Continuăm cu articolele trimise de voi, azi în avem pe cel scris de colegul @Cristian.

…

Drept este că povestea de față a avut loc acum mulți ani, pe când președintele țării dădea sfaturi la TV despre cum se bea whisky cu gheață corect.

Doar că, zilele trecute, am avut nevoie de o hârtie de la aceeași primărie și am descoperit că unele lucruri nu se schimbaseră: secretara mică, ca o furnică (insert Ada Milea song) tot nu știa să folosească pachetul Office, iar despre digitalizarea instituției se discuta doar la capitolul „lucrul dracului în casa popii”.

Și acum acțiunea: cu ceva eoni în urmă am primit de la Prima Doamnă a casei cerința de a găsi un colț de rai, undeva pe lângă marea urbe unde locuiam, pentru că a decis că orașul nu e demn de reședință pentru noi, doar pentru lucru, școală și servicii conexe.

Așa că, la fel ca orice bărbat independent, dar lipsit de bani, am început să caut variante. Și cum bogat nu sunt, dar norocos da, am identificat relativ rapid un teren de câteva sute de metri pătrați, destul de aproape de oraș încât să nu fie nevoie de pachețel pe drum, dar destul de departe ca să nu ne deranjeze orășenii prea mult.

Fast forward, ca să nu vă plictisesc cu tot storyline-ul, am ajuns să întabulez terenul la notar, dar nu la notarul recomandat de primar, ci la unul pe care îl cunoșteam eu și în care aveam încredere.

Ei bine, pe lista de acte de la notar se regăsea și o adeverință de la onorata primărie care vânduse la licitație terenul, prin care să se ateste plata impozitelor la zi, ca să nu mă trezesc eu cu ceva restanțe.

Nu de alta, dar statul e recunoscut pentru lipsa de interes de a plăti dările, atunci când au alte priorități: gen mașină nouă pentru primar, haină de blană pentru amantă și alte cele.

M-am învoit de la lucru (pentru cei mai tineri, pe atunci nu prea exista termenul de work from home sau work from the place where you need to solve things) și m-am prezentat la biroul indicat anterior de secretară.

Țin minte și acum ora: 12:45, pentru că de la 13:00 aveau pauză de masă. Am zis că am timp, că doar o adeverință ia cinci minute să fie modificată, listată, înregistrată și semnată. Doar că nu a fost așa.

Am intrat în birou și acolo am remarcat trei birouri și două doamne care le ocupau. Bine, e un fel de a zice, pentru că fiecare avea biroul ei, iar pe cel liber întinseseră câteva pagini de ziare (pe vremea aia, majoritatea citeam ziare tipărite) pe care au pus roșii, brânză, o pâine, un borcan cu zacuscă și ceva salam din comerț.

– Bună ziua, am zis eu, literalmente cu basca în mână.

– Mda. E pauză. Reveniți după.

În mod normal aș fi făcut asta, doar că aveam doar o oră liberă și mă cam deranjase tonul.

– Încă nu e. Va fi peste 10 minute.

– Ba e, zise una dintre ele, în timp ce tăia pâinea.

Am ieșit afară, am mers la secretară, am ajuns de acolo la secretarul general – primarul lipsea, că era vineri – și i-am explicat ce vreau, la ce oră am ajuns și motivele pentru care nu pot pleca de acolo fără document.

Culmea, acesta m-a înțeles, așa că m-a dus cu el la biroul 3, din care fusesem dat deja afară. Culmea, am reușit toate acestea înainte de a se face ora de pauză de masă. 😊

Acum vine partea interesantă. Imaginați-vă un secretar de primărie însoțindu-mă pe mine în același birou pe care vi l-am descris, dar unde prânzul era în toi deja.

– Bună fetelor, domnul are nevoie de o adeverință. Vă rog să îl ajutați.

– Dar e pauză de masă, a zis aceeași doamnă deranjată din molfăială.

– Nu e încă și nu durează mult.

Doamna a pufăit pe nas, dar fiind depășită de gradele secretarului, a mers la calculator și a întrebat ce adeverință îmi trebuie. I-am mai explicat din nou, cu secretarul lângă, doar că ea nu înțelegea.

Așa că, secretarul a ieșit pe ușă, a revenit în câteva minute cu o carte și i-a dictat literalmente ce să scrie pe adeverință, conform Codului Administrativ. Sau era cel Fiscal, nu mai rețin exact. Dar nici nu contează prea mult.

Dacă ați ajuns până aici și nu v-am plictisit, vă rog să vă imaginați o doamnă la 40-50 de ani, care scria după dictare, folosind câte un singur deget de la fiecare mână, iar tasta cea mai folosită era cea de backspace, ca să șteargă ce scriase greșit anterior. Iar ca totul să fie mai frumos, imaginați-vă că folosea OpenOffice și că a trebuit să scrie tot documentul, de la antet până la semnătură, de la zero.

La final, după câteva verificări ortografice și de punctuație, a listat adeverința, i-a dat număr dintr-un registru vechi, a fost semnată de viceprimar și ștampilată de secretară și a închis documentul de pe calculator fără să salveze template-ul.

Vedeți voi, eu nu sunt un om religios, dar cred că există un echilibru în Univers care le așează pe toate cum trebuie. Acum, că unii îi zic Dumnezeu, alții Buddha sau Allah, iar Mihai îl alintă drept Bărbosul Suprem, nu contează deloc. Cert e că există pe undeva.

Zic asta pentru că, la momentul ieșirii mele din birou, fix după o oră după ce intrasem, un nou domn aștepta la intrare să se facă 14:00 și să se încheie pauza de masă. Pentru că m-a văzut ieșind cu o hârtie de acolo, m-a întrebat:

– Aveți idee dacă se lucrează azi?

– Da, dar mai au pauză de masă, i-am răspuns.

– E în ordine. Aștept. Am nevoie de o adeverință care atestă că nu sunt restanțe la impozite pe terenul cumpărat de la Primărie. Bănuiesc că nu va dura mult.

Oameni buni, am salutat, am ieșit din clădire, iar tot drumul am râs de nebun la volan.

Viața e frumoasă, pauzele de masă sunt scurte, iar un save la document la timpul lui ne ajută enorm.