Articol scris de Iulia.

V-am mai povestit eu și cu alte ocazii (aici și aici) despre năstrușniciile pe care le creează diversele ramuri ale familiei noastre.

Ei bine, stați liniștiți, lucrurile nu s-au schimbat absolut deloc. Mă rog, poate un pic, că bietul socru-meu s-o fost dus la cele drepte, deci nu mai poate să facă năzdrăvănii (sperăm să nu-i vină idei!). Da e ok, face soacră-mea la dublu (însă astea sunt povești pentru altă dată).

Azi tre’ să vă povestesc de ai mei. După cum v-am mai relatat, încuiatul maică-mii în casă de către tata, care pleacă apoi pe te miri unde, vesel și senin, în posesia tuturor cheilor locuinței, nu mai e demult o surpriză pentru nimeni. Cu atât mai puțin pentru mama.

E, dar săptămâna asta, tata a dus lucrurile la un alt nivel.

Și anume, a plecat la schi. Nimic neobișnuit, veți spune. Corect. Doar că, plecând la schi, a încuiat și poarta în urma lui. Nimic bizar nici aici, evident.

Doar că a plecat la schi și a încuiat poarta, lăsând cheile în ială. Pe dinafară.

Și așa se face că onor mama a încercat, la o vreme după, să plece de acasă, însă s-a văzut în imposibilitatea de a părăsi domiciliul conjugal.

După ce s-a foit de mai multe ori, s-a sucit, a încercat mai multe rânduri de chei (că s-a șmecherit, ține măcar 2-3 seturi de rezervă pitite prin locuri numai de ea știute), dar… nimic. Pas de ieși din curte!

S-a mai scărpinat oleacă în cap a nedumerire și a renunțat, cu gândul să facă ce face de obicei – să iasă pe geamul de la stradă și să strige după vreun vecin sau vreun trecător inocent.

Doar că, vedeți voi, uneori karma e o japiță de neimaginat.

Casa alor mei e poziționată cam așa: cum te uiți spre stradă, în stânga – casă. Locuită. De oameni. Cu copii.

În dreapta – ceva rezidențială cu 2 sau 3 etaje și vreo 6 apartamente. Toate locuite.

Vizavi – o casă în care în prezent se desfășoară renovări masive și alături, o altă casă. Locuită. Tot de oameni.

E, și din toate imobilele astea, în acea sfântă zi, nu mișuna nici un suflet pe nicăieri. Canci. Nimeni. Nici o urmă de om.

Așa că ce să și facă, biata femeie? A stat pe geam, a privit lung în zare și a așteptat. Și apoi a mai așteptat o vreme. Și încă o vreme.

Într-un maaaare târziu, trece o mașină. Ai cărei ocupanți au văzut următorul tablou:

O femeie, într-o casă, ieșită pe trei sferturi pe-un geam, dând frenetic din mâini și dondănind ceva. Au oprit oamenii, ce să și facă? (chiar așa, voi ați fi oprit într-o astfel de situație?)

Fericită nevoie mare, mama i-a rugat să verifice dacă nu cumva în iala de la poartă se zărește un set de chei.

Suspiciunea i-a fost confirmată rapid, deși cu oarecare nedumerire, mai ales în momentul în care mama i-a rugat să scoată cheile din ială și să i le de-a, dacă sunt amabili.

Mno, în completarea acestui tablou, mai imaginați-vă că mama a trecut recent printr-o mică intervenție chirurgicală, care acum o face să arate… să zicem, ușor bizar la mutră (nu, nu și-a făcut lifting de nimic sau alte alea, nu c-ar fi ceva greșit, organismul tău, faci ce vrei cu el, dar la ea a fost strict medical și da, e bine, mulțumesc de întrebare).

Reluăm: stradă liniștită, la o fereastră de casă, făcând semne disperate, o femeie agitată, arătând de parcă n-a avut cele mai bune zile din viața ei în ultima vreme. Care te roagă să-i dai și ei cheile din poartă, că nu poate ieși din casă. După care ia cheile, mulțumește și închide senină geamul.

Ce și-or fi zis oamenii ăia în sinea lor, probabil nu vom ști niciodată. Da că și-au luat un pic de ecran albastru, asta cred că e aproape cert.

sursa foto: freepik.com