica.
Atunci as putea sa spun ca te-astept :)) ca pe-o duminica.
Apropo de rezolutii… ca tot zicea Mihai ceva zilele trecute – 🙂 anul trecut de fapt
Eu anul asta mi-am propus sa invat sa spun NU. Doar ca sa pot sa ma tine de promisiunile celor carora le-am spus DA mai devreme. Mi-o iesi oare? Macar pana pe 17 🙂
Până pe 17 da. Vedem pe urmă! 🙂
Sincer,am plâns…pentru tine,copil ce trebuia să aibă rezultate pentru a primi iubire,pentru tine – cel de azi,care a avut curajul să recunoască nouă și sieși că e singur…și motivele ce au dus la asta. Așa sunt eu, emotivă până la extrem, însă am pus mereu pe primul loc sentimentele și nevoile altora,in detrimentul celor ce ar fi trebuit să mi le atribui. Cum a spus cineva mai sus, așteptări nu am de la ceilalți, înafara unui ,,mulțumesc”,spus însă din inimă,nu doar așa… și, să știi că trebuie să te apuci de treabă,asta dacă nu ai uitat că ai teme de făcut! (aluzie nu tocmai subtilă la articolul scris zilele trecute) 🤪 Să ne auzim sănătoși…🤗
Veronica, e beletristică psihologică. Sau măcar se vrea.
Eu nu sunt așa. Cum spun spaniolii, sunt un „hijo de puta” cinic, care nu da doi bani pe altcineva în afara de familie și prieteni apropiați. Nu sunt un exemplu nici măcar pentru mine. 🙂
Claudiu, mie îmi dă cu „virgulă” amestecul dintre cinism și mâna de ajutor întinsă aici la o cană de vorbă virtuală.
Mda,nu îmi vine să te cred…despre faptul că nu dai 2 bani pe cei dinafara familiei extinse 🤪 altfel,nu ți-ai aloca timp să citești ce îți scriem, bașca – să ne și răspunzi! Nici nu cred că noi, ceilalți,suntem vreun exemplu așa că,tu de ce ai fi?! 🫣 Bine…cei ce se dau,,rotunzi” să facă bine sa se abțină,nu e despre ei! 😉 Gata,cam atât despre analiza pe text…abia aștept să te citesc!
@Veronique, a nu se confunda interacțiunea cu niște nescunoscuți pe net cu cea ad personam, cu priviri directe, cu voce etc. pentru că dacă necunoscutul de pe net a mîncat … aia e, I will survive; dacă semenul/colegul/prietenul meu, pe care l-am învestit cu încredere mănîncă același kkt, putoarea s-ar putea să mă atingă și pe mine…
dăkît zic!
PS nu zic despre @Claudiu că e vreun mare cinic sau mizantrop, da’ sunt convins că de-a lungul anilor a avut și el parte de acadele proprii; și știm cu toții ce se face cu acadelele…
Fiu al lui Alah, am avut parte de șuturi pe toate părțile. Ca fiecare dintre noi.
Mai ales că am ales și calea plecării din țară. Dar am învățat un lucru. Si încerc să-l aplic de fiecare dată când pot: un șut în cur nu înseamnă un pas înainte. Înseamnă că trebuie să te întorci și să te mai gândești odată.
Uneori poți. Alteori doar ramai cu lecția învățată.
Alina, cinismul îl aplic atunci când trebuie. Și trebuie din ce in ce mai des. Nu cu voi, pentru că nu am de ce. 🙂
@costicamusulmanu,nu confund una cu cealaltă,eu chiar prefer relaționarea in persoana. Ai dreptate,contează și te afectează mult mai tare când omul drag ți-o dă la gioale… cât despre acadele,îmi plac dulciurile,posibil ăsta fu motivul pentru care avusei parte de câteva bucăți în viață…😉mă rog,mai multe decât voi, că io-s mai în vârstă…nu neapărat și mai înțeleaptă 😂
Ce om fain eşti! ❤️
Uite eu sunt aici fǎrǎ vreun interes, şi nu, n-am prea mult timp liber.
Legat de fondul povestirii, chiar astǎzi spuneam unei prietene cum am ajutat noi toatǎ viața pe toatǎ lumea, s-a dovedit ulterior cǎ unii n-au meritat. Cu toate astea, şi astǎzi mi-am expediat soțul sǎ monteze mobila nou a prietenilor noştri, împreună cu ei. În loc sǎ facem chestii pentru noi, doh.
Mǎ bucur cǎ suntem în continuare dispuşi sǎ credem în oameni, asta a fost concluzia mea, chiar înainte sǎ citesc articolul tǎu. 🤘😎
Atunci mai e speranța pentru specia noastră. 🙂
Foarte intereant. Am citit si am vrut sa comentez dar am constatat ca am rămas fără țigări, asa ca scriu acum, dupa o plimbare la chioșc.
Eu socializez greu. Dupa ce m-am mutat, acu’ 2 ani, nu comunicam cu vecinii decât in ziua cu plata întreținerii. Acum platim online. Cine vrea. Eu vreau. Așa că relatiile mele cu vecinii sunt saluturi.
Dar au fost două evenimente care m-au derutat.
O vecină (Erzsi am aflat ca se numește) venea cu două sacoșe. Eu ieșeam, dar am tinut usa sa poata intra Erszi (un gând frumos pentru cei care au montat arcul ușii, foarte nerabdator sa se închidă). Si femeia începe să plângă. „A murit tata”. Am stat putin cu ea și m-am întrebat ce pot spune, altceva decât condoleanțe convenționale. Mi-am amintit vag de un bătrân cu parul alb care aduna frunzele de pe trepte sa nu alunece careva, care venea cu sacoșa cu mere de la piață și oferea un mar copiilor pe care-i intalnea pe alee. Am reușit să personalizez nițeluș cuvintele.
A doua oară un vecin ceva mai tânăr m-a ajutat să deblochez cutia poștală. Nu-l rugasem, s-a oferit.
Poate un pic de deblocare nu strică.
Comentariu beton!24
Îți dorești să fie și altceva în afară de simple „saluturi”?
Dacă nu, atunci e ok. Atât cât e.
Greu de tot ce ne scrii azi.Ca un făcut,am fost anul trecut la psiholog cu unul dintre copiii mei,hiperactiv,hiperkinetic.Pot să spun doar că temele psihologului pentru copil in fapt ne-au fost de folos și adulților ,mie in special.In rest , pentru mine singurătatea nu există la modul total, practic n-am timp de ea.
„N-am timp de singurătate”. Dezvoltă, te rog. 🙂
N am așteptări de la nimeni. Nu ca nu -mi pasa dar, pur și simplu , nu aștept nimic de la nimeni. Si asa scap de dezamăgiri viitoare. Sunt empatica, ajut, ascult dar nu.mi pasa dacă nu e și reciproca valabila. N a fost ușor sa ajung asa. 56 de ani de experiență. Si mi-e bine cind ajut.Scrii bine și m-am regăsit un pic , pe mine cea de la 30 și.
30-50. Care e diferența? 20 de ani ajuta doar la dezvoltarea artritei, nu la empatie. 🙂
Buna, sunt Lucia si am 156 de prieteni pe fb! ( trebuie sa fac uMpic de curatenie, mereu fac la inceput de an, persoanele cu care n-am avut nimic in comun in 2025 le elimin!)
Plantele mele se numesc Einstein, Bulb, Samy si Laila 😉 , cainele meu se numeste Oscar si prietenii care nu imi cer nimic sun putini dar interactiunea umana priceless…Ma fac ca nu vad interesul pentru ca am nevoie de oameni ca de aer!
Am invatat in timp sa nu mai sufar si asta e singurul regret, invatam tarziu din lectiile vietii. Daca am avea puterea sa aplicam de tineri filozofia lui „Je m’en fous totalement” am fi muuuult mai fericiti!
Mai fericiți sau mai cinici. Uneori granița e difuză. 🙂
🤔 în sfârșit ceva interesant,🤝aștept continuarea 😉,de fapt de mult nu a mai citit ceva care m-a făcut să deschid ochii mari 👌👌
Continuarea va fi sâmbătă sau duminică. Depinde de procrastinarea Boss-ului. 🙂
Nu știu cât de bun psiholog oi fi, că n-am făcut terapie cu tine și e posibil să fii bun, dar să nu rezonez cu stilul tău. Băi, dar scrii atât de mișto, încât înclin să cred că ești și bun psiholog!
Eu mă aflu, însă, la polul opus: mă bucur și când îmi cere cineva 100 de lei împrumut – chit că știu că n-o să-i văd înapoi – fiindcă a ales să ceară de la mine, nu de la alt fraier.
Eu nu înclin. Dar e doar părerea mea. 🙂
Fain scris.
Continuă, te rog!
Săptămâna viitoare. Că am de lucru pentru doi ani.
Pot socializa foarte repede cu foarte multă lume 😊 dar la sfârșitul zilei tot în carapacea mea mă retrag, așa am fost dintotdeauna, când am constatat că sunt interesantă (pentru familie) doar atât timp cât mă pliez pe dorințele lor am acceptat întâi doar ca să pot avea timp și pentru mine iar apoi am constatat că e funny să fac doar ce vreau, consecințele nu s-au lăsat așteptate 😁 am 60+ și încă lucrez cu mine, în afara copiilor am două persoane de contact de urgență, testament și verbalizate oricum dorințele finale. Îmi este teamă să nu îi sperie finalul/trecerea mea, atât, în rest, nu regret nimic din acțiunile mele pentru că am trăit frumos cu coloană vertebrală chiar dacă a fost al naibii de greu câteodată.
Tu și cu tine. 🙂 Uneori funcționează, alteori nu.
Important e să simți că te pliezi pe dorințele tale și că lumea din jur ori se adaptează ori poate sa dispară.
N-ai idee cât de greu a fost să învăț să spun „nu” să îmi iasă din cap/obișnuință că „trebuie să fiu de folos” , băi, să fii de folos ești strict obiect, jucărie, jucăria celorlalți care se debarasează rapid după ce nu le mai ajuți scopurilor lor. Încă învăț.
Chapeau, Claudiu 🙂
Eu le-am avut mereu cu relationarile usoare (asa se intampla, cand stai primii 5 ani in orfelinat, inveti sa „conectezi’ si cu dracu’ in 10 secunde. Sunt in stare, in mai putin de juma’ de minut sa intru in vorba cu tine, strain complet, si sa gasesc un punct comun. OK, nu-s Oprah ca si lista de prieteni, dar nici singura.
In timp ne-am redus si eu si mr.Dojo lista de prieteni, nu neaparat ca ne-am dorit-o, dar a „ajutat” mult si distanta.
La faza cu nevoile, pe cand eram adolescenta am citit nus’ ce filozofii si am inceput sa urasc ideea de a cere ajutor. Sunt tampita care se scufunda si nu striga dupa ajutor. Sau eram.
Cand l-am cunoscut pe domnu’ meu, m-a socat cat e de relaxat, cand e de cerut un favor. Ah, am nevoie de x, lasa ca y prieten ma poate ajuta. Si el ajuta enorm (ca altfel nu face nimeni reciproca). Si eu ajut neconditionat si o faceam si atunci, dar mi se rupea filmul cand era EU sa cer sprijin. Deh, tampita.
Odata emigrati am inteles cu adevarat valoarea retelei de oameni misto din viata noastra. Cat ajutor am primit! Si fara ROI sau KPIs. Ne asteptam de la prietenii la care am venit (nasii fetei) si motivul pentru care am calcat peste balta cea mare. Dar au fost o groaza de alti romani din trupa lor de aici care au sarit sa ne dea, chiar si o idee sau un sfat. Niste haine pentru copil. Niste bani sa completam, cand am pus avansul la casa. Si cand am propus sa ii dam inapoi: „lasa Ramona, pay it forward”.
Cred cu tarie ca in viata asta, mai departe de case, masini si ce drac’ de prostii am mai acumulat si noi, cea mai mare avere sunt oamenii. De la bunicii mei care m-au cules din „lagarul de exterminare”, la 5 ani, la vecinii din ambele tari, care au fost mereu de nota 100, la prieteni vechi si noi, de diverse rase si nationalitati.
Este foarte usor sa treci peste calcule, cand te gandesti simplu „eu cum ajut”. Fara nicio alta idee, doar faci. Sunt oameni care nu vor reciproca niciodata bunatatea, sunt oameni care-ti vor da inapoi inmiit, desi nu te astepti. Cei care nu te merita se vor departa pas cu pas, nici macar nu-mi mai bat capul sa tin contabilitatea.
La acus’ 50 de ani pot spune ca poti avea prieteni de 40 de ani, poti avea prieteni de 10 ani, poti face ACUM prieteni pentru urmatorii 30 de ani. Soulmates, cum spun unii. Oamnii vin si pleaca in viata ta ca in gara. Unii stau cu tine pe peron, altii dispar pentru totdeauna, altii vin, pleaca, se intorc. Altii coboara acum din tren si nu stii unde drac’ au fost toata viata ta, ca parca sunteti gemeni.
PS: bucura-te de placinta nu atat de buna a vecinei. Ca vine cu bunatate. Eu ma bucur de mancarea vegana a frantuzoaicei de-mi este prietena. Si chiar nu gateste, draga de ea, bine. Dar mananc cu placere, pentru ca vine cu un adaos de prietenie. De intelegere. De valori comune (stiu ca suna tampit, dar avem idei comune de crescut copiii, putin diverite de americanii obisnuiti). De bucuria de a fi impreuna.
Ma bucur ca ai facut pasul asta. Contabilitatea e misto in afaceri, in viata lasa valul sa te duca. Nimic din ce avem nu conteaza pe lumea asta, casele raman in urma, banii vin si pleaca. Raman amintirile. Rasul, placintele proaste si zambetul celui pe care l-ai ajutat.
Sa ai un 2026 plin de oameni buni 🙂
Comentariu beton!29
Frumos scris, Dojo. Și plin de adevăr.
Dar suntem oameni. Uneori ne împiedicăm de cea mai mica piatră de pe drum, în timp ce suntem capabili să ocolim bolovanii cei mai mari. Sau nu. Cert este că ființa umană e atât de complexă încât e greu de catalogat. N-aș greși spunând că fiecare individ e o lume în sine.
Îmi pare rău să aflu că ai petrecut primii ani la orfelinat. Nici nu vreau să îmi imaginez prin ce ai trecut. Eu am un băiețel de 10 ani. Nici în cele mai negre coșmaruri nu îmi pot imagina ce ar însemna un orfelinat pentru el. Mă bucur însă că ai trecut peste. Deși presupun că prețul a fost mare.
🙂
Dojo, m-am cutremurat, dar în același timp m-am și bucurat că ai avut parte de oameni adevărați în jur. Astfel de mesaje îmi dau speranță❤️ că valul de individualism încă mai poate fi oprit și copiii tuturor, poate mai au șansa unor comunități.
Am citit textul dar sunt pe fugă, nu am timp să citesc si toate comentariile, deși aș fi făcut-o in mod normal, așa că nu știu dacă ceva din ce îți scriu a mai fost scris.
Si eu sunt un om extrem de calculat. Si eu detectez din prima interesele celui ce mă abordează. Eram atât de singură in copilărie încât mi-am făcut o gașcă de prietene doar ca să scap de bullying. Nici nu înțelegeam fenomenul de bullying, era doar o formă de apărare la ce mi se părea că e un atac. Am rămas cu fetele alea prietene pe viață. Atunci se încing cel mai bine prieteniile, când nu există nunti și alte interese. Știi ce am mai avut? Un singur părinte extrem de narcisist. Zilele astea mi-a trântit ceva de genul: lasă că o să ieși si tu la pensie la un moment dat si o să rămâi singură, n-o să te mai caute nimeni. Așa, și? Ai vrut să-mi spui o răutate, nu înțeleg de ce, eu am venit o sută si ceva de km să te ajut si tu ai simțit nevoia să-mi spui asta. Nu contează că nu mă mai caută nimeni de la serviciu. Da. Ajut pe toată lumea dar asta pentru că vreau si pentru că pot. Nu aștept absolut nimic la schimb. Am o balanță in capul meu, când reușesc s-o dau de gard din diverse motive, fac cât mai multe fapte bune să compensez prostiile. Mă simt foarte bine cu.mine însămi. Mi-e așa de bine încât nici pe o insulă pustie nu mi-ar fi așa rău. Aș cânta si aș dansa la fel cum o fac când gătesc in propria bucătărie. Sau când fac curat. Sau, dacă vreau interacțiune umană cu orice preț, mă întorc la copilărie si la prietenele mele. Toate pentru una, una pentru toate. Încearcă o săptămână chestia cu balanța. Fă câte un bine celorlalți pentru fiecare intrare in gard..iti mai scoate calculul din priză.
P.s. îmi amintești de mine adolescentă si de superstițiile mele sau chiar de obsesiile mele: câte litere are fiecare cuvânt, câte trepte sunt la fiecare etaj, numerele de la mașini. Trebuie să scoți ștecherul din priză la modul serios. Pace!
Îți scriu și ție ce am scris mai sus. E doar un text. Exemplu pentru un comentariu de la textul anterior. Beletristica. Nu sunt eu. 🙂
Scuze. Atunci înseamnă că ai scris frumos, mai ales pentru cineva neimplicat in problemă. Înțeleg că ai tangență cu psihologia. Pe vremea „cealaltă” se desființase domeniul acesta din motive subiective. Facultatea s-a reînființat in 1992 parcă. Deci mult timp noi nici n-am avut specialiști in domeniu, testele erau „împrumutate” sau pur si simplu furate de afară. E un domeniu extrem de confuz si alunecos din punctul meu de vedere. Sunt curioasă, cineva care are studii, in ce fel percepe acest domeniu?
Scuze. Am scris ceva mai sus si n-a apărut. Am făcut ceva nepermis? Sunt banată?
A apărut.
Mulțumesc mult. Mi-ar fi fost greu s-o mai scriu o dată.
Pentru mine e ca la loterie. Joci sume mai mari sau mai mici și poți să câștigi marele pot sau poți câștiga la fiecare extragere. Dar dacă nu joci deloc, sigur nu vei câștiga.
Eu la loterie nu joc. Prefer să investesc în oameni.
Sau nu câștigi nimic. Și tot bagi, și bagi, până nu îți mai rămâne nimic. Ce faci atunci?
@Claudiu, eu cred în echilibru. Nu investești așteptând ceva. Dar ți se va întoarce de unde și când nu te aștepți.
SI cat ești dispusă să aștepți pentru asta?
Textul tău (foarte bine scris) m-a dus cu gândul la romanul Porumbelul al lui Patrick Suskind; singurătatea paranoică. Atât de bine scris, încât imi venea să intru în carte și să strâng de gât personajul.
Eu sunt în partea opusă, nu am nici o șansă să fiu singur, oricât încerc.
Toți putem fi singuri, chiar înconjurați de multi alții. 🙂
Dar nici nu vrei, asa e?
Am comandat acum cartea asta, suna promitator. Mersi de recomandare, chiar daca nu asta a fost intentia. 🙂
Eu sunt un fel de „d-na Elena”, mai putin sacosele, posed carucior. Pe scara mea majoritatea sunt tineri si f tineri. Si multi, bloc cu 11 etaje. De 10 ani de cand locuiesc aici, am ramas uimita de bunul-simt al vecinilor. Cunosc f putini, dar toti saluta, zambesc, ajuta cand este cazul…ce mai, chiar daca esti singur, realizezi ca…nu esti!
Am avut si am, in viata, o conduita de a ajuta oricand, fara a cere nimic la schimb. In masura in care am putut. Niciodata nu a contat ce am primit retur, chiar daca au fost cu rea credinta. Aia e! Mergem mai departe.
In alta ordine, scrii cu talent! Si tu si Iulia, ar fi cazul sa-i mai dati liber lui Mihai, poate are de…plecat pe undeva!!
Nu-i da idei lui Mihai, că acum o ia la picior. Mă rog, la pedala de accelerație. 🙂
Am urât toată viața mea de electrician psihologii și testele lor inutile. An de an timp pierdut degeaba doar ca să le intre un bănuț acolo pentru că așa prevdea legislația.
Băi, da nimeni nu ne-a întrebat ce simțim când punem mâna pe fază și suntem conectați la Pământ. La pământul nostru strămoșesc.
Plm, nu am probleme existențiale, mă simt bine singur dar este al naibii de greu dacă nu ai un om să-ți de-a la mână o șurubelniță sau ceva.
@Claudiu. Me gusta tu!
Pai Shoric, când pui mana pe fază și ești conectat la pământ, ai toate șansele să te conectezi și la cer. Direct cu Sfântul Petru. Ăsta deja e 7G. Sper sa nu… 🙂
Băi, timp de 25 de ani am fost întrebat dacă îmi place să omor muște la testele psihologice. Ăăă, adică era o întrebare, nu că erau muște în sala de testare… Nu mai știu când dar am clacat și am recunoscut. Rezultatul? Am fost trimis să redau tot examenu cu niște teste suplimentare ”speciale” ale unui dr.prof.conf. de la Cluj. Pe care le-am trecut cu 10+ felicitări din partea examinatorilor. fmm de doctoru pwlii.
Da tot n-ai spus dacă îți plăcea să omori muște sau nu.
Că aici e problema. Deci?
Foarte frumos scris.
Sunt într-un moment din acesta în care simt că toată lumea mă folosește pentru ceva și da, i-am îndepărtat puțin, cu sentimentele de vinovăție de rigoare.
De asemenea, nu dispare sentimentul că toți „ascultă” pentru replică, nu activ. Nu îmi găsesc spațiul să vorbesc, să mă fac ascultată… eu de ce i-aș mai asculta?
Am fost in vizita la niste rude, invitata „musai sa merg”. Fix asa, nu au rabdare sa asculte un raspuns de 10 secunde si te intrerup cu urmatoarea intrebare. Rabdarea mea a ajuns la capat cu oameni d-astia. O data pe an nu pot sa ii evit dar sa astepte mult si bine alt telefon in timpul anului.
E o mare diferență între a asculta și a „asculta”. Sună la fel. Dar nu înseamnă același lucru.
Să asculți cu adevărat înseamnă empatie. Înseamnă înțelegere. Câți suntem în stare de asta?
Ana, nici măcar nu pun întrebări, se grăbesc să spună fiecare despre ei. Dar da, exemplul tău este unul perfect.
Eu, de fiecare dată când întrerup pe cineva din vorbă (o fac destul de rar), revin la vorba lui cu scuzele de rigoare și îl rog să continue, știind perfect unde a rămas, pentru că ascult activ.
Foarte des mi se întâmplă, cu singura prietenă pe care o am (deși cred că totuși e o amică, am fost dezamăgită prea mult), să îi spun lucruri esențiale despre mine, cum ar fi evenimente importante legate de sănătate, să mă întrebe de cel puțin 2 ori ulterior despre ele, deci nu ascultă deloc.
Pai tu cum m-ai ascultat?
Nu bine m-am inveselit putin la articolul Iuliei si l-am citit pe al tau si m-a cuprins un sentiment, asa, nu stiu sa zic ce fel de sentiment. Sa fie nostalgie, melancolie, amaraciune… nu stiu cum sa-i zic dar, e „acru”. Nu e vina ta, e a mea; ideea e ca la unul din articolele tale anterioare cineva zicea ca scrii/esti un „Ion Creanga” – mai ai pana la geniul lui dar, esti pe drumul bun. Sau poate ca esti doar ca esti unul „modern” cu expresii si experiente actuale. Datorita baiurilor din ultimele 2 saptamani imi vine sa strig si sa-mi iau campii. Nu viata, stati linistiti! E greu dar, o sa lupt si-o sa fie bine! De felul meu sunt optimist dar, mi s-a dus mult din el si totusi mai am urme asa ca nu e totul chiar (atat) de negru. Sper!
P.S.: Tocmai am recitit ce-am scris si nu-i gasesc nici o noima asa c-am vrut sa sterg tot dar, n-am mai facut-o pentru ca parca simt ca m-am eliberat.
P.S.1.: La multi ani cu sanatate!
Comentariu beton!12
Dacă tu simți că te-ai eliberat, atunci scopul meu e atins. Nu contează ce scrii. Contează doar să vină din interior.
Sincer, mă bucur că ai scris. Și mă bucură ce ai scris.
🙂
Textul se refera mai degrabă la izolare sociala. Pt.ca singuratatea are mai multe aspecte.
Am citit undeva ca exista oameni foarte anxioși si care au o mare nevoie de control ca sa isi poata gestiona anxietatea. Si pt ca sunt conștienți ca nu pot controla pe toata lumea, se retrag social. Relatiile le accentuează anxietatea.
Am si întâlnit asa o persoana care, culmea, e căsătorită. Dar foarte controlatoare cu membri familiei.
Eu am fost in extrema cealaltă. Mi-au plăcut întotdeauna oamenii si le-am acordat încredere si m-am conectat cu ei. Doar ca, asa cum a mai spus cineva, la un moment dat mi-am dat seama ca sunt un magnet pt narcisici. De vreo 6 ani studiez problema. Dupa ce m-am documentat despre narcisism, am trecut la mine sa imi fac „cazierul”. Sa înțeleg unde greșesc. Se pare ca e adevărat ca „Doza face otrava.” Uneori, unele calități ale noastre se pot intoarce împotriva noastra. Depinde de noi in ce măsură le dozam si ne oferim suportul celor din jur.
Ca tot spunea Mihai zilele trecute ca s-a întâmplat sa faca bine cuiva si sa fie „pedepsit” apoi.
In cazul meu am descoperit ca sunt hiperempatica si asta pt narcisici e ca si sangele pt rechini. Iar acum lucrez la asta.
Oricum, mi-a plăcut abordarea subiectului de azi.🙂
My 2 cents:
Poate ati auzit de Unabomber. Asta a fost un nebun ce a trimis bombe in niste colete, un terorist. A omorat 3 oameni, a ranit alti 23 dar a scris un manifest si mai celebru l-a facut manifestul decat faptele lui oribile.
https://en.wikipedia.org/wiki/Industrial_Society_and_Its_Future
Pe scurt, lumea asta industriala in care traim acum ne produce multe rele si probleme, unele chiar de natura psihica.
Pe undeva are dreptate dar din pacate nu exista solutii, nu te poti intoarce la era preindustriala, manifestul lui se poate demonta in cateva fraze.
Dar ce zice are cateva idei interesante:
Oamenii au trait din preistorie pana acum recent in comunitati mici. Antropologii spun ca ne-am format cam acum 1 milion de ani, am trait in ginte si apoi in triburi. Cea mai lunga perioada in care am evoluat mult am trait in triburi. Triburile insemnau undeva la 200 de indivizi sau pe acolo.
Avantaje:
Copiii erau ai tribului, cand un parinte murea copilul nu simtea asa mult lipsa parintelui pt ca comunitatea suplinea lipsa.
Se cunosteau toti, se vana impreuna, se suferea impreuna, se ajutau, erau atasati cam toti de toti, aveau grija toti de toti, erau pe chill. 😀
Si treaba asta a durat sute de mii de ani pana am ajuns la 1800(ca si in sate era tot o atmosfera de trib) si in 200 de ani ne-am mutat in orase ca asta a fost progresul.
Si traiesti in orase de milioane de locuitori dar de multe ori nu iti cunosti nici macar vecinii de pe scara. Practic s-a dus dracului pt multi una din nevoile de baza din Piramida lui Maslaw, „nevoile sociale si de apartenenta”.
Si da, poti sa te simti alienat, sa te simti singur, suntem „animale sociale” si nu am evoluat sa fim solitari. Asta ne e gena.
Sa nu te apuci de bombe. 😀
Promit. De orice altceva, dar nu de bombe. 🙂
Excellent! Eu votez pentru un articol mai pe larg pe tema asta.
E ce ma chinui sa explic oamenilor din jur si n-am cu cine. De exemplu: parintii moderni care insista sa faca totul singuri si se mira de ce ii lasa nervii. Nu nene, copii se cresc de trib, de bunici, matusi, etc…Si daca nu ii ai aproape iti faci tu tribu: prieteni, vecini, colegi. E un fenomen de-a dreptul ciudat. Femei normale se transforma in mamiki perfecte, obsedate de orice detalii si care refuza sa lase pe oricine sa aiba grija de copil. Si tot ele se dau epuizate si deprimate.
Alt exemplu: prieteni care se muta la casa. Maare, cu multe camere si gradina. Si izolati. Greu de ajuns oriunde, nu ai vecini cu care sa schimbi o vorba, copii lor nu au prieteni cu care sa iasa in fata blocului. Ne vedem din ce in ce mai rar, isi petrec viata in masina facand naveta la casa lor mare si la mare distanta. Si acu is in pragul divortului si a depresiei.
Aici unde traiesc batranii sunt extrem de bine organizati in asociatii si grupuri de interese si petrec foarte mult timp impreuna. Si cand nu mai pot singuri merg la azil unde tot impreuna in comunitate stau.
Când ești generos fără să dorești ceva in schimb îți faci prieteni !
Iar singurătatea mai nou e preferată unei căsnicii nereușite sau responsabilității pentru alte persoane.
De ce mi se pare că scrii din experiența?
Dezvoltă, please. 🙂
Unul dintre cele mai bune texte citite aici. Il astept cu interes pe urmatorul.
Mulțumesc. 🙂
Săptămâna viitoare. Strict pe baza comentariilor voastre de la postul de săptămâna trecută.
Sunt, sau mai bine zis, am fost, invers…
Genul ăla care vrea musai sa te ajute…
Am învățat destul de târziu și într-un mod dureros să mă opresc din dat atunci când chiar eu am nevoie de ajutor si e bine sa îmi conserv puterile.
Acum, de cele mai multe ori, omul trebuie sa-mi spună clar ce vrea înainte sa dau buzna cu bunăvoința, iar dacă simt ca eu nu sunt bine si nu pot face ceva, spun nu. Îmi iese din ce in ce mai bine, deși încă mă mai simt vinovată…
Pe de altă parte, mi-am propus sa verbalizez toate lucrurile frumoase pe care le gândesc despre cei din jur, banale sau importante, și să nu le mai las doar în capul meu…Așa, fiindcă poți lumina ziua cuiva…
Și să vezi plăcinte… 😀
Tot asumat caut sa ocolesc oamenii toxici, care doar iau si nu apreciază, nu mulțumesc, nu dau înapoi…
Mă mai păcălesc uneori, nu-s nici eu perfectă 😀
Deci ești mulțumită cu tine însăți. Asta e bine. 🙂
Să spui nu atunci când trebuie e o dovadă de curaj.
Asa cum am citit in multe comentarii,facerea de bine e deseori rasplatita cu rau….desi stiu ca multi nu asteapta o rasplata binelui facut oricat de mic sau mare ar fi acel bine.Dela a imprumuta bani sau ajutor fizic pana la a,,instala,, nu una ci mai multe familii intr-o alta tara,asta insemnand casa,masa loc de munca si tot ce tine de acte pentru o stabilire legala in conditiile in care nou venitii nu vorbesc deloc limba tarii in care au venit. Dupa experiente repetate in care a trebuit sa traim dezamagirea am hotarat sa stam deoparte…totusi cu ocazia unei sarbatori am zis ca ar fi bine totusi sa nu stam asa retrasi, mai ales ca era vorba si de rude. Pentru scurtul timp pe care l-am petrecut acolo mi s-a parut ca poate ne-am pripit in hotararea de a sta deoparte ,ca poate lucrurile nu sunt asa de rele…… Seara am avut un vis….eram inconjurata de multi caiini pe care ii hraneam si de care nu imi era frica….totusi de fiecare data cand intindeam mana sa le dau de mancare ei ma muscau de palme. Visul l-am inteles dar totusi nu stiam ce sa fac. Atunci m-am rugat si am zis ,, Doamne ,ce sa fac! ,,am primit un raspuns care m-a eliberat de orice mustrare de constiinta sau vinovatie…..,, EU nu iti spun nici sa te duci intre ei ,nici sa stai deoparte,ALEGEREA ESTE A TA dar sa sti ca ei nu s-au schimbat,daca alegi sa te apropii de ei ,te vor musca dinnou asa ca nu mai poti sa te plangi de consecinte.Am ajuns la incredintarea ca orice relatie este testata la un moment dat.
Mi-a placut foarte mult povestea.Si stilul.
Mi-am amintit cum imi analiza tata mediile in generala si liceu, de la un trimestru la altul.Chiar daca invatam bine niciodata nu am auzit ceva gen „felicitari”,”iubirea venea cu analiza performanțelor trimestriale” Iar parintii mei aveau fix acelasi discurs cu ai tai.
Am inteles acum de ce mai tarziu m-am comportat asa cum bine ai scris .
Am citit acum niste multi ani o carte intitulata Omul generos, scrisa de unul Tor Norretranders. De atunci am inteles ,cu dovezi palpabile, ca cei generosi au reusit mereu sa aiba prieteni si mai ales sa isi transmita genele mai departe .
De 5 ani de cand m -am pensionat , anticipat , in avansul unui iminent burnout , am cautat sa fiu cat pot de relaxata si generoasa cu cei din jur fara a urmari ceva in schimb.
De exemplu la cozi in magazine , niciodata nu inteleg graba seniorilor si lipsa de intelegere pentru cei mai tineri cand cineva solicita sa plateasca in avans sau cand o casiera este mai obosita si nu se misca mai repede.Acum am timp destul, nu ma mai grabesc nicaieri .
Mi-am propus cu obstinatie ca la 60+ sa imi fac prieteni noi.Am reusit sa gasesc un club de montaniarzi din generatia mea si chiar mai copti.
Cu toate acestea ma simt bine si in singuratatea mea , cu cartile si muzica si am uneori zile la rand cand nu ies din casa .
Dar am multe plante , nu le-am dat nume .
astept cu mare interes urmatoarele articole .Sa ai spor !
Elena, părinții mei nu au avut niciodată un discurs asemănător.
Repet ce am mai spus de vreo câteva ori: pe baza comentariilor voastre de săptămâna trecută voi crea câte un text. Beletristică amestecată cu psihologie.
Dar îți mulțumesc pentru comentariu. 🙂
Esti psiholog, nu? 🙂
Estimarea mea este peste 80% probabilitate sa ai formare solidă în psihologie (academic sau practic), sau cel puțin contact aprofundat și corect cu gândirea psihologică profesională, peste nivelul unui autodidact obișnuit.
Conceptualizare psihologică corectă, ne-explicită.
Ex.:
„sistem elaborat de evitare preventivă”
„am devenit atât de buni la a detecta interesele încât am uitat să mai riscăm”
Asta NU e limbaj popular. E reformulare personală a unor cadre teoretice clare.
N-am fost niciodată psiholog. Doar am terminat psihologia. Și mi-a plăcut să aprofundez anumite aspecte. Dar nu am profesat. Nu am avut ocazia. Am plecat din țară de tânăr. Iar acum, la aproape 50, după o carieră în telecomunicații, parcă nu mai am chef de așa ceva.
Mindblowing! Bun scenariu pentru film cu muzica psihedelica, neoane care flickare intr o lumina albastra-vetzuoe… serios vorbind, foarte buna scrierea! Felicitari!
Mulțumesc. 🙂
Foarte frumos. Mie mi-a luat foarte mult până să realizez că nu poți mereu returna ajutorul fix aceleiași persoane, în aceeași măsură. Ajuți cât poți, cum poți, când poți, pe cine poți, până la urmă are grijă karma sa le aranjeze pe toate 😊 Sper 😆
Până la Dumnezeu, te mănâncă sfinții… 🙂
Așa că mai bine te ocupi tu de probleme.
Eu sunt sociabilă din fire tocmai datorită faptului că sunt iubită necondiționat de anumite persoane (familie și prieteni). Sunt puțini (10 de toți), dar nu e nevoie de prea mulți. Asta mi-a dat întotdeauna încredere în mine.
E firesc să existe și cunoștințe și colegi la care apelăm când avem nevoie de ceva. Cam așa funcționează lumea.
Eu am jucat șah profesionist, dar acum o fac ocazional pe Chess.com. Recomand pentru cine dorește să învețe și să exerseze, deoarece are lecții și exerciții incluse.
Si îți explică diferența dintre cal și i nebun? 🙂
Îți explică tot ce vrei să știi. De la cum poți să muți piesele până la tehnici de deschidere si închidere a unei partide. Știam să joc încă binișor când mi-am făcut cont, dar am văzut că au lecții pentru începători.
Am citit dimineață și m-am întors acum.
De unde știi tu ce-mi ziceau mie părinții și bunica???? 😁
Rezultat: sunt empatică și ajut oamenii dar îmi este foarte greu să-i las să se apropie cu adevărat.
Merg la terapie în urma unui burn out, acum e rezolvat dar continui pentru ca am început să « dezgrop » niște chestii. Deh și Ioana mea dă teme…
Mi-a zis ca am ridicat o fortăreață și ca chiar dacă e unul leșinat după mine în fața mea, eu nu-l văd ca n-am lăsat loc de uitat în zid. E foarte greu să dărâmi o construcție de 40 de ani. Și-mi dau seama de forța cuvintelor repetate de persoanele care au rol formator. Nu văzusem asta înainte.
În fine, noi să fim sănătoși și plantele mele nebotezate. Pisica are nume 🙂
Gracias pentru oglinda, o să mai vin să o verific.
Cred că marea majoritate a bunicilor și părinților spuneau același lucru. Chestie de generație și educație. 🙂
Am venit la spartul targului dar articolul e genial. Mai ales ca explica si cauzele.
Pe mine epidemia asta de singuratate la adolescenti ma sperie foarte tare.
Noi depunem eforturi f mari cu printul mostenitor sa priceapa ca relatiile umane au prioritate.
Esti invitat la o zi de nastere? Anulam antrenamentul de fotbal si mergi. Prietenia e mai importanta (nu vorbim de nationala, da? vorbim de o echipa de copii mediocri ).
Te cheama un vecin la joaca? Inchizi consola instant, lumea reala are prioritate asupra celei virtuale.
Trebuie sa anulezi planuri cu un prieten? Suni, ceri scuze, dai explicatii si refaci pe alta data.
Faci primul pas, inviti, faci planuri, etc…nu astepti ca o floare pe margine sa fii inclus in activitati si grupuri.
Din pacate, majoritatea parintilor nu fac eforturile astea dar asta e, explicam, discutam, alegem.
Adolescenții sunt alta specie. Total diferită de oameni. 🙂
@Claudiu
Inteleg gluma dar, vorbind serios, nu sunt saracii asa de diferiti doar creierul lor e tare imatur.
Pe vremea noastra nu exista senzatia asta de singuratate pentru ca oamenii erau vesnic in contact fizic. Vroiam sa vorbesc cu o prietena, sunam la usa ca nici telefon nu aveam. Mergeam la scoala pe jos, in grupuri sau la shopping. In pauza se statea impreuna, la tzigara, cafea, barfa. Nu zic ca era totul roz, ca era abuz si bullying nu doar prietenie curata dar contactul fizic exista.
Azi au telefoane si 100 e prieteni. Virtuali. Fi’miu isi trimite zilnic poze pe snapchat cu un copil pe care nu l-o vazut de 2 ani. L-am intrebat de ce, nu stie sa-mi spuna. Si aici intervin eu sa ii explic diferenta intre virtual si real. N-are voie la jocuri in retea. Am insistat enorm sa cheme copii acasa. Sa faca ce vor ei numa sa existe impreuna. Vaai greu a fost. I-am mituit cu mancare, cheia spre sufletul baietilor la 12 ani. Ei se joaca fotbal, jocuri pe consola si eu fac clatite, sandwich-uri, prajituri, smoothies. Da e haos si deranj si galagie, se cearta si se impaca dar sunt vii si reali. Majoritatea parintilor prefera jocurile in retea, e mai putina bataie de cap, fiecare la el in camera, legat la calculator. Am chemat copii multi la ziua lui, bani multi, bataie de cap si stres dar mi-o crescut sufletu sa vad 12 zapaciti in acelasi spatiu interactionand. Majoritatea parintilor limiteaza la 3, 4 maxim. Vreau sa inteleaga ca virtualul e doar un mijloc de comunicare, vreau sa-l cresc dependent de contactul fizic cu oameni, sa caute activ comunitatea.
E un subiect tare sensibil pentru mine pentru ca vad o generatie de viitori deprimati si insingurati crescuti de parinti total inconstienti.
M, e si problema mea. Am un pusti de 10 ani. Ce crezi ca prefera? E lupta de fiecare zi cu o generatie crescuta cu smartphone-ul si console.