Când a sunat telefonul și-am auzit din partea cealaltă:

– Hei, Mihai, ce-ai zice să vii să lucrezi o zi întreagă la PENNY?

M-am uitat la ecran sperând să fie vreo farsă. Nu era. Așa că tot ce-am apucat să bălmăjesc, înainte să simt că mă ia cu leșin, a fost:

– O zi ÎNTREAGĂ?

Voi știți foarte bine care e relația mea cu munca: eu o las în pace, ea n-are treabă cu mine, și uite-așa reușim să coexistam în pace și bună înțelegere. Iar acum veneau oamenii ăștia să mă pună să muncesc O ZI ÎNTREAGĂ?! Cum să nu-ți vină să le închizi telefonul în nas?

Până la urmă, după ce mi-a auzit vocea pierită, s-a prins și fata care mă sunase că nu poți să-mi dai șocuri din astea așa pe nepregătite (am și eu o vârstă), așa că s-a negociat de la „o zi întreagă” până la „vii și stai cât îți face plăcere”. Ei, da, asta e cu totul altceva, cinci-șase minute de muncă n-au făcut rău nimănui, mă simțeam pregătit să le înfrunt.

Așa am ajuns să muncesc la PENNY pentru o zi.

Dacă o să mă întrebați de ce m-au chemat tocmai pe mine, să știți că nu prea am ce să vă răspund, că nu știu nici eu exact. Cred că le-a plăcut lor de mine când am mai colaborat sau când am descoperit că 20.000 de pași îți aduc 20% discount, dar exact-exact nu știu.

Cert e că m-am dus și-am reușit să stau acolo mai mult de cele cinci-șase minute pe care le preconizam. Ce-am descoperit la fața locului, vă las mai jos așa cum mi le mai amintesc și eu.

Este cel mai mic magazin PENNY din țară.

Să nu vă imaginați vreun magazinaș d-ăla înghesuit unde stă la tejghea o doamnă în capot, cu bigudiuri pe cap, iar celălalt angajat e soțul doamnei, care cară marfă cu pungă de rafie. Așa mic cum e, PENNY din Decebal e mai mare decât orice supermarket de proximitate pe care l-am văzut. E mic doar în comparație cu alte PENNY.

De altfel, omul care a avut ideea să-l amplaseze la doi pași de centrul Bucureștiului a fost mega-inspirat, treabă confirmată de cei minimum 1000 de clienți care intră zilnic acolo. Și chiar e la doi pași de centru, e pe Bulevardul Decebal, fix lângă rondul de la Piața Alba-Iulia, pentru cei care cunoașteți capitala, adică două stații de la Unirii.

Apropo, eu am fost acolo într-o vineri dimineață, și vreo jumătate de oră m-am întrebat în gând: „oare cum face ditamai magazinul profit cu cei doi-trei clienți care au venit până acum”? După care parcă s-a dat un semnal undeva, că efectiv s-a umplut și se stătea la coadă. Vedeți? De-aia zic că omul care a avut ideea amplasării a fost inspirat bine de tot.

Oamenii, angajații de acolo, sunt ca o familie. Da, da, cunosc și eu teoriile corporatiste despre cum „suntem toți ca o mare familie”, nu pun botul la ele, știu exact că nu e așa nici pe departe. Dacă-mi povestea șefa de magazin despre cum sunt ei o familie, aș fi zis „aham” și mi-aș fi văzut de treabă.

Doar că nu mi-a povestit nimeni, am tras concluzia asta când i-am văzut cum se poartă unii cu ceilalți, există ceva ce nu se poate mima între oamenii care se simt bine împreună. După care am ajuns în vestiarul lor, să mă schimb, și-am văzut pe un panou din ăla mic de plută poze cu cei din echipă pe la diverse zile de naștere sau petreceri pe care și le făceau împreună.

Nu știu voi, dar eu n-aș călca în veci la ziua de naștere a cuiva pe care nu-l plac. Iar dacă totuși m-aș duce, nu cred c-aș apărea în vreo poză râzând cu gura până la urechi.

Ah, încă ceva, nu știu dacă e politică pe întreg grupul, sau doar la magazinul din Decebal, dar toți angajații au liber de zilele lor de naștere. Au liber direct, nu mai trebuie să facă cerere sau alte hârțoage. Drăguț.

Dacă tot a venit vorba de zile de naștere, să știți că și clienții au discount 10% de ziua lor de naștere. Desigur, trebuie să ai card PENNY pentru asta, nu merge doar să te duci să le arăți buletinul. Dar mi s-a părut tare când am aflat și-am vrut să vă zic, că 10% nu-s de colea pentru nimeni.

Despre magazin în sine, nu știu ce să vă zic. Oamenii de-acolo tot încercau să-mi explice ceva cu aprovizionarea zilnică, cu fifo, cu produse proaspete, cu d-astea, dar nu mă puteam concentra la ce-mi ziceau.

Se apucaseră să-mi povestească exact lângă raftul cu produse de patiserie calde. Dacă ați stat vreodată lângă așa ceva, știți exact că și dacă iese Angelina Jolie dintre rafturi, te uiți la ea cu ochi străini și goi, în timp ce te întrebi: „oare cum or fi trigoanele astea cu vanilie?”.

Că magazinul e aprovizionat zilnic se vede cu ochiul liber, nu trebuie să fii vreun specialist. De altfel, a fost cât pe ce să car niște marfă abia sosită, dar m-am făcut că n-aud când mă striga Alex, unul dintre băieții care făceau marfa la raft:

– Tu! Mergi cu mine jos, în depozit., și arăta cu degetul spre mine.

Da’ nu merg io? Am dispărut din raza lui vizuală cât ai zice „nu-mi place munca”.

Mi-a mai sărit în ochi că au multe etichete 3RO, adică produse românești, ceea ce sună foarte bine. Mi-a mai plăcut că au și două case de self service. A fost interesant să văd că atâta vreme cât nu era aglomerat magazinul, n-o folosea nimeni. Cum s-a strâns lume, cum au descoperit că magazinul are și casă de self service.

Magazinul e înrolat și în aplicatia Glovo, chiar am ajutat la pregătirea unei comenzi. Gen, am făcut-o aproape singur. De-acum cred că pot să-mi trec treaba asta la skill-uri, în CV.

Habar n-am ce-aș putea să vă mai povestesc, în schimb știu ce pot să vă zic să faceți. Fiți atenți aici.

Dacă aveți drum pe la Piața Alba Iulia, intrați la PENNY. După ce intrați în magazin, mergeți drept înainte, nu vă abateți stânga-dreapta, cel mai simplu e să vă luați după mirosul ăla demențial de merdenele calde.

Mergeți pe urma lui până în spate de tot, acolo unde o să vedeți și sursa mirosului: raftul cu produse proaspete de patiserie. Știu că e greu, inuman de greu, dar ignorați tot ce vedeți, concentrați-vă până găsiți trigoanele alea (sau cum s-or numi) cu vanilie. Vă luați două bucăți, că doar cu una n-ați făcut nimic. Cu plăcere!

Cam atât pentru azi. Faza tare e c-am păstrat bluza de angajat PENNY, o am acasă. Mă gândeam să mă îmbrac într-o zi cu ea și să mă duc la PENNY-ul de lângă mine. Sunt extrem de curios ce-o să se întâmple când mă plimb cu mâinile în buzunare printre rafturi.

Încă mă mai gândesc, mai analizez, n-am curajul să mă duc. Mi-e că ajung acolo și mă pun oamenii ăia la muncă.

sursa foto: freepik.com