Nu e carte ca Shōgunu’

E posibil să nu existe vreo poveste mai fascinantă, despre vreo carte, decât cea a publicării romanului „Shōgun” în ținutul carpato-danubiano-pontic.

Dar aveți nevoie de un pic de context, mai ales cei mai tineri de pe aici, care or să se mire teribil de ceea ce vor auzi în continuare. Spre sfârșitul anilor ’80, adică în plină epocă de aur a construirii socialismului în România, pe lângă toate celelalte neajunsuri și lipsuri, nici măcar cărțile nu mai erau ceva accesibil și la îndemâna oricui.

Desigur, nu ne mai referim la orice carte, vorbim despre cărți pe care ți-ar fi făcut plăcere să le citești și care se dădeau ori pe sub mână, ori la pachet cu niște cărți care nu te interesau în niciun fel. De cele mai multe ori acestea din urmă fiind cuvântări ale tovarășului, sau tezele de la Mangalia, sau mai știu eu ce.

Să știți că nu glumesc, era o serie de autori, chiar români, pe care lumea voia să-i citească și ale căror cărți nu se găseau decât așa: ori aveai o relație la librărie și ți-o dădea vânzătoarea pe sub mână, ori o cumpărai la un preț mult mai mare, pentru c-o luai la pachet cu alte trei-patru-cinci cărți de care nu aveai nevoie.

Acum, că aveți contextul, poate o să înțelegeți mai bine ce o să vă povestesc în continuare. În anul 1988, probabil cel mai greu an al românilor sub conducerea destoinicului ctitor al comunismului, apare în România cartea „Shōgun” a lui James Clavell.

Habar n-am cum se afla pe vremea aia, pentru că nu exista social media, nu exista decât informație controlată, nu citeai pe nicăieri despre așa ceva. Cert este că aproape toată lumea știa că a apărut cartea, prin urmare nu mai exista cetățean capabil să citească propozițiile întregi care să nu și-o dorească. Treabă care a dus la o adevărată Shōgun-mania în această țară.

Nici măcar nu știu cum să vă povestesc ca să vă fac să înțelegeți cât mai bine cam ce energii și ce bani erau dispuși românii să cheltuie pentru dezideratul de a avea sau măcar de a citi „Shōgun”.

Cartea avea două volume foarte groase, erau vreo 1300 de pagini în total, iar prețul ei oficial ajungea în jur de 200 de lei. Poate chiar 150, nu mai țin minte exact. Deși nici măcar prețul oficial nu era foarte mic, era departe de a fi o carte ieftină, să știți că era egal cu zero față de prețurile la care ajunsese cartea pe piața neagră.

Existau oameni care plăteau, fără să clipească, până la 2000 de lei pentru cele două volume. Nu știu dacă înțelegeți cam ce însemnau 2000 de lei pe vremea aia, vă pot spune eu că erau cam o jumătate de salariu foarte bun.

Dar nu banii erau problema cea mare, ci că nu aveai cui să-i dai. Degeaba aveai tu 2000 de lei de dat pe carte, dacă nu reușeai s-o găsești pe nicăieri, efectiv nu aveai cum să faci rost de ea.

De aici, de la această nevoie a celor care ar fi plătit oricât, dar nu aveau pe ce, a apărut automat și ideea de mic business: „Shōgun” tras la copiator. La sfârșitul anilor ’80 apăruseră și-n România xeroxurile prin multe instituții, iar oamenii care aveau acces la ele, au înțeles imediat oportunitatea de afacere.

Așa au început să circule pe piață exemplarele trase la xerox. Dacă aveți impresia că erau mai ieftine, vă înșelați amarnic, tot cu peste 1000 de lei bucata se vindeau. În primul rând, pentru că era muncă imensă să copiezi o carte de 1300 de pagini și în al doilea rând pentru că banii ăia se împărțeau la mai mulți. Știți, copiatoarele erau puse de obicei în încăperi unde se aflau mai mulți oameni. Fiecare dintre ei își primea partea ca să închidă ochii când „se lucra” câteva ore la xeroxul întreprinderii.

Cert este că business-ul funcționa, românii și-o doreau atât de mult încât n-aveau nicio problemă să și-o cumpere și-n aceste condiții. Am văzut cu ochii mei un „Shōgun” tras la copiator și legat în coperți negre de carton gros. N-aveți idee ce mândru era de ea proprietarul.

Știu că e greu de crezut ce povestesc, dar n-am exagerat cu absolut nimic. De altfel, e foarte posibil să fie pe-aici mulți oameni care au prins publicarea cărții și știu exact despre ce vorbesc, vă pot spune ei dacă exagerez sau nu.

Ah, încă ceva. Maică-mea a reușit să facă rost de carte la prețul ei oficial, direct de la librărie. Habar nu am cum, mai mult ca sigur pe bază de pile și relații, cert este că mi-a picat fața când am văzut Shōgun-ul la noi în casă, nou-nouț, mirosind încă a tipografie. O țineam în mână, dar, în același timp, aveam impresia că nu e ceva real, că n-are cum sa fie la mine în casă.

Partea și mai mișto era că nimeni nu mă credea c-o am acasă. Pentru că, evident, m-am lăudat pe oriunde am putut. Degeaba, prietenii mei mă luau la mișto și nu mă credea niciunul, iar eu turbam de nervi că n-aveam cum să le dovedesc.

Deși mi-ar fi fost atât de ușor sa iau cartea la școală sau s-o scot în fața blocului. Doar că, vedeți voi, dacă ar fi aflat maică-mea c-am făcut așa ceva, m-ar fi dezmoștenit în secunda doi. Prin urmare, stăteam și le răbdam miștourile. Abia după ce-am citit primul volum și-am început să povestesc dezinvolt despre Anjin-san, Mariko Toda și Seniorul Toranaga s-au prins că s-ar putea totuși să nu mint.

Până la urmă, după decembrie ’89 încolo, am avut voie să scot cartea din casă. Dar cred c-o mai am la Vâlcea, prima oară când mă duc acolo să știți că o caut și-i fac poză.

Am ținut să vă spun povestea asta din două motive. Primul ar fi povestea în sine, incredibilă în zilele noastre. Sincer, nu cred că vom mai trăi vreodată așa ceva: să vezi atâția oameni disperați după o carte, fiind dispuși să plătească oricât s-o aibă sau s-o citească.

Al doilea motiv este că nici n-ar fi normal să mai trăim așa ceva, pentru că nu mai trăim vremuri care să ducă la astfel de povești total nerezonabile.

Acum trăim vremuri în care „Shōgun” tocmai a apărut la Voxa, de exemplu, și dacă n-ai chef să-ți cumperi cartea în format fizic sau digital, o poți asculta liniștit în lectura lui Șerban Pavlu.

De altfel, asta s-ar putea să fie o idee extrem de bună dacă tocmai te pregătești să pleci în concediu. Lasă că poți s-o asculți și pe drum, dar îți dai seama ce bine merge o bere rece în timp ce auzi cum vasul lui John Blackthorne tocmai naufragiază pe coasta Japoniei? Numa’ zic, voi hotărâți ce și cum.

Dacă nu ești genul pe care să-l farmece Shōgun-ul lui Clavell, vezi că la oamenii ăștia de la Voxa mai găsești încă vreo 70.000 de titluri. Nu zic că trebuie să le citești pe toate, dar ceva să-ți placă o să găsești cu siguranță.

Unde mai pui că poți să încerci gratis dacă-ți place sau nu. Vorbesc foarte serios, poți să testezi aplicația Voxa timp de șapte zile. Nu știu cum funcționați voi, dar pentru mine o săptămână înseamnă timp arhisuficient să mă lămuresc dacă-mi place ceva sau dacă-mi trebuie.

De-aia zic că n-aveți niciun motiv să n-o testați și voi câtă vreme nu vă costă absolut nimic. Că dacă nu vă place, aia e, nu e obligatoriu sa ne placă aceleași lucruri.

Dar dacă ați constatat că aplicația Voxa e fix ce vă trebuie, s-ar putea să vă intereseze foarte tare un discount de 80% de care pot beneficia doar cititorii acestui blog. Nu sună chiar rău, nu? Ia fiți atenți aici.

Aveți 80% discount pentru abonamentul lunar nelimitat (cel care are prețul de 48 de lei) pentru primele două luni. Așadar, timp de două luni o să plătiți undeva sub 10 lei pe lună pentru full acces pe Voxa. Da, da, ați citit bine, 10 lei pe lună. Hai că sună într-un mare fel.

Atenție! Se aplică doar pe website, nu și prin app. E foarte simplu, în ecranul în care introduceți datele cardului, trebuie să băgați acest cod de discount: VASILESCU80. Gata, asta a fost tot. Este valabil doar pentru clienții noi.

Voi faceți cum vreți, dar părerea mea e că merită să încercați un pic Voxa și dacă e să ascultați doar Shōgun-ul, darămite tot ce mai e pe acolo.

sursa foto: freepik.com