Sper că nu mai e cazul să precizez că am fost trup și suflet pentru Turcia. Tot ce voiam era să știu că-i doare pe olandezi la final măcar atât de tare cât m-a durut și pe mine. Da, știu, e doar un sport, cum poți să gândești așa? Uite că pot.

E primul meci al Turciei pe care-l văd cu comentariul în română. Și uite-așa am aflat despre cei doi adolescenți pe care-i au turcii pe teren: Kenan Yıldız și Arda Güler. Or fi zis ei și nemții, dar germana mea încă nu e ce trebuie.

Oricum ar fi, respectul meu pentru Vincenzo Montella s-a dus la cer. Îți trebuie cojones foarte mari să joci sfert cu Olanda având doi puști pe teren.

Au trecut 12 minute și turcii par să se țină încă bine. Se vede din cosmos că Olanda e echipa mai bună, dar turcii nu par foarte impresionați, au plecat vijelios pe contraatac de fiecare dată când au avut ocazia. Și când te gândești că Turcia asta era încă o echipă pe care România o zăpăcea pe unde o prindea.

A trecut primul sfert de oră, cel după care noi ne-am tăiat, a trecut și fatidicul minut 20 în care România a luat primul gol, turcii par să n-aibă în continuare nicio treabă. Sunt agresivi și iuți, intră la rupere și pleacă pe contraatac. Doamne, cât aș vrea să marcheze primii.

Dumfries, omul care a defilat cum a vrut pe partea noastră stângă, stă acum cuminte, pe fundul lui, că turcii îl au acolo pe Kadıoğlu, fundaș stânga de meserie, hârșit la Fenerbahçe.

Mă uit cât de dezinvolți sunt turcii, cât de aproape îi controlează pe olandezi, și nu mă pot opri să nu mor de ciudă că n-am fost și noi la fel. Am fi putut, simt eu c-am fi putut.

Barış Yılmaz s-a băut parte în parte cu nen-tu Virgil van Dijk și-a rămas cu mingea la picior. Și asta în condițiile în care dacă-l vezi de aproape pe van Dijk te sperii cât e de mare. Apropo, nu știu dacă vă dați seama de la televizor, dar Memphis Depay are pulpele cât capul meu.

De la duelul lui Yılmaz cu van Dijk a venit și prima ocazie a turcilor, din lovitură liberă. Urmată imediat de încă una, din corner.  Două ocazii ale turcilor care sădesc un micuț baby carrot în fundurile deja portocalii ale olandezilor.

După care a venit golul lui Akaydin. Am zbierat atât de tare c-am speriat pe toată lumea din casă. Nu glumesc, am strigat la fel de tare și de mult ca le golul lui Nicușor cu Ucraina. Cât aș vrea să le văd acum fețele olandezilor din tribune.

Doamne, cât de rău arată Olanda după gol. Și-au pierdut reperele, sunt total debusolați. Baby carrot-ul ăla e deja morcov în toată regula și nu i se mai văd decât frunzele.

De la gol, până în minutul 45, Olanda n-a mai produs nimic. Ba mai mult, Barış Yılmaz a avut un duel cu Dumfries, în careul olandez, care a fost un pic de penalty. Eu așa am văzut pe reluări. E drept, că sunt extrem de subiectiv, dar nu mă interesează. La 2-0 distracția ar fi fost completă.

La pauză am ronțăit niște pizza, dar a fost mai mult pe sistem nervos, semn că am emoții mari.

La reluare nu prea-mi place că turcii s-au cam pus pe două linii. Așa nu au cum să reziste. De altfel, olandezii au și avut repede o ocazie imensă. Fusese ofsaid, dar tot a fost ocazie mare de tot.

Barış Yılmaz (turcul blond din dreapta) cred că n-a pierdut niciun duel la cap, indiferent cu cine a sărit. De la un astfel de duel cu van Dijk a plecat și cea mai mare ocazie a turcilor: bara lui Arda Güler din lovitură liberă. Doamne, dacă intra asta…

Am ajuns în minutul 60, dar timpul trece extrem de greu, aproape la fel de greu ca la meciurile României. Nu prea mai pot să fiu obiectiv deloc, nici să scriu, tot ce vreau e să învingă turcii.

În minutul 65, la ocazia turcilor din lovitură liberă mi-a stat inima. Puteau să închidă meciul. Dar pot să-mi pariez viața că olandezii din tribune nu prea mai surâd condescendent și arogant. Cât as vrea să fiu acolo.

În loc de 2-0, pentru că fotbalul este incredibil de nedrept, s-a făcut 1-1.

Păcat, cred cu tărie că dacă se ajungea în minutul 80 fără să marcheze Olanda, turcii ar fi câștigat. Dar așa, cu golul olandez venit încă din minutul 70, șansele lor au scăzut enorm.

La 2-1 pentru olandezi, am știut că totul s-a terminat. Știau și turcii, se vedea pe fețele lor. Poți să întorci Olanda, dar nu când ești Turcia și nu când ai plumb în ghete.

Se vede după atitudinea jucătorilor din teren care este inevitabilul final. Turcii și-au pierdut complet luciditatea, atacă ca la Călugăreni, în timp ce olandezi au o mare liniște în orice pasă.

Cele două ratări imense ale turcilor, venite una după cealaltă, nu fac decât să-mi confirme ce simt: e gata, deși e doar minutul 85.

Ca să nu cumva să mă contrazică, ratează rarisim și Cenk Tosun în minutul 89.

Idem și Semih Kılıçsoy în minutul 90+2. N-ai cum să ratezi de acolo, dar uite că el a putut. Încă un puști de 18 ani care va avea coșmaruri portocalii la noapte.

În viața mea n-am văzut Olanda degajând mingi la disperare. Uite c-o văd acum.

S-a terminat. Se simte de aici de la mine, din sectorul 1, câtă tristețe e în sufletele turcilor.

Dar dincolo de orice altceva, cine ar fi crezut că Olanda – Turcia o să fie cel mai mișto sfert de finală?