Se mai întâmplă și minuni

Despre Ramona am mai povestit pe aici, dar o să mai fac o scurtă recapitulare pentru cei care nu știu despre ce e vorba.

Ramona este una dintre pisicile care vine să mănânce la mine pe balcon. De fapt, dacă mă gândesc bine, este una dintre primele pisici, dacă nu chiar prima din cartier, care s-a prins că la mine e autoservire cu program non-stop.

Între timp, a făcut și vreo câteva rânduri de pui care și ei, la rândul lor, au venit să mănânce la mine pe balcon. Generațiile de pui au venit și-au plecat, dar dintre ei a rămas chiar și în zilele noastre Rodica. Și ea vine zilnic la porția de bobițe sau la pliculeț. Pentru că da, am o rezervă specială de pliculețe pe care le țin special pentru musafiri.

Ei bine, vă spuneam astă vară că între timp Ramona s-a îmbolnăvit și că, dacă nu observam eu că ceva se întâmplă cu ea, acum probabil c-ar fi fost la ferma aia unde se duc pisicile când se duc.

Aici trebuie să fac o paranteză. Teoretic, și Ramona, și Rodica, mai nou și Luminița sau Cărbune, le aparțin celor din casa de lângă noi. Singurul care pare că vine din altă parte este Cel Fără De Nume.

Dar toate celelalte vin la noi din curtea de lângă, cel puțin cu impresia asta trăiesc. Doar că nu știu în ce măsură oamenii ăia de acolo au grijă de toate pisicile astea care, cel puțin teoretic, le aparțin.

Pentru că, repet, dacă eu nu observam că Ramona e bolnavă, că nu mai mănâncă nimic, că nu mai poate să bea nici măcar apă, mai mult ca sigur ar fi murit. Ori atunci când ai grijă de o pisică sau când îți asumi că aia e pisica ta și că vrei să ai grijă de ea, nu prea au cum să se întâmple lucruri de genul ăsta fără să observi.

Am închis paranteza și-o să vedeți imediat de ce-am ținut s-o fac.

De astă-vară, de când i s-a pus diagnosticul, Ramona e sub tratament non-stop, în sensul că are de luat o pastilă la fiecare două zile, pastilă pe care i-am dat eu, că cine altcineva? Iar când am fost plecat, s-au ocupat Mara și fetele să-și ia Ramona tratamentul.

Faza e că acum vreo lună am constatat din nou că nu mai voia să mănânce, moment în care mi-a fost imposibil să-i mai dau pastila. Pentru că eu o păcăleam cumva, băgându-i-o într-o conservă care-i place ei mult. Ori când am văzut că refuză să mai mănânce conserva aia, care era preferata ei, după care am văzut-o și apatică, mi-am dat seama că din nou s-a întâmplat ceva.

Evident, în secunda doi am urcat-o în mașină și-am dus-o la fetele de la Paw Vet. Unde, ce să vezi, s-a constat că da, iar a pățit nasoale. Pe lângă afecțiunea pe care deja o știam, dar care revenise, avea o problemă și la unul dintre dinți, dinte care o durea îngrozitor. Cum să mai mănânce în condițiile astea?

Așa c-am lăsat-o la fete, la cabinet, să mi-o pună din nou pe picioare și să vadă dacă se mai poate salva dintele ăla dureros sau trebuie extras.

În plus, pe când plecam de la cabinet le-am zis că dacă din întâmplare și dintr-un mare noroc apare cineva care s-o vrea, s-o dea în secunda doi, fără să mă mai întrebe. Să mă sune doar să-mi spună că i-au găsit căsuță și oameni care s-o iubească.

Deja începusem să mă gândesc cu groază că vine iarna și cum o să stea mâța asta afară, când ea deja era bolnavă, iar boala ei are mult mai mari șanse să revină pe bază de stres. Și nu, nu glumesc.

Așa că socoteala mea a fost simplă: în loc să constat că la un moment dat nu mai apare pe balcon și să mă gândesc în fiecare zi ce-o fi pățit, mai trăiește, nu mai trăiește, dacă se poate să aibă căsuța ei, unde să-și ducă bătrânețile liniștită, atunci așa să fie.

La mine-n casă nu pot s-o iau, c-aș fi făcut-o de mult, din secunda în care mi-au zis diagnosticul, dar n-am cum. Boala ei este transmisibilă și chiar nu-mi doresc s-o ia și-ai mei, nu pot să le fac asta.

De-aia le-am zis fetelor de la Paw că dacă apare cineva care s-o vrea, să i-o dea în secunda doi. Dar vă dați și voi seama că toate astea erau așa doar la nivel de speranță, nimeni nu adoptă o pisică adultă care are în jur de 8 ani.

Cam ăsta e contextul în care, acum vreo două săptămâni, mi-a bipăit telefonul. Mă uit la ecran, și văd mesaj de la Croco (una dintre fetele de la cabinet) care-mi trimitea printscreen-uri făcute în timpul unei conversații în desfășurare. Adică astea:

Am citit și aproape că n-am putut să mă bucur ca să nu cumva să port ghinion. N-aveți idee cum m-am rugat să nu rămână totul doar la nivel de intenție. Îmi doream atât de tare s-o știu pe Ramona într-un loc al ei unde să fie iubită și îngrijită, cum nu vă imaginați.

După care au mai trecut niște zile, dar vă jur că-mi era frică să-i scriu lu’ Croco s-o întreb de Ramona, ca să nu cumva să primesc răspuns că n-a mai vrut-o doamna și că trebuie să mă duc după ea la cabinet, s-o iau.

În cele din urmă, luni, mi-am luat inima în dinți și i-am scris.

Iar răspunsul primit a fost tot un printscreen, ăsta:

Vă dau cuvântul meu că mi-au dat lacrimile pe loc. Ramona are acum și căsuța ei și omul ei care s-o iubească și lângă care să îmbătrânească, cum naiba să nu plângi?

Vedeți voi, oameni buni, fericirea vine și din lucruri mărunte, ca ăsta, care nu se pot cumpăra cu toți banii din lume.

Și da, uneori se mai întâmplă și minuni.

P.S. Încă o dată un mulțumesc pentru fetele de la Paw, fără ele nu s-ar fi întâmplat nimic. Sunteți cele mai tari, bă!