Nu știu dacă am mai povestit pe aici, dar eram la un moment dat într-un supermarket din Austria, stăteam la coadă să plătesc. Eram al doilea la coadă, în fața mea mai era doar o doamnă, iar în spate puhoi de lume.

Ei, faza e că doamna aia din fața mea a încercat să plătească cu vreo două-trei modele de carduri care n-au funcționat. După care a încercat să plătească cu niște cupoane de carton (nu știu ce erau, n-am mai văzut niciodată așa ceva), dar n-a putut nici cu alea.

În cele din urmă, când a fost clar că nu se poate altfel, a oftat adânc, a băgat mâna-n sacoșa pe care o avea la ea și-a scos o pungă cu mărunt pe care a vărsat-o acolo, la casă. După care s-a apucat să numere măruntul ăla cu casiera. Și era ceva de numărat, să știți, erau acolo niște zeci de euro în monede mai mici de 20 de eurocenți.

Asta, repet, în condițiile în care stătea multă lume la coadă, iar casa respectivă era singura care funcționa. Aveți impresia că s-a enervat cineva sau că s-au apucat să-i reproșeze chestii?

Nici pomeneală. Toată lumea, de la casieră până la ultima persoană de la coadă, era relaxată, nimeni nu dădea nici măcar vreun semn de iritare. Nu doar că n-a zis nimeni nimic, dar nu citeai pe fața nimănui c-ar fi în total dezacord cu ce se întâmplă.

Și m-am uitat extrem de atent la toată lumea, pentru că nu puteam să nu compar cu ce s-ar fi întâmplat la noi, unde cred c-o înjurau de toți strămoșii ei austrieci imperialiști, după care o scoteau de la coadă: „te caută moartea p-acasă, mamaie, și tu stai să numeri mărunt prin magazine”.

Vă spun, eu n-aș fi avut tăria de caracter să scot punga aia cu mărunți niciodată în viață.

Pentru că eu sunt genul de prost care în situații precum asta, preferă să renunțe ca să nu cumva să-i facă pe alții să aștepte.

Eu sunt genul de prost care dacă are ceva de întrebat la recepția hotelului, de exemplu, preferă să renunțe dacă mai există alții care așteaptă în spate. Lasă că întreb eu altădată, îmi zic, și renunț.

Douăzeci de minute am stat în spatele a două franțuzoaice, la o recepție de hotel din Bilbao, care îl întrebau pe recepționer despre obiectivele turistice. Mai precis, au scos o hartă mare și-l puneai p-ăla să le povestească și să le deseneze trasee pe ea.

Deși nu era nimic urgent, deși ar fi putut să ceară explicații când nu era lume în recepție, nici pomeneală, au stat acolo până le povestit ăla tot Bilbao. N-a avut nimeni nicio problemă că eu și încă vreo trei-patru în spatele meu așteptam să ne cazăm.

Din nou, dacă eram în locul franțuzoaicelor în vecii vecilor n-aș fi avut puterea să-l țin p-ăla de la recepție ocupat să-mi explice mie chestii, care puteau lejer să aștepte, în timp ce acolo era coadă.

V-am dat doar astea două exemple, că sunt primele care mi-au venit în minte, dar dacă aș sta să mă gândesc bine, cred c-aș găsi zeci. Evident, toate întâmplându-se după Nădlac încolo.

Ei, faza e că m-am hotărât să fiu și eu la fel de zen și relaxat. Vreau să-mi impun să nu mai renunț la ceva ce mă interesează doar pentru că am eu impresia că i-aș deranja pe cei din jur.

Pentru că eu sunt genul ăla de prost care dacă e la casă la supermarket și-și aduce aminte c-a uitat ceva, renunță să se ducă să ia, ca să nu cumva să aștepte oamenii din spate. Eu sunt genul ăla de prost care, dacă e aglomerat la duș, la sală, dă rapid cu niște apă pe el și iese rapid, să nu cumva să-i facă pe ceilalți să aștepte.

Pe scurt, sunt genul ăla de prost care de multe ori renunță la chestii, doar pentru că are impresia că renunțând face ca lucrurile să se miște mai repede. Și nu mai vreau să fiu genul ăla de prost.

Așa că ieri am și executat primul pas în acest sens, când am intrat în H&M să-mi cumpăr niște tricouri, că acuș vine vara. Am ajuns la casă unde, evident, era coadă. Dar cel mai trist era că nu exista decât o singură casieră.

Până am ajuns să plătesc, în spatele meu era lume mai multă decât la mitingul suveraniștilor. Ei bine, în aceste condiții, am avut tăria de caracter să cer factură.

Ceea ce, până în acest moment al vieții mele n-aș fi avut curajul să fac niciodată, pentru că știu exact ce înseamnă să ceri la factură la H&M. Știam exact că va trebui să stea fata aia să bage de mână toate datele, că n-au un soft care să-ți recunoască firma după CUI.

Practic, ar fi durat mai puțin dacă mă duceam până la Ploiești după factură. Pe jos.

Dar hotărât să fiu un om nou, am strâns din booch și-am zis fără să clipesc:

– Să știți că vreau și factură.

Moment în care am închis ochii și-am așteptat să văd dacă sunt luat pe sus și aruncat afară din magazin.

Dar ce să vezi, nimeni n-a zis nimic, n-am înregistrat nici măcar vreun oftat de nemulțumire, lumea părea foarte relaxată.

De unde am tras concluzia c-am avut dreptate și problema era la mine, nu la cei din jur. Să vedeți ce relaxat o să fie de-acum fratele vostru, prieteni.

Ceea ce vă recomand și domniilor voastre.

P.S. Parcă văd c-o să încep să plătesc cu mărunt pe la supermarket-uri și mă vor ține minte toți recepționerii pe care-i întâlnesc. 😀