Am citit cândva, în vremuri imemoriale, un articol (nu mai știu exact cine îl scrisese, tind sa cred că Tudor Octavian) în care autorul povestea că era în vizită la un prieten care locuia într-un orășel mic din Canada sau US, nici asta nu-mi amintesc exact, dar o să vedeți că n-are importanță.

Ei, faza e că prietenul era abonat la ziarul local din orășel, ziar pe care îl primea fix cum vedem prin filme. În fiecare dimineață trecea un adolescent pe bicicletă care azvârlea ziarul, din mers, direct pe verandă.

Tot în fiecare dimineață, omul nostru venit din România culegea ziarul și se punea pe citit la cafea. Azi așa, mâine așa, poimâine așa, după vreo câteva zile și-a întrebat gazda:

– Auzi? Tu de ce mai cumperi ziarul ăsta? N-am citit ceva mai plictisitor niciodată. Nu există vreo știre care sa mă intereseze, e totul gri, tern și plat.

La care primește acest răspuns:

– Vezi tu, pentru mine faptul ca nu există nicio știre care să țină prima pagină, niciun breaking news care să-ți urce tensiunea, faptul că ziarul local e plictisitor, sunt cele mai bune lucruri posibile. Din momentul în care n-ar mai fi așa, înseamnă că s-a dus viața mea liniștită.

Mi-a rămas povestea asta în cap deși sunt mai bine de 20 de ani de când am citit-o. Mi se pare exemplul perfect pentru expresia „no news is good news”.

Acestea fiind zise, ce voiam să vă întreb: prieteni, voi nu simțiți nevoia să ne mai și plictisim în țara asta?

Că mie mi s-a cam luat de câtă „acțiune” am avut parte în ultimii patru-cinci ani. Și nu numai.