Dacă aveți impresia că în București e haos în trafic, dar, mai ales haos cu parcatul, recomand o vizită la Salonic. Duminica, dacă se poate. Nu știu cum e în restul săptămânii, dar pentru duminică pot eu să garantez că veți avea o experiență eclectică, dar și electrizantă.
Lasă că nu găsești niciun loc de parcare (indiferent că vorbim despre cele pe stradă sau cele din parking-uri), lasă că în toată zona centrală sunt parcate mașini în paralel cu cele parcate legal, astea sunt nimicuri.
Să vedeți cum e să reușești să intri într-un parking și să trăiești cu impresia că n-o să mai ieși vreodată din el. Pentru că nimeni nu respecta vreun sens de mers, toți intrau pe toate aleile parking-ului, din toate direcțiile, nu conta că era contrasens sau nu.
Douășcinci de minute a durat să ies dintr-un parking în care s-a blocat tot. În jurul meu, nimeni nu părea impacientat, cel mult coborau din mașini să fumeze câte o țigară.
Într-un final am ieșit și-am continuat să căutăm parcări. Nimic, nada, peste tot plin ochi, peste tot domnea haosul.
Ajungem la a nu știu câta parcare în care speram să găsim loc, când apare omul care administra locul și-mi face același semn pe care îl mai văzusem deja de mă săturasem: e full.
După care, observă numărul mașinii și adaugă într-o română curată:
– E plin aici, dar oricum la ora trei se închide.
Trec lejer peste faptul că tocmai mi-a vorbit cineva în română și cobor geamul:
– Aveți idee unde am putea să găsim un loc să parcăm? Că ne chinuim de aproape două ore.
Acu’ nu știu să vă spun de ce, probabil a văzut pe fața mea că sunt total descurajat, pentru că exact când mă pregăteam să plec, a continuat:
– Cât stați?
– Câteva ore, cât să vedem un pic din oraș.
Ăsta a fost momentul în care a început să licărească luminița de la capătul tunelului. Out of nowhere, îl aud:
– Vă ajut eu.
N-am cum să povestesc tot ce-am vorbit cu el. Atât vă mai zic: Antonios, un grec născut și crescut în Grecia, care a făcut facultatea la Timișoara, mi-a spus într-o parcare oarecare din Salonic că el iubește România și c-a trăit toată viața cu regretul că părinții nu l-au lăsat să rămână în țara noastră. Și vorbim despre cineva care, ochiometric, e trecut de 60 de ani.
Băi, vă jur, când l-am auzit zicând textual „vă ajut pentru că iubesc România”, m-au trecut fiori prin tot corpul.
Și da, m-a ajutat. M-a lăsat să parchez chiar dacă peste o oră se închidea parking-ul respectiv. După care, când am vrut să-i plătesc s-a uitat la mine de parcă tocmai îmi răsărea o mână din frunte. Cu chiu cu vai l-am convins să-mi ia banii.
Și toate astea pentru că undeva în Grecia, la multe sute de kilometri de noi, Antonios, un grec oarecare, iubește o țară pe care probabil nici mulți dintre noi n-o iubim la fel.
Fa-bu-los!
Jos clopu’ pentru grec. 🤠
Foarte fain gest din partea lui.
Comentariu beton!41
Dacă nici străinii nu ne iubesc, atunci cine?!
Comentariu beton!44
Eu am pățit asta în Singapore. Când mi-a zis un indian de la o casă de schimb valutar că știe ce țară frumoasă avem, că este fan Hagi și că a citit despre Ceaușescu și ce ma trăit noi atunci.
Comentariu beton!45
Ca tot ai avut tu un articol acum ceva timp despre oameni care te ajuta. Care apar fix la momentul potrivit, atunci cand ai nevoie. Jos palaria🫡
Comentariu beton!24
Ce întâmplare grozavă!
Noi nu ne suportăm între noi. Și un grec, iubește România și vă ajută.
Când stăteam la bloc, erau permanent certuri în parcare.
Claxoane și înjurături tot timpul.
Am văzut și o bătaie.
Știu ce spui! În liceu am câștigat un concurs la limba română și am primit ca recompensă din partea inspectoratului școlar o excursie în Grecia. Un autocar plin cu copii isteți 😁 Mă rog, restul chiar erau! Premianți la mate, fizică, chimie…cam toate materiile la care se mergea la olimpiadă pe atunci.
În fine, ajungem în Atena, vizităm Acropole. Aveam ghid local, o doamnă în vârstă care vorbea perfect românește. Am suspectat-o că este româncă stabilită acolo. De unde! La un moment dat în discursul ei s-a strecurat următoarea exprimare „noi, grecii simțim nevoia ca atunci când ne întoarcem acasă din călătoriile noastre să venim aici, la pietrele astea (pe Acropole), să le atingem. E ca o întoarcere la origini. Așa simțim că ne-am întors cu adevărat.” Ei bine, nu și-a mai amintit cum se spune „origini”, așa că i-am suflat eu cuvântul, căci urmărisem cu atenție ce spusese până atunci și mi s-a părut că ăsta era cuvântul căutat (v-am spus că olimpică la română). Mi-a zâmbit recunoscătoare, a preluat cuvântul și a continuat să vorbească. La final m-a abordat să-mi mulțumească. Studiase medicina în România, petrecuse 10 ani la noi cu tot cu rezidențiat și toate cele, apoi se întorsese acasă. La momentul când vorbeam eu cu ea, trecuseră cam 30 de ani de când își terminase studiile. Evident, avea prieteni români și, foarte important, venea la noi o dată la câțiva ani. Mi-a spus că iubește țara asta ca și cum ar fi a ei! A crescut inima în mine de mândrie!
Comentariu beton!95
Iată, fix ce zicea și Antonios.
Foarte frumos din partea omului. Cum ziceam și pe platforma cealaltă: 1) poate că acu „o sută” de ani, când a făcut omul facultatea aici, Timișoara era „altă țară”. Și 2) dacă ar fi rămas, acu ar fi iubit-o la fel?
Ce am observat prin țările pe care le-am vizitat pentru perioade mai lungi, sau mai scurte e că e foarte ușor să îți placă o țară ca turist. Când locuiești acolo și mai dai de diverse probleme, începe să nu-ți mai placă ca în prima zi.
Comentariu beton!20
Mă, omul stătuse niște ani în România. Nu doar la Timișoara, a fost și-n București. Părea destul de convins de ce spune, mai ales că eu i-am prezentat contraargumente. Am vorbit vreun sfert de orâ, la final mi-a dat impresia că chiar îi pare rău că n-a ramas la noi.
A, am crezut că a stat doar pentru facultate. Atunci poate e diferită problema. Oricum, înainte de ’90, străinii, mai ales cei veniți la studii, o duceau chiar bine la noi, din câte am auzit.
@Max: Timișoara și acum e altă țară, darămite acum 40 de ani 🙂
Comentariu beton!19
Din păcate, nu am apucat să vizitez Timișoara prea mult, am fost doar pentru un week-end acu mai mulți ani.
@Max: nu e timpul trecut 🙂
Îs pe alt continent, într-o țară unde curge apa caldă la robinet. Chiar și când o să vin în vizită, slabe șanse să ajung tocmai în TM… dacă mi se părea departe chiar și de unde stăteam în București… Dar oricum, când am vizitat, am rămas cu o impresie bună. Am avut întotdeauna un respect aparte pentru Ardeal și Banat.
Comentariu beton!16
Nu e chiar așa de nasol la noi, sunt locuri mult mai rele pe lumea asta. Că nu e așa cum am vrea noi să fie, asta poate fi adevărat, dar s-au schimbat multe și pe aici. În bine.
Condusul în Grecia este o aventură, cam în toate orașele mari, dar mi s-au părut mult mai relaxați decât noi la volan.
Comentariu beton!18
Fain om Antonios! Eu cred că există peste tot câte un Antonios, numai că nu întotdeauna ni se intersectează drumurile.
Comentariu beton!12
Acum mulți ani am citit o schiță dintr-o carte umoristică unde autorul povestește cum un grup de turiști români aflați în Veneția închiriază o barcă pentru o plimbare pe canale și barcagiul îi întreabă de unde sunt și când află că sunt din România, începe într-o română aproximativă:
– Aaa, Romania, țară frumoasă, oameni frumoși, eu mă trag de acolo pentru că străbunicii mei au fost rumeno.
Ăia încântați că i-a lovit norocul să întâlnească pe unu care are legături cu România îl întreabă cum îl cheamă:
– Aaa, mie si dice, Antonio Rumeno.
Îl răsplătesc cu un bacșiș generos pe barcagiu și a doua zi merg iar în zona bărcilor, dornici pentru un alt tur cu Antonio Rumeno dar nu-l mai găsesc așa că-i întreabă pe cei care așteptau turiști. :
– Îl căutăm pe Antonio Rumeno pentru un tur, știți cumva unde îl găsim?
– Ăăă, Antonio Rumeno este liber astăzi dar io sunt Antonio Germano și vă pot ajuta.
Mă rog, este aproximativ ce am scris io aici dar nu m-am putut abține să nu bufnesc în râs la gândul că s-ar putea să fie o mică posibiltate ca Antonios să fie Antonio din Veneția :))))
Comentariu beton!25
Nu mai știu anul, era ultima zi în care era permis fumatul în locuri publice în Germania. Eram la Hamburg în interes de serviciu cu un coleg de muncă.
Am nimerit în localul lui din întâmplare. Eram leșinați de foame și vroiam ceva, orice să ne potolească foamea.
Ne-a întampinat la intrare și în limba germană ne-a întrebat câte persoane și ce vrem să facem, să mancăm sau să bem. Noi doi, încurcați un pic și nehotărâți dacă să rămânem sau nu am început să vorbim între noi în românește. Când ne-a auzit s-a recomandat imediat în limba română, era proprietarul localului și terminase facultatea în România. Soarta l-a purtat spre Germania unde s-a căsătorit și s-a stabilit. A rămas cu impresii frumoase despre țara noastră.
Noi nedumeriți știind că termenul expiră la partea cu fumatul în interior întrebam timizi „se fumează?”. Grecul nostru întoarce capul spre mese și strigă în gura mare în germană aceeași întrebare spre clienți. Aici vine surpriza, aproape tot localul răspunde în cor „Ya!”. O atmosferă extraordinară care ne-a făcut să petrecem și următoarele 2 seri tot în același local. Prilej cu care am constatat cât de atașat a rămas grecul nostru de România și cât de frumos ne-a povestit întâmplări hazlii din anii studenției (omul, ca un patron veritabil făcea turul meselor/clienților).
Singura mea nedumerire acum e următoarea : oare de ce am întrebat dacă se fumează înăuntru căci trebuia să fi simțit fumul încă de la intrare. Sau să fi văzut scrumiere pe mese. Așa de mult timp a trecut de atunci încât nu îmi amintesc aceste detalii.
Comentariu beton!20
Eram fumator inca si ma intorceam de la Timisoara(tot e in discutie) in Arad ne-am oprit sa mancam rupti de foame, era in jurul anului 2000 cred, intram intr-un restaurant, comandam si la un moment dat voiam sa aprind tigara, ma uit dupa scrumiere si nu vad una pe mese, am intrebat despre asta si mi sa confirmat ca nu se fumeaza, ideea e ca fumator fiind m-am simtit bine mancand in acel restaurant iar faptul ca a trebuit sa ies la tigara nu a fost deranjant, la vreo 4-5 ani dupa am renuntat si la tigari, insa mereu am ramas ingaduitor cu cei care inca mai au acest viciu, iti trebuie ceva vointa sa renunti la el.
Patit recent in Catania. Inchiriasem o noapte un apartament, sa fim aproape de aeroport si tipul care a venit sa ne dea cheile facuse facultatea de stomatologie la Iasi. A povestit ca iubeste Romania, are multi prieteni in toata tara, vine des la noi pentru ca-i distractie si viata mai interesanta decat in Catania. Ne-a facut o reducere de 20€ la camera, platita cash si ne-a facut sa-i promitem daca ne intoarcem tot la el sa stam.
Am văzut, la Chefi la Cutite, unul venit din Anglia și stabilit în Romania, Duncan Ridgley, îl găsiți pe YouTube. Spune, și sunt de acord cu el, că România e mult subevaluată în special de români.
Frummooss! Era ajutorul de care aveai nevoie atunci. De-asta întâmplările sunt așa mișto!
Bravo lui Antonios, și mai ales un sincer bravo românilor care l-au făcut să se simtă bine și ulterior să-i fie dor de România! Amintirile lui frumoase nu au venit de la sine, de aiurea, ci se datoresc comportamentului
unor oameni de treabă, nu? Asta nu trebuie uitat, după umila mea părere.
Comentariu beton!12
M-a induiosat Antonios. Dragul de el!
De remarcat ca absolventul de facultate de acum 40 ani e parcagiu!
O multime de absolventi de facultate in Grecia, lucreaza mult sub nivelul pregatirii lor .
Am avut o experienta cumva asemanatoare cu o grecoaica in Suedia. Eram la o masa de pranz cu un grup maricel de fete, multe din Grecia. Cand am spus ca vin din Romania, nu doar ca au reactionat normal ( adica nu le-a stat mancarea in gat, asa cum mi s-a intamplat de nenumarate ori cu multe alte nationalitati – europene) dar una din tipe se lumineaza la fata si imi spune: ” Ce frumos! Iubesc limba romana! ” Nu pot sa iti spun ce fericita m-a facut si cum mi-a crescut inima de bucurie. Sincer, toate persoanele pe care eu am avut ocazia sa le intalnesc, din Grecia, au fost super faine. Acum am si prieteni greci. Cei mai faini oameni ever! Experienta mea bineinteles.
Hai să incercăm , să fim iarași ce am fost, poate reușim!
Impresionant! Barbatul acestei povesti e plin de generozitate si emotie, si n-am sa uit asta niciodata. Cum poate o persoana sa-i fie draga tarii pe care abia a cunoscut-o? E ceva minunat si mai mult ca inspirational. Daca doar lumea s-ar comporta asa unii catre altii, lumea ar fi un loc mult mai bun. Bravo lui Antonios si multumesc ca ne-ai amintit tuturor cate ceva despre cum sa fim buni si generosi unii catre altii!
Trebuie să îl cunoști și pe Akys Spiratos, un alt grec 99% român! Ghid la Atena, absolvent de chimie la București. Cum vorbește Akys despre România, nu vorbesc (mă repet) 99% dintre români.