Țăcăneli în familie

Articol scris de Iulia.

…

Astăzi m-am gândit să vă povestesc un pic despre micile (sau mai marile) țăcăneli din familia mea, ca să pricepeți oleacă mai bine de ce nu suntem nici eu, nici stimabilul meu soț, chiar 100% pe treaba noastră. Și am să încep cu familia mea extinsă, respectiv distinșii mei socri. Și dacă sunteți cuminței, poate vă povestesc odată și despre ai mei. Care au și ei piticii lor, da joacă la liga de amatori, comparativ cu ăștialalți, și o să pricepeți rapid de ce. Mai precis, cu socru-meu, că el e personajul principal de astăzi.

Înainte de a începe însă, o mică precizare: omul ăsta chiar există, e absolut real și tot ceea ce vă povestesc aici, oricât veți fi tentați să spuneți „n-are cum, dom’ne, nu egzistă așa ceva!”, jur pe carne de porc, este absolut adevărat și neînflorit.

Mbon. Acu să trecem la treabă. Așa cum v-am mai relatat la un moment dat, distinsul meu socru a trecut de numărul 90 la boboceii adăugați în buchetul vieții. Și, cu mare greutate și durere în suflet, a decis să renunțe la condus. Asta după ce ne-am rugat de el cu cerul și pământul s-o lase naibii de activitate, că de fiecare dată când se urca la volan, stăteam cu ditamai morcovu în dos, să nu care cumva să facă vreo nefăcută. De ce zic asta? Păi nu numai din pricina fragedei vârste, ci mai ales din pricina faptului că în ultimii vreo 15 ani, domnul socru conducea cam de 6 ori pe an. O dată la Marea Mutare de la Brașov la casa de la țară, pentru perioada verii (30 km distanță), o dată la Marea Revenire de la țară (tot 30 km) și încă de vreo 2-3 ori pe perioada șederii acolo, de la casă până în cel mai apropiat oraș mai mare (9 km), pentru cumpărături.

Așa că nu putem spune că era neapărat genul de șofer care, chiar dacă are o vârstă, măcar conduce frecvent și e cât de cât obișnuit cu traficul din ziua de azi. Ceea ce, evident, ne crea oareșce stări de anxietate. Pe care el ni le demonta însă de fiecare dată, că doar o avea copilot pe doamna soacră-mea, care mai striga din când în când la el: „Ai grijă!” sau clasicul „Aoleu!”. Care soacră-mea n-a avut în viața ei permis, dar altfel era un copilot strașnic… Ah, și am uitat să vă mai spui și că domnul socru nici nu mai vede chiar bine, că suferea de oleacă de cataractă. Da nu conta nici asta, că vă zisăi, o avea pe soacră-mea în dreapta. There, problem solved!

Eh, cu chiu, cu vai, a renunțat până la urmă la condus. Dar până atunci, trebuie să vă mai relatez cam cum stăteau lucrurile cu Sfânta Mașină a familiei. Iar astea au stat așa dintotdeauna, nu vă gândiți că-s chestii apărute la bătrânețe. Noooo, conform declarațiilor pe proprie răspundere ale stimabilului meu soț, lucrurile s-au desfășurat fix cum o să vi le relatez eu încă de când are el amintiri conștiente (și nu avem motive să credem că se derulau altfel nici înainte, dacă e să o ascultăm pe soacră-mea; că na, am cam verificat destul de jurnalistic, din trei surse – Fritz, mămică-sa și mătușă-sa, sora maică-sii; iar poveștile corespund).

Deci. Sfânta Mașină a familiei, indiferent că s-a numit Oltcit, Dacia Nova, Golf sau Tiguan, a habitat dintotdeauna la garaj. Care garaj era situat la subsolul unui bloc. Decât că nu al blocului în care locuia și familia. Că blocul ăla n-are garaje. Nu, garajul familiei se află într-un bloc situat la o distanță de cam 15 minute de mers pe jos în pas vioi de reședința familiei. Așadar, socrii mei (să le spunem domnul și doamna C.), pe vremea când încă mai frecventau respectivele lor locuri de muncă, plecau frumușel dimineața per pedes până la garaj, unde procedau la Marea Descuiere*, se urcau în mașină și plecau la serviciu. Iar după amiaza, plecau de la serviciu cu mașina, mergeau la garaj, parcau mașina, efectuau ritualul Marii Încuieri**, după care o luau tropa-tropa înapoi spre casă. Acu, nu uitați că toată treaba asta se petrecea în Brașov, unde distanțele-s mici, nu ca la București. Deci practic, făceau 15-20 de minute pe jos pentru a efectua apoi un drum de circa 10 minute cu mașina.

Cumpărăturile. Evident, ca în orice familie, uneori se mai efectuau și cumpărături cu mașina. Caz în care, la sosirea în parcarea blocului, socru-meu rămânea planton să păzească Sfântul Automobil, timp în care soacră-mea căra cumpărăturile în casă. După care, evident, Sfântul Automobil era dus la garaj, unde se efectua Marea Încuiere.

*/** Să dezvolt acuș un pic subiectul Marii Descuieri, respectiv al Marii Încuieri. Vedeți voi, să descui sau să încui garajul lu’ socru-meu nu era o treabă așa simplă cum poate ați fi tentați să credeți. Ba chiar din contră. Pentru că aceste operațiuni nu implicau numai chestii d-astea banale cum ar fi yale și chei. Pfff, nici pe departe. Dar să le luăm pe rând. În primul și în primul rând, exista Marea Yală. Mă jur, nu știu unde dracu a găsit-o omul ăsta, dar e singura yală pe care am văzut-o eu în viețișoara mea în care cheia se învârte nu de 2, nu de 3, nu de 4 ori, ci de 6 ori! ȘASE, înțelegeți?

Apoi, mai existau suplimentar încă vreo 3 sisteme de securitate. Un șurub, plasat strategic undeva în partea de sus a porților, care se putea deșuruba numai cu o anumită cheie, manufacturată artizanal. Un drug de fier, amplasat în spatele porților, pe care îl puteai mișca numai cu o anumită sârmă (tot artizanală și ea, evident), prin introducerea acesteia într-o anumită gaură din partea de jos a porții, într-o anumită poziție. Și, finalmente, o tăbliță relativ elastică, ce putea la rândul ei fi deplasată numai cu o anumită (altă) sârmă, într-o anume poziție.

Practic, nu numai că-ți lua vreo 10 minute să treci de toate provocările astea – și asta în condițiile în care știai EXACT care și unde sunt și care este ordinea în care trebuiau executate mișcările, că nu mergea așa, langa, să le faci aleatoriu – dar trebuia să ai și oareșce talente de contorsionist sau artist de circ, să poți sta în pozițiile necesare întru executarea mișcărilor în ordinea prestabilită.

Revenim deci la paragraful de oleacă mai sus – oamenii plecau pe jos de acasă, ajungeau la garaj, executau Marea Descuiere, luau mașina, urma Marea Încuierea (ce dacă rămânea gol garajul, tot trebuia încuiat fix la fel ca atunci când era mașina în el), apoi plecarea la slujbă. Și toate astea, pentru un drum de 10 minute cu mașina, da?

Eh, aceste măsuri de securitate nu se aplicau numai Sfintei Mașini a familiei, ci și bicicletei odraslei. A lu Fritz, cum ar veni. Care, copil fiind, după ce se termina ziua de joacă, nu avea voie să lase bicicleta pe scara blocului sau la uscătorie, așa cum făcea tot restul liotei de copii din bloc. Nu, el trebuia să o ducă seara la garaj.

Și ca să poată să facă lucrul ăsta, când s-a considerat că a ajuns la vârsta la care poate îndeplini fără urmă de greșeală operațiunile descrise mai sus, a primit setul de instrumente necesare – sârmele și cheile și ce mai era. Numai că n-a beneficiat de varianta premium, precum tătică-su, care avea unele „de buzunar”, făcute special ca să poată fi agățate la breloc, la fel cu toate celelalte chei. Nu, fraierul mic a primit varianta „de săraci”, de umbla cumva hâit într-o dungă, pentru a echilibra greutatea fierătăniilor din buzunar.

Acu, nici parcatul bicicletei în garaj nu era treabă chiar așa simpluță, pentru că aceasta trebuia așezată într-un anume fel, la un unghi prestabilit față de perete, pentru ca, în cazul în care peste noapte ar fi avut loc un cutremur, bicicleta să nu cadă peste Sfânta Mașină. Că adevărul e că na, în caz de cutremur, cam ăsta era cel mai nașpa lucru care se putea întâmpla, să cadă bicla peste mașină. Ce dracu mai contează cele 10 etaje ale blocului de deasupra garajului? Bicla era problema principală…

Boooon. Mergem mai departe. Securitatea casei. În mod straniu, securității casei nu i se acorda o importanță la fel de mare precum securității garajului (da e drept și că în casă nu se parca mașina, deci mna…). Însă exista și acolo un număr de 3 yale. Iar la sosirea la reședință, oricare dintre membri gospodăriei, pentru a putea obține acces în numita reședință, trebuia să execute un anumit semnal sonor prin intermediul soneriei. Semnal cunoscut, evident, numai cercului restrâns al familiei. Altfel, Sesam nu se deschidea și pace. Că lanțul era pus pe dinăuntru.

Mai existau apoi instrucțiuni exacte cu privire la modul de acțiune în caz de apel la sonerie executat de către necunoscuți. Că nu te duceai așa, de nebun, să te uiți pe vizor, să vezi cine dreq e la ușă. Neah. Trebuia să execuți niște mișcări demne de un metis între un soldat din Legiunea Străină și un yoghin și să NU folosești vizorul, ci mai degrabă gaura cheii de la una dintre yale. Astfel încât potențialul inamic aflat la porțile împărăției să nu știe dacă aceasta este locuită au ba.

Capitolul următor. Germenii, virusurile și bacteriile. Domnul C. este ușor germofob. Și prin „ușor” se va înțelege că sunt ironică și omul suferă de germofobie în toată splendoarea ei. Să nu vă fie așadar de mirare când veți afla că spirtul era și este una dintre cele mai de preț posesiuni. Spirtul exista peste tot în casă, dar și în mașină, pus în sticluțe mici, provenite de la diferite alte medicamente și poțiuni și plasate strategic prin diverse locuri. Că, de exemplu, nu știi niciodată când stai întins în pat și te uiți la televizor și pac, simți o bacterie prin preajmă, așa că e clar că e MUSAI să ai o sticluță cu spirt pe noptieră cu care să o asasinezi pe nenorocită.

De asemenea, spirtul era folosit periodic pentru dezinfectarea clanțelor și întrerupătoarelor. Precum și pentru dezinfectarea eventualilor vizitatori – destul de răruți, de altfel, că dreq, nu știi care și pe unde umblă și ce-ți mai aduce în casă – pe vremea când odorul familiei era mai mititel. Așadar, vizitatorii erau obligați să folosească cu încredere apa și săpunul, după care li se indica să se frece până la coate cu spirt. Numai după aceste operațiuni li se permitea să interacționeze cu copilul.

E, date fiind cele de mai sus, cam cum credeți voi c-a lovit coviduțu la psihicu lu’ dom’ C.? Ședeți blând, că vă spui imediat. A lovit cu putere, evident. Așa de cu putere, încât vreun an a stat cu mască pe față și atunci când era singur în casă, iar atunci când venea cineva pe la ei (iar prin cineva se va înțelege io sau fi-su, că altcineva clar nu avea ce să caute), se suplimenta cu o a doua mască. Și, evident, cu distanțare regulamentară. Ceea ce mna, nu e rău, mai ales dată fiind frageda vârstă a domnului în cauză. Dar între timp, lucrurile s-au mai calmat, s-a executat și vaccinarea, ai zice că ne-am mai putea relaxa un picuț, nu? Păi nu. Că în continuare poartă mască atunci când mergem pe la ei.

Dar cea mai mișto treabă are legătură cu doamna tanti care face curățenie, despre care am mai povestit eu aici. E, pentru că sunt fată bună, am zis că renunț la ajutorul ei săptămânal și am rugat-o să vină alternativ, o săptămână la mine, o săptămână la socri. Iar când merge acolo, acțiunea se derulează cam după următorul scenariu: dom’ C. nu frecventează niciodată aceeași încăpere în care se află și doamna tanti. Dacă ea trebăluiește în sufragerie, el habitează în dormitor.

Când ea urmează să intre la curățenie în dormitor, el o tulește rapid în baie (rapid cam ca în bancu’ ăla cu melcu care gonea nebunește când pac! în fața lui a crescut o ciupercă), unde se închide, așteaptă să treacă ea și apoi fuge în sufragerie. Și tot acest joc de-a v-ați ascunselea se joacă pe toată durata șederii doamnei tanti la locație. Care locație, să fim bine înțeleși, nu e vreo vilă cu 7 camere, ci un apartament de bloc cu 2 camere, bucătărie și budă.

Însă, pentru că nu poți fi niciodată suficient de sigur, ca să fie absolut convins că nu se va intersecta cu doamna tanti, distinsul socru folosește cu încredere telefonul mobil. De pe care o apelează pe soacră-mea, aflată în același apartament de 2 camere, care trebuie să îi comunice locația exactă a individei periculoase cunoscute sub numele de cod „doamna tanti”, precum și itinerariul acesteia în următorul interval de timp.

Când se află la țară, lucrurile-s oleacă mai simple, dar și oleacă mai complicate, în același timp. Sunt mai simple pentru că nu mai e neapărat nevoie de jocul de-a v-ați ascunselea, pentru că dom’ C. se poate retrage în siguranță într-un colț cât mai îndepărtat al grădinii și poate evita astfel contactul periculos. Mai complicate, pentru că, întru asigurarea deplină a evitării contactului, o sună pe soacră-mea și de câte 20 de ori să îi ceară un pahar cu apă, un șervețel, un măr sau mai știu eu ce alte rahaturi de care are nevoie imperioasă și pe care nu și le poate procura singurel, că deh, nu te expui pericolului pentru un amărât de măr, nu?

Acestea fiind zise, vă invit să îmi spuneți dacă dețineți – personal sau în familie – țăcăneli similare sau, ferească Bărbosu, chiar mai grave.

Aaaaa, stați așa, că am uitat să vă mai zic una. Despre Sfântul Ceas. Treaba stă cam așa: la un moment dat, socru-meu a cumpărat un ceas. Mai precis, un IWC Schaffhausen. Acu nu săriți de pe scaune, la gândul că o fi vreun nabab și-a luat un IWC de nush câte jdemii de oiro. Sufletu. A luat unul absolut banal, care în zilele noastre, cu ceva noroc, mai face probabil câteva sute de oiro, dac-o mai face și atât. Și respectivul ceas a fost achiziționat cu promisiunea fermă de a fi înmânat băiatului, când va intra la liceu.

Ceea ce s-a și întâmplat. Adică băiatul a intrat la liceu. Și i s-a înmânat ceremonios Ceasul. Dar la scurt timp, i s-a comunicat că poate ar fi totuși mai bine să nu-l poarte, ci să i-l deie înapoi lu’ tăticu spre păstrare, că na, naiba știe, îi mai dă careva în cap pentru un ceas. Dar cu promisiunea fermă că i se va înapoia când va intra la facultate. Ceea ce s-a și întâmplat. Adică a intrat la facultate. Și i s-a înmânat ceremonios Ceasul. Dar la scurt timp, i s-a comunicat că poate ar fi totuși mai bine să nu-l poarte, ci să i-l deie înapoi lu’ tăticu spre păstrare, că na, naiba știe, îi mai dă careva în cap pentru un ceas. Dar cu promisiunea fermă că i se va înapoia când va termina facultatea. Ceea ce s-a și întâmplat. A terminat băiatul facultatea. Cam intuiți ce urmează, așa-i? Dacă nu, vă scutesc io de flotarea mentală – Ceasul se află și în ziua de azi în posesia lu’ socru-meu, că are el grijă mai bine.

Gata, e rândul vostru acum.

sursa foto: freepik.com