Articol scris de Iulia.

…

Eheeeeeei, dragii babei, multă vreme au trecut, de când noi nu ne-am mai văzut. Da zic că poate-i mai bine așa, poate vi s-o fi făcut dor de mine, că vorba aia, mai răruț e mai drăguț.

Dar să trecem peste amabilități, că azi vă dau greu. Respectiv o să vă întreb ce ați face (sau poate ce ați făcut, că poate ați trecut deja prin vreo situație similară) voi în anumite circumstanțe.

Să începem cu începutul: după cum unii dintre voi știți, am fost plecați în prima jumătate a lunii cu potăile la ceva concurs. Unde, în cazul de față, prin „ceva concurs” se vor înțelege Europenele Câinești. Care anul acesta au avut loc în frumosul oraș ceh Brno*.

Eu am participat cu cățeaua Hanna, iar Musiu Soț cu cățeaua sa, Elfi.

Acu, pentru un pic de context: atunci când mergi în genul ăsta de concursuri, ai două variante: fie îți prezinți tu câinele în ring, în fața arbitrului, fie îl predai altcuiva spre prezentare. Oamenii care fac asta (prezentat de câini) la modul profesional se numesc handleri. Adică practic manipulanți de câini. Și dacă sunt buni, câștigă o poală de bani.

Dacă vrei să îți faci viața ușoară, predai câinele handlerului, marci țechinii și stai frumos pe margine, așteptând rezultatele.

Dacă ești căpos, așa cum suntem noi, insiști să îți prezinți singur câinele, cu toate riscurile aferente.

Evident că și în această presupus idilică lume chinologică – mvai, ce drăguț, niște oameni și cățeii lor, ce idilic, ce frumix – se fac căcaturi. Mai mici sau mai mari. Căcaturi care pot varia de la șpăgi la pus rahat de câine în papucii concurentului, la distrus haine lăsate nesupravegheate sau pus piedică înainte de intrarea în ring, să-și sucească ăla glezna și să nu mai poată alerga să își prezinte câinele.

Pentru că, la fel de evident, există oameni pentru care mizele sunt suficient de mari încât să se dedea la astfel de căcaturi. Și prin mize aici mă refer în special la bani.

Că dacă ești de exemplu crescător la modul că trăiești din asta, evident că niște rezultate bune obținute în competiții îți vor crește valoarea „activelor”, adică a patrupedelor.

Boooooon, după această aproape interminabilă introducere, să vă povestesc povestea mea: se făcea că eram în ring cu Hanna și ceilalți concurenți de la clasa noastră (arbitrajul se face pe clase în funcție de vârstă – a câinelui, evident, nu a bipedului atașat de lesă).

Avusesem ocazia să analizez puțin stilul de arbitraj al omului care urma să ne arbitreze și pe noi, pentru că mai erau câteva clase de vârstă înaintea noastră. Și am observat că omul analiza fiecare câine în parte (așa cum se procedează de obicei), după care, la un moment dat, rearanja concurenții în ring în ordinea în care urma să acorde calificativele.

Adică dacă te vedea material de locul I, te punea primul, apoi îl punea pe următorul, căruia avea de gând să îi acorde locul II și așa mai departe.

Și iacă că făcurăm noi ce făcurăm – cățeaua mea și cu mine – și ne trezirăm pe locul I, într-o înșiruire în care eu eram practic singurul Neica Nimeni, printre alții care erau fie handleri profesioniști, fie crescători de meserie.

Și ne pune nea arbitrul să alergăm cu toții o tură, să mai arunce un ochi la câini, înainte de a lua decizia finală.

Mai fac aici o paranteză, s-ar putea să nu intereseze pe nimeni, dar mă simt eu datoare să explic. Un arbitraj de ring merge cam așa: se intră în ring în ordinea numerelor de pe tricou. La propriu. Primești un număr la înscriere, pe care trebuie să îl afișezi la vedere pe organismul tău, al bipedului atașat de un câine.

Arbitrul analizează mai întâi fiecare câine în parte, după care cere prezentarea tuturor câinilor în mișcare, pentru a le putea evalua structura musculo-scheletală, mișcarea, corectitudinea liniilor și alte chestii care pot fi evaluate mult mai bine și mai obiectiv în mișcare decât static. Închidem paranteza.

E, și ziceam deci că mă trezesc alergând pe loc fruntaș în ring. Și n-apuc să mă dezmeticesc bine, că mă trezește din uimire concurenta din urma mea, care mai că nu mi se urcase în cârcă, precum un pensionar la coadă la Mega.

Și unde nu începe madama, după venise atât de aproape de mine, încât câinele ei practic aproape îl călca pe coadă pe al meu, să țâțâie și să sâsâie și să scoată diferite alte sunete care mai de care mai bizare.

Moment în care cățeaua mea s-a uluit, s-a oprit și s-a uitat în urmă, să vadă ce-i cu sunetele iadului.

Am pierdut locul I? L-am. A fost vina ăleia? Nu. Vina a fost a mea.

Sigur, într-o lume „normală” și ideală, astfel de lucruri „nu se face”. Dar nu trăim într-o lume ideală sau perfectă.

A făcut o mizerie, madama respectivă? A. Femeia e crescător de Dogi de vreo treij de ani, din ce am înțeles, și a știut să speculeze faptul că îmi va putea distrage câinele.

Greșeala e, cu toate astea, a mea. Pentru că ar fi trebuit să lucrez mai mult cu câinele pe distragerea atenției. Sau mai bine zis, pe păstrarea atenției exclusiv asupra mea, indiferent ce s-ar întâmpla în jur.

Pentru că, în esență, și despre asta e vorba la genul ăsta de concursuri: despre echipa dintre om și câine. Despre legătura pe care o ai cu câinele tău, despre relația care se întinde dincolo de lungimea lesei.

În mod normal, câinele ar trebui să fie concentrat 100% asupra celui care ține lesa în mână, indiferent că în jur latră 1000 de alți câini (ceea ce se și întâmplă, de altfel), că urlă oameni, femei și copii, că pică bombe sau cad iepurași pufoși din cer.

Ei, și acum vine dilema mea etică și morală: faceți abstracție de domeniul concret din care v-am relatat eu această istorisire, cel chinologic.

Extindeți ideea la orice domeniu vreți voi: muncă, sport, habar nu am.

Să zicem așadar că ești implicat într-un domeniu în care îți dorești să obții rezultate. Însă vrei să faci lucrurile „pe corectea”. Adică nu ești dispus să o iei pe scurtături, să dai șpăgi sau să le pui piedică, la propriu sau la figurat, celor din jur.

Dar de la un moment dat realizezi că te vei plafona. Că așa, pe corectea, vei putea urca până la nivelul X, dar nu și la X+1, X+2 și așa mai departe.

Ce faci? Continui să te lupți, păstrându-ți principiile și bazându-te pe faptul că totuși se pot face lucruri bune în moduri corecte?

Sau de la un moment dat îți bagi picioarele și te bagi și tu în horă cu ceilalți și faci „ce trebuie” ca să mergi mai departe?

Dada, știu că în esență aici suntem toți niște drepți și niște corecți și toată lumea are principii și conduită ireproșabilă. Dar ziceți sincer, chiar dacă nu ați trece de partea „cealaltă”, măcar v-a trecut vreodată prin cap să o faceți? Și dacă da, în ce circumstanțe?

* Apropo de Brno, dacă aveți vreodată nevoie de o cazare mișto de tot în zonă, dați un semn și vă recomand; e drept că e la vreo 30 de km de oraș, deci e fezabilă numai dacă mergi cu mașina, dar e mișto tare, în special dacă mergi cu copii și/sau câini.