Mi-oi fi înfundat eu chakrele, dar cred c-am dezvoltat altfel de abilități, mult mai importante. Na, știi cum e, lose some, win some.

Am așteptat să treacă încă o zi, să văd dacă chiar mă ține piciorul ca să fiu sigur că vă pot povesti despre.

De fapt, am vrut să mă plâng un pic și ieri și alaltăieri, dar mi s-a părut un pic deplasat. În contextul în care alaltăieri vorbeam pe-aici despre uciderea unui milion și jumătate de oameni, veneam să mă plâng că mă doare piciorușul. Penibil.

Dar lasă că vă zic azi, pentru că efectiv nu înțeleg ce mi s-a întâmplat. Evident, mă bucur, dar de înțeles nu înțeleg.

Așadar, repet un pic contextul în care am pățit bucuria, că poate citește cineva care e de specialitate și înțelege mai exact.

Mă plimbam pe stradă în Cracovia și-am vrut să fac un sprint scurt pe o trecere de pietoni. Am vrut, dar n-am prea reușit.

La plecarea de pe loc, am apăsat pe piciorul stâng, care deja avea ușoare probleme, moment în care am simțit o arsură foarte puternică în mușchii gambei. După care n-am mai putut pune piciorul în pământ decât cu mare greutate.

Nu puteam să folosesc stângul când mergeam, nu-l puteam extinde complet, că mă săgeta până-n creier, plus că simțeam că e ceva acolo în interior care nu mă lasă să-l extind. La palpare se simțea ca o bilă tare și extrem de dureroasă.

Aici trebuie să vă spun că eu țin la tăvăleală, sunt genul care duce pe picioare tot felul de dureri fără să crâcnească. Cel puțin pe astea musculare sau de oase, le duc fără probleme. Dar le duc și eu când se poate, că dacă mi-e imposibil să calc pe stângul, ce naiba să mai duc?

Am avut ceva noroc, că era duminică și farmaciile sunt închise în Polonia (ca de altfel majoritatea magazinelor), dar am dat de o farmacie deschisă fix în centru, la 300 de metri de locul în care s-a întâmplat. Am făcut ăia 300 de metri în aproape jumătate de oră, ca să înțelegeți mai exact cum stăteau lucrurile.

Vă urez succes să încercați să cumpărați ceva de la o farmacie unde există o singură vânzătoare, o femeie poloneză, pe la vreo 60 de ani, care nu vorbea engleză absolut deloc.

Ca să fie și mai complicat, în interiorul farmaciei nu aveam semnal la telefon, pentru că era undeva la un subsol. Prin urmare, ia și explică-i farmacistei ce vrei de la ea, în condițiile în care nu poți să folosești nici măcar Google Translate.

Mai erau doi oameni la coadă care încercau să mă ajute, dar și lor îmi era foarte greu să le explic ce vreau. Puteți să ziceți în engleză contractură musculară, sau întindere, sau ruptură? Fără să căutați pe net, desigur. Că mie nu-mi veneau și aveam nevoie, altfel cum să înțeleagă oamenii ăia ce să-i spună farmacistei?

Până la urmă, am rezolvat-o. Am ieșit afară, unde era semnal, și-am tradus în poloneză cu Google Translate: „fașă elastică”, „un antiinflamator mai puternic decât Voltaren” și „plasture cu Nurofen”. După care am intrat din nou și i-am dat să citească. Cred că nici poloneză nu înțelgea prea bine.

Până la urmă mi-a dat ce aveam nevoie, mi-am luat punga cu medicamente și-am plecat direct pe cameră, altceva oricum nu aveam ce să mai fac. Nu era ca și cum mă puteam plimba prin Cracovia, când eu șontâcăiam ca o barză șchioapă.

Mergeam atât de greu și mă durea atât de tare încât la un moment dat am luat în calcul chiar și întoarcerea acasă. Da, da, nu glumesc, mă gândeam că efectiv n-am de ales. Mă chinuiam la fiecare pas, drumul de la farmacie la hotel a durat o eternitate, cum să mai rămân și de ce?

Ca să înțelegeți și mai clar cât de grav simțeam că e, am sunat până și la Eurolife (la ei am asigirarea de călătorie) ca să văd cum se procedează dacă e să ajung la spital sau în vreo clinică. M-a lămurit tipul care mi-a răspuns, dar nu l-am lăsat să deschidă dosar, i-am zis că mă doftoricesc cum pot, după care mă culc și mai văd eu a doua zi dimineață.

Și a doua zi s-a întâmplat minunea. Dimineață, când am plecat spre Auschwitz, piciorul era infinit mai bine decât seara, acum puteam călca pe el.

Dacă la Auschwitz m-am lăsat pe el cu frică, mai mult mă foloseam de dreptul pentru mers, ieri, după încă zi și o noapte de doftoricit, am putut să merg absolut normal. Folosesc stângul fără niciun fel de jenă.

Iar treaba asta, fraților, mă depășește complet. Pur și simplu nu înțeleg ce s-a întâmplat, eu fiind ferm convins că voi ajunge la doctor, iar ăla mă va trimite acasă în secunda doi.

Ce tratament am făcut? Păi, am luat de la farmacia aia pastile anti-cârcel (apropo, ia spuneți voi cârcel în engleză). Am luat plasturi cu Nurofen și plasturi cu Diclofenac, am luat Voltaren Max și încă un unguent tot cu Diclofenac (ceva cu nume polonez imposibil de scris sau de pronunțat), plus fașă elastică.

Am dat cu alea două unguente concomitent, strat de Voltaren peste strat de Diclofenac, peste care am strâns fașa. Așa m-am și culcat, cu mușchiul gambei îmbibat în strat de unguente antiinflamatoare.

Dimineață, când m-am trezit, am lipit pe locul dureros doi plasturi, unul cu Nurofen și unul cu Diclofenac, am strâns cu fașă și i-am dat bice spre Auschwitz. E posibil să mă considerați imbecil, dar să știți că nu puneam plasturii ăia unul peste celălalt, ci unul lângă celălalt. Asta e cam tot ce am făcut ca tratament.

Rezultatul e că acum, când vorbim, piciorul e infinit mai bine. Da, e absolut sigur că n-aș putea să ies la alergat mâine dimineață (acolo în interior încă mai simt o jenă ușor dureroasă), dar de mișcat mă mișc fără nicio problemă.

Așa că ori am nimerit tratamentul corect, ori sunt noua Marijana. Dacă nu știți cine e Marijana, îmi pare rău pentru voi, mai puneți mâna pe o telecomandă și dați pe canalele cu fotbal.

P.S. Am făcut ieri 18.000 de pași prin Varșovia. Piciorul n-a avut nici cea mai mică problemă. 🤷‍♂️

sursa foto: freepik.com