Deși am avut serioase îndoieli când am văzut cum se prăvălește pe interneți avalanșa de comentarii elogioase pentru capodoperă, până la urmă m-am îndurat să văd și eu „Frankenstein” al lui Guillermo del Toro.

Mda, nu pot să zic că-mi pare rău după timpul pierdut, deși cele două ore și jumătate s-au scurs infernal de greu pe alocuri. În schimb, pot să zic că nu mă mai învăț minte odată să nu mă mai iau după ce citesc pe internet la criticii de film școlarizați la fără frecvență.

Poate că nu mi-ar fi displăcut chiar așa de tare dacă nu știam că filmul are la bază Frankenstein-ul lui Mary Shelley, dar, din nefericire, am știut.

Să mă iertați, dar n-ai cum să nu rămâi cu gura căscată când vezi monstrul din film și mintea îl compară automat cu ăla din carte.

În loc de creatura aia care te îngrozea numai când clipea, un coșmar care-ți făcea carnea să se strângă pe tine doar când îi citeai descrierea, vine nen-tu del Toro și-ți servește un băiat de doi metri, sculptat de zici că stă 12 ore pe zi în sală, aproape frumușel.

Și pe lângă toate astea mai e și sensibil, pipăie șoricei și se uită melancolic spre cer, ca fetele alea de pe Instagram care postează citate motivaționale.

Băi, nu știu, să mă iertați, dar în loc să mă îngrozească, mă așteptam din moment în moment să-mi citească o poezie.

Săraca Mary Shelley, dacă ar avea cum, cred că și-ar cere scuze public pe motiv c-a avut îndrăzneala să-și imagineze un monstru care face ce fac monștrii, nu unul ce pare prototipul de iubit pentru tipele care vor să-și redescopere sinele. Terapie mai avea să facă și era bărbatul ideal. Bine, mă rog, probabil c-ar fi ajutat să știe să gătească și să nu fie o lepră care-și lasă hainele peste tot prin casă.

Râdem-glumim, dar „Frankenstein” ăsta e o colecție de clișee ambulante, să știți. Copii neiubiți de părinți, iertarea aproapelui, tot felul de chestii din astea adânci la care te-ai aștepta de la un cetățean făcut din bucăți de cetățeni morți sau de la creatorul lui dus cu pluta.

Eu, în locul lui del Toro (că el e și scenarist), aș fi mers și mai departe, l-aș fi făcut gay și de culoare. Moment în care se striga stop joc în cinematografia mondială. O să ziceți „da, dar în carte monstrul nu era nici negru, nici gay”. De parcă sensibil și frumușel era.

Să vă mai spun că nici vorbă să se îndrăgostească Elizabeth de monstru? Dimpotrivă, era terifiată de el. În carte, zic. Dar când îl faci sensibil, puternic și romantic, cum să nu facă femeile coadă la ușa lui?

Sunt extrem de multe diferențe față de roman, n-are rost să ne apucăm să le dezbatem, că până la urmă niciuna nu m-a enervat atât de tare precum modul în care a fost gândit monstrul.

M-au mai enervat și efectele speciale, unele dintre ele arătau ca-n jocurile video de acum 15-20 de ani. Lupii ăia făcuți în CGI erau aproape penibili, am văzut pe Tik Tok filmulețe cu animale, făcute cu AI, care arătau mult mai realist decât lupii ăia, jur.

Și în general, totul era prea încărcat, deja de la un punct încolo n-am mai putut să duc atâtea detalii care mă agresau din ecran, te simți ca în muzeele alea care, din lipsă de spațiu, au exponatele lipite unele de celelalte, de nu mai înțelegi nimic. La un moment ți se ia de atâta vizitat și pleci naibii acasă.

Dar bomboana de pe colivă vine de-abia la final. Cetățeanul monstru mai primește și niște super-puteri de la domn Guillermo, să fie acolo, ca doar nu dădea de la el, după care bagă un discurs motivațional de parcă se pregătea să-și lanseze un podcast despre vindecarea emoțională.

Și pe bună dreptate, dacă tot ai umplut filmul de clișee inspiraționalo-motivaționale, de ce să nu-l termini în stil de mare campion la coaching?

Cam asta cred eu despre „Frankenstein” al lui Guillermo del Toro.

Mi-aș dori mult să-l vedeți, ca să-mi confirmați (sau nu) ce-am scris, filmul e pe Netflix.

Dar cel mai mult mi-aș dori să-l vadă cei care au citit cartea. Ei vor înțelege cu siguranță tot ce-am scris și mă vor putea contrazice pertinent, dacă e.