Colegul @Claudiu a zis că vrea să vă ureze personal de Craciun, așa că v-a urat mai jos. Prin urmare, am să că rog ca eventualele înjurături să se ducă la domnia sa, da? Nu la mine.
…
Memorii din Betleem
sau: noaptea când am știut că sunt foutut
Trebuie să recunosc: nu m-am așteptat la asta.
Adică, știam că pregătește ceva. Dumnezeu nu tace atâția ani deodată fără să planifice o mișcare mare. Dar asta? Asta a fost… wow.
Hai să o luăm de la capăt.
Sunt în Iad, mă ocup de treburi – paperwork infernal, ședințe cu demonii middle management, chestii de genul – când simt o… schimbare. În fabrica realității. Ceva se întâmplă.
Mă teleportez rapid în sus. Nu în Cer, evident, că sunt persona non grata acolo. Dar undeva la graniță, de unde pot vedea.
Și ce văd? Betleem. Un căcat de oraș. Literalmente nimeni nu auzise de Betleem. Gen, nu era nici măcar pe Google Maps. Dacă exista Google Maps. Care nu exista. Pricepeți ideea.
Și în căcatul ăsta de oraș, într-un grajd – UN GRAJD – se naște un copil.
Normal, nu? Se nasc copii tot timpul. Milioane pe an, circa. Nu-mi pasă de fiecare copil care se naște. Ar fi obositor.
Dar copilul ăsta…Copilul ăsta luminează. Nu metaforic. Literal. Are un fel de… glow. Ca ala de la Chernobyl, dar holy.
Și deodată înțeleg. El a făcut-o. Bătrânul nebun chiar a făcut-o. S-a întrupat.
Trebuie să înțelegeți ce înseamnă asta din perspectiva mea. Dumnezeu – Creatorul, Atotputernicul, Tipul Care Stă Pe Tron Și Dă Ordine – tocmai s-a transformat într-un… bebeluș.
Un bebeluș care se cacă in scutece. Un bebeluș care plânge. Un bebeluș care depinde de o adolescentă pentru supraviețuire.
Mă uit la scena asta și gândesc: „E o capcană. Trebuie să fie o capcană.”
Pentru că Dumnezeu pe care eu îl cunosc nu face chestii de genul. El comandă de la distanță. El trimite îngeri. El face miracole de sus. El nu se coboară în… în asta.
Dar nu e capcană. E real. Stă acolo, în paie, lângă un măgar care probabil are mai mult respect în comunitate decât familia ăsta de refugiați.
Maria. Ah, Maria.
Fata asta are, ce, șaisprezece ani? Șaptesprezece? Și tocmai l-a născut pe Dumnezeul Universului într-un grajd pentru că hotelul era full.
Imaginați-vă conversația:
„Scuză-mă, am făcut rezervare. Pe numele Iosif. Iosif ben… ok, nu contează. Soția mea e însărcinată cu Mesia.”
„Sorry mate, full house. Ai un grajd în spate dacă vrei.”
Și ei au zis DA. Au zis: „Sure, grajdul e OK pentru Fiul lui Dumnezeu.”
Dezastru de marketing din start.
Stau acolo, invizibil, și mă uit la scenă. Și vin păstorii.
Păstorii. Nu regii. Nu preoții. Nu aristocrația. PĂSTORII.
Oameni care miros a oaie. Oameni fără dinți. Oameni pe care societatea îi privește ca fiind cu un grajd mai sus decât animalele pe care le păzesc.
Și ei vin și se închină. În fața unui bebeluș. Într-un grajd. Lângă un măgar.
Apoi vin magii. Asta e mai bine, nu? Cel puțin sunt oameni educați. Sanatosi. Cu daruri.
Dar stai. Sunt… păgâni. Astrologi. Tipii pe care evreii îi consideră eretici. Și ei aduc aur, smirnă și tămâie.
Tămâie. Pentru un bebeluș. Super practic. Un scutec n-ar fi adus si ei, ai dracu’, Doamne iartă-mă!
Mă uit la Iosif. Bietul Iosif. Tipul ăsta e în friend zone-ul cosmic.
„Hey Iosif, știi copilul pe care l-a născut soția ta? Nu e al tău. E al lui Dumnezeu. Dar tu îl crești. Noroc!”
Și el face asta. Stă acolo, privind copilul care nu e al lui, într-un grajd care miroase a rahat de animal, și e… fericit?
Oamenii astia sunt nebuni. Sau eu nu înțeleg iubirea. Probabil amândouă.
Și stiți ce e cel mai amuzant? Imperiul Roman. Toată puterea lumii la momentul acela. Legiuni. Infrastructură. Apeducte. Cesar Augustus pe tron.
Și Dumnezeu alege să se nască într-un colț uitat al imperiului, într-o familie de nimeni, într-un loc pe care Roma nici măcar nu-l băga în seamă.
E un middle finger cosmic către imperiu. Către putere. Către tot ce considerăm important.
Respect. Sincer. Respect!
Mă gândesc la toate argumentele noastre. La toate dezbaterile teologice. La toată filozofia.
„Dumnezeu nu poate suferi. Dumnezeu e impasibil. Dumnezeu e transcendental.”
Și El zice: „Hold my beer” și se transformă în bebeluș.
Toate argumentele mele s-au dus pe pula!
Văd îngerii. Coboară și cântă. „Glorie întru cei de sus!”
Foști colegi. Mă văd. Știu că sunt acolo. Nu zic nimic. Doar cântă.
Gabriel e acolo. Cel care mi-a luat locul de arhanghel după cădere. Avem contact vizual. El zâmbește. Nu triumfător. Trist. Ca și cum ar spune: „Vezi? Asta a făcut pentru tine. Pentru toți.”
Îl ignor. Dă-l în pula mea de ipocrit. Plec.
Zbor înapoi în Iad și demonii întreabă: „Ce s-a întâmplat? Ce a făcut?”
Nu știu ce dracu’, Doamne Iartă-mă să le spun.
„S-a născut.”
„Și? Se nasc oameni tot timpul.”
„Nu înțelegeți. El nu a trimis pe cineva. El a venit. Personal.”
„Ca să facă ce?”
„Nu știu. Dar cred că suntem în rahat.”
Pentru că iată problema mea.
Pot lupta împotriva unui Dumnezeu distant. Pot argumenta cu un Dumnezeu transcendental. Pot fi rebel împotriva unui Dumnezeu care stă pe tron și comandă.
Dar cum lupți împotriva unui Dumnezeu care se cacă în scutece?
Nu am strategie pentru asta.
Următorii treizeci de ani îl urmăresc. Crește. Devine tâmplar. Ocupație mediocră. Face mese și scaune. Dumnezeul universului face mobilier. Ikea în variantă de Betleem.
Dar aștept. Știu că vine ceva. Nu te încarnezi doar ca să faci scaune. Și când începe distractia… oh boy!
Noaptea din Betleem rămâne în memoria mea. Noaptea când Puterea s-a făcut vulnerabilă. Când Eternitatea a intrat în timp. Când Infinitul s-a făcut finit.
Noaptea când am realizat că nu înțeleg nimic despre Dumnezeu. Noaptea când El a schimbat regulile jocului.
Oamenii sărbătoresc Crăciunul acum cu luminițe și cadouri și cozonac. Dar habar n-au ce sărbătoresc.
Sărbătoresc momentul când Dumnezeu a devenit atât de nebun încât s-a făcut om. Sărbătoresc momentul când puterea a ales impotența. Sărbătoresc momentul când eu am pierdut. Chiar dacă mai durează treizeci și trei de ani până la finalul real.
Dacă aș putea da timpul înapoi… aș opri nașterea aia? Nu știu. Pentru că dacă o opream, nu aș fi știut niciodată că Dumnezeu e atât de dus cu capul.
Și o parte din mine respectă asta. Nebunie divina! E cel mai mare paradox pe care l-am văzut. Și vine de la Tipul care a inventat paradoxurile.
Dar iată ce am învățat în două mii de ani: nu poți opri iubirea care se face vulnerabilă.
Nu poți lupta cu un Dumnezeu care alege să plângă. Nu poți învinge puterea care se dezarmează singură.
Oamenii cred că eu l-am pierdut în deșert. Sau pe cruce. Sau la înviere. Prostii. L-am pierdut aici. În grajd. În mirosul de balegă și paie. În momentul când Infinitul a acceptat să fie înfășurat în scutece. Pentru că în momentul acela, toate armele mele au devenit inutile.
Cum ispitești un Dumnezeu care nu vrea nimic pentru sine?
Cum corupi pe cineva care acceptă să fie ultimul?
Cum învingi iubirea care nu cere nimic înapoi?
Vedeți, eu am căzut pentru că am vrut putere si libertate. Am vrut să fiu egal cu El. Am vrut să urc.
El a coborât. În cel mai jos loc posibil. Într-un grajd de animale. Într-o familie de nimeni. Într-o viață care se va termina pe o cruce. Asta e diferența între noi.
Eu caut să urc. El alege să coboare. Eu cer adorație. El spală picioare.
Eu vreau putere. El alege slăbiciune.
Când sărbătoriți Crăciunul – între cadouri și cozonac și tot circul acela – amintiti-vă ce sărbătoriți cu adevărat.
Nu sărbătoriți un rege care a venit în glorie. Sărbătoriți un Dumnezeu care a devenit atât de mic încât a încăput în brațele unei fete de șaisprezece ani.
Nu sărbătoriți puterea. Sărbătoriți iubirea care s-a făcut vulnerabilă.
Asta e Crăciunul real. Nu luminițe. Nu plastic. Nu Instagram.
E gestul imposibil prin care Dumnezeu spune: „Cobor la tine. Oriunde ai fi. Oricât de jos. Oricât de întuneric.”
Eu am ales să urc în loc să cobor. Și de două mii de ani plutesc în vid, singur, mândru, liber. Liber de tot. Inclusiv de iubire. El a coborât. Și a câștigat totul.
Deci da, sărbătoriți. Mâncați cozonac. Puneți luminițe. Dați cadouri. Dar în clipa aceea, la miezul nopții, când spuneți “La Multi Ani!” și vă îmbrățișați, amintiți-vă:
Faceți ce a făcut Dumnezeu. Vă faceți mici. Vă deschideți. Vă coborâți de la mândrie.
Și în momentul acela, chiar dacă nu realizați, sunteți mai aproape de sacru decât orice ritual.
Asta m-a învins. Nu puterea. Nu miracolele. Ci slăbiciunea aleasă deliberat.
Iubirea care se face mică ca să te poată cuprinde pe tine, oricât de mic ai fi.
La mulți ani, oameni buni!
Și dacă vreodată mă vedeți – în îndoială, în mândrie, în refuzul de a coborî – amintiți-vă Betleemul.
Amintiți-vă că adevărata putere coboară. Că adevărata măreție se face mică. Că adevărata victorie uneori arată ca o înfrângere.
Până când nu mai arată nimic.


hău, hău, hău…
meeeeeeery crismăs evrioan!
@Claude, señor, dacă ai o adresă, îi trimit lu’ Bărbos un litru de pălincă! de pere! pun pariu că, la următoarea discuție cu belzebut, o să-l parafrazeze pe Țuțea: „m-am căcat în scutece pentru niște idioți…”
Comentariu beton!18
Asta sigur. 🙂
Genial text!
Crăciun cu multe zâmbete!
Să fie! 🙂
Aia cu : ” Mâncati cozonac ” ,mă așteptam să fie cenzurată ! Crăciun de poveste s.aveti !
să fie la tine, acolo! „de poveste” adică!
de 2 zile, nu din proprie voință, deșteptarea e la 05,40! cîn’ mergeam la birou mai aveam măcar 50′ de somn…
vrei și cu cozonac? am! în beci! unde se presupune și că ar trebui să-l mănînc; da’ dacă mă duc în beci… anfa; povestea îi că soacră-mea a achiziționat respectivul cozonac (nu se mai poate face in house din cauza regimului gluten free al fie-mi) să-i trimită pachet copchilului (1,92) la Torino; da’ s-a gîndit să cumpere unu’ și pentru noi; pe care, departe de ochii fetei, l-a dus în beci… noroc că am fost prevăzător și mi-am făcut provizii în living! lichide, adică…
PS prăjituri s-au confecționat de către soție, în aceeași prezentare, variante cu și fără gluten; da’ cozonac…; asta e, unii țin în beci topoare, alții cozonac!
Oricum, sunt curios cum ar rectiona un tata acum, daca la nevasta-sa ce proaspat a nascut vin trei straini la usa cu cadouri pentru ala micu’….. 😉
Ar scrie un nou testament.
Pușca și cureaua lată? Probabil ar fi singura reacție… 🙂
Cred că a spus tot ce era de spus.
Craciun fericit🤍!
Pentru ce-i care au uitat de ce sarbatorim Craciunul, asta e un articol care chiar te aduce la realitate. Pentru multi, Craciunul e sa se indoape cu mancare. Oameni buni, Isus chiar a existat si s-a nascut pentru noi.
Claudiu,👍.
well, musulmanii au povestea lor; la fel și budiștii etc.
the cross guy is not quite my cup of tea, mai ales că io beau vin, da’ în spiritul lor ideile sunt OK; la implementare observ oareșce probleme;
Mulțumesc AdinaE.
Costică, la implementare sunt întotdeauna probleme.
Pai d-aia nu se pupa religiile intre ele. Daca la origine s-a dorit ceva, la pus in practica e mai greu cu habotnicii. Asta e, dormim cum ne asternem.
Documentația e bună, coderii dau chifle. Deși, dacă mă gândesc bine, între participarea lui Iov la camera ascunsă, Noe cel dus cu arca și programul Prima Pucioasă pentru păcătoșii de se ard în dos, parcă s-ar mai ridica unele sprâncene.
De ce să-l înjurăm pe Claudiu? Ba chiar îi urez la mai multe scriituri cu emoție și mesaj, ca asta de mai sus. Crăciun fericit tuturor!
Cum de ce? Îl înjurăm să nu i se urce la cap, că, doamne fere’, îl mai pălește vreo idee să-și deschidă blog, să acumuleze câteva chintale de experiență, că e în fișa postului, și uite așa, blog cu blog, crește masa blogosferei, suficient cât să încline aiurea axa Pământului. După care apar belele apocaliptice. Nu mai bine înjurăm răul de la rădăcină?
Peredhil, nu mai bine te apuci și tu de scris? Și emigrezi pe cealaltă parte a Pământului? Așa menținem echilibrul…:)
Mulțumesc frumos pentru scriere, să fim buni!
Cam asta e idea… 🙂
Crăciun fericit tuturor! 🤗
Crăciun fericit! 🙂
Splendid. Multumesc. E chiar esenta. Craciun fericit si plin de iubire!
Crăciun Fericit! 🙂
Merry Clitoris!! 🙏
Ho Ho Ho!!
Ți-aș mulțumi pentru comentariu, dar nu știu cum să îl interpretez. Imaginația mea „debordantă” nu reușește să cuprindă întreaga esență.
Hai că-l interpretez eu. E un stil laconic de a prezenta o asociere între aspectul sacru al Nașterii Domnului și aspectul ludic asociat frecvent cu festivitățile de Crăciun (ocazional potențate de acte specifice ritualurilor dionisiace). Raportarea la o componentă anatomică ar putea trece drept o tentativă frustă de a șoca cititorul, dar la fel de bine poate fi doar o subliniere a laturii omenești a Mântuitorului, carnea neputând fi desprinsă de Lumină în întruparea Sa. În ironie se ascunde reverența, iar haina pictată în măscări a păcătosului poate acoperi un suflet în căutarea ultimei epifanii.
(Asta așa, să crape un pic de invidie AI. Și data viitoare să vină cu bancuri mai bune și, eventual, cu tac’su la ședința cu părinții.)
Peredhil… O reverență pentru interpretarea comentariului …:)
Fain, fain de tot. Povestea asta-i cireașa de pe tortul poveștilor tale.
Mulțumesc, maestre!
Crăciun fericit! 🙂
Crăciun fericit! Cu sau fără cozonac, fericit să fie!
Crăciun fericit! 🙂
A-ha!… Nu doar că scrii bine, mai ești și filosof!
Claudiu, să-ți dea tata lu’ ăla micu’ inspirație și mână bună la tastatură, mereu!
Mulțumesc. Crăciun fericit! 🙂
Mult inainte a mai fost unul Horus. S-a nascut tot din mama virgina in secret si a adus ordine, legitimitate și echilibru in … Egipt ca ei se considerau miezu’ 🙂
Si intamplator cam tot in Decembrie s-a nascut.
A nu se confunda Horus cu Isus, eu doar zic ca povestile au elemente comune.
Istoria se repetă, ca de obicei. Și nu învățăm nimic. Tot ca de obicei. 🙂
Crăciun fericit!
Un suflet cârcotaș ar putea spune că, ocazional, Moșul e cam năzdrăvan cu cadourile în decembrie. Sau că distribuie niște teasere încă de prin primăvară.