Nu cred c-a existat dată, în care să fim amândoi în mașină, și să n-o aud pe Mara oftând lung după fiecare Fiat 500e pe care îl vedea prin trafic. Indiferent că drumul dura 15 minute sau șase ore, nu se oprea niciodată. NICIODATĂ!

Și asta nu e tot, că până la urmă te obișnuiești cu oftaturile, dar ferească Bărbosul Suprem să fi avut Fiat-urile alea și culori mișto, că oftatul se transforma în jale și suspine: „uite-l ce frumos esteeeee”.

Vă zic, ajunsesem s-o întreb chestii precum „ce-ai zice dacă mi-aș face o prietenă cu care să mai ies când nu ești tu?” dacă observam câte un 500 electric în trafic, în speranța că începe cearta și nu-l observă. Cearta începea, ce-i drept, dar observa și mașina. Ceva groaznic, vă spun. 🤦‍♂️

Am făcut această introducere doar ca să înțelegeți ce urmează să spun. Nu cred c-am văzut-o mai fericită decât în ziua când a ajuns mașina asta în fața casei. Sunt aproape două săptămâni de atunci și cred că nu e zi în care să nu radieze când o conduce. Dar ce zic eu „când o conduce”, uneori doar se uită pe geam, la mașină, după care mă întreabă:

– Nu-i așa că e frumoasă?

Și adevărul este că cam e. Amândouă sunt și le stă bine împreună. Me happy!

P.S. Între timp i-a dat și nume (da, da, mașina are nume), dar o să v-o las pe ea să vi-l spună, că pe mine mă umflă râsul.

P.P.S. Auziți, acum c-am rezolvat cu Fiatul 500e, oare să-mi fac o prietenă cu care să mai ies când nu e Mara? Ce ziceți? 🤭