A fost Mara să-și pună aparat dentar, tocmai ce s-a întors acasă. Curios, o pun să spună cuvinte cu „s” și „ș”, să văd dacă se cunoaște că are aparat. Nimic, frate, le rostește absolut normal. Aproape dezamăgit, concluzionez:

– Aaa, păi nici nu se cunoaște că-l ai.

Ea, fără să-mi simtă dezamăgirea:

– Mai are o parte mobilă pe care mi-o montez doar când dorm. Cu aia nu pot să vorbesc deloc.

La care-mi pleacă gura fără să fie neapărat conectată la creier:

– Și n-ai putea s-o porți tot timpul?

– …

Acu’ scriu asta de pe balcon. Noroc că e umbră.