Eu nu sunt genul de om care-și plânge de milă. Urăsc din ficați să fac asta, dar și mai mult urăsc să-mi plângă alții de milă, nu suport să fiu compătimit de către cei din jurul meu.
A trebuit să fac această introducere ca să înțelegeți că nimic din ce urmează să scriu nu este cu scopul de a-mi plânge voi de milă. Dimpotrivă.
Vă spuneam c-am fost duminică până la Vâlcea. Trebuia să merg, să citesc contoarele și să pregătesc pentru iarnă apartamentul alor mei. Nu știu când mai ajung și voiam să verific apă, lumină, centrală, toate astea, plus să las o cheie unui vecin, că nu se știe niciodată când are cineva nevoie să intre. Poate să apară oricând o problemă de genul „țeavă spartă plus inundație” și parcă e mai bine să poată cineva să descuie, în loc să se spargă ușa cu totul.
Până acum n-am putut să fac toate astea pentru că nu mi-a ars. Toată vara, de fiecare dată când ajungeam acasă, nu știam cum să scurtez timpul petrecut în apartament și să plec cât mai repede de acolo. Nu cred că e nevoie să explic de ce.
De data asta, am crezut că dacă a mai trecut timpul și m-am mai liniștit la cap, n-o să am nicio problemă. Dar n-a fost așa. Am fost liniștit până în momentul în care am parcat mașina în fața blocului, după care n-am mai fost. Pe măsură ce urcam scările simțeam c-o să mă lovească, iar când am descuiat și-am intrat în casă, m-a lovit.
Oameni buni, există puține lucruri mai triste pe lumea asta decât să intri în apartamentul în care ai copilărit, în apartamentul în care ți-ai trăit adolescența, și să nu mai fie nimeni acolo. Iar senzația cea mai nasoală este că deși tu știi că nu mai este nimeni acolo, deși știi c-ai venit într-o casă goală, trăirile sunt de parcă te-ai aștepta să fie. Nu știu dacă e clar ce încerc să spun, dar, odată intrat în casă, ceva din interiorul meu se aștepta să apară mama, deși creierul meu știa foarte bine că nu mai are cum să apară.
Am încercat să controlez senzația, am făcut ce aveam de făcut încercând să nu mă mai gândesc la asta, dar după ce mi-am terminat treaba pe acolo și m-am așezat pe un scaun la bucătărie să fumez o țigară, vă jur că pentru un moment am trăit cu impresia clară c-o să apară maică-mea să-mi spună: „Mihai, de câte ori te-am rugat să nu mai fumezi în casă?”.
Habar nu am cât timp ar trebui să treacă, habar nu am dacă, indiferent cât timp ar trece, n-o să continui să mă simt așa de fiecare dată când mă duc acasă. Cert este că, deși luna asta o să împlinesc 50 de ani, practic, nu mai sunt un copil de foarte multă vreme, acolo, în apartamentul de la Vâlcea, mă simt orfan, mă simt al nimănui.
Iar asta, prieteni, este una dintre cele mai urâte și triste senzații pe care le poți trăi.
sursa foto: freepik.com
Eu am 54 ani, mai am mama și mă gândesc cum va fi, când nu va mai fi.
Mi-au dat lacrimile.
Comentariu beton!109
Eu am 60…
Nu doar că mă gândesc…
De multa vreme nu mă mai prinde somnul…
Comentariu beton!22
Eu îl mai am pe tata. Dar aproape 50 de ani am fost obișnuit ca mama să fie acolo. Lângă tata.
Cât o să sufăr? Probabil toată viața mea. O să difere o dată cu trecerea timpului intensitatea durerii. Este ok, așa trebuie să fie.
Comentariu beton!134
Nu sunt senzațiile urâte, sunt doar triste.Personal am constatat că amintirea mamei nu se va șterge niciodată, ba ,după ce am avut al 3lea copil (și mama nu mai era demult) ,am simțit că îmi dă forță să fac lucruri nebănuite, să fiu puternică așa cum a fost ea,traiectoria vieții mele de până acum seamănă intr-o oarecare măsură cu a ei.E greu,e chestie de timp,mama ta abia ce s-a dus dintre noi,o să te obișnuiești. Știi cum mi-a trecut gândul că mama n-o să-mi mai deschidă ușa casei mele?am realizat că mama n-a mai apucat să vadă ușa și geamurile schimbate,pur și simplu ,că lucrurile s-au întâmplat după;creierul cumva le pune în ordine, în timp,și nu ne lasă să devenim triști și depresivi cu timpul.
Comentariu beton!57
Pățesc asta, de un an și jumătate, ori de câte ori ajung în casa alor mei. I-am pierdut unul după altul, la două luni și jumătate distanță și da, it never gets easier.
Știu exact ce spui.
Deși în casa alor mei încă locuiesc doi dintre frați, deci nu e complet goală, senzația e asemănătoare cu cea pe care ai descris-o tu. Încă aștept să apară de undeva.
Merg la cimitir in fiecare Duminică și tot nu mă pot obișnui că sub piatra aia sunt ei.
Comentariu beton!76
Nu sunt ei.
Ei s-au dus și nu mai suferă de nimic, de nicio durere pământească.
Ei sunt bine. Tu trebuie să accepți asta.
Comentariu beton!79
Inteleg perfect. Au trecut >OPT ani de cand nu mai e tata, si >DOI ani de cand am pierdut-o si pe mama si nu a mai ramas nimeni in casa alor mei. Si eu inca nu am reusit sa termin de verificat/golit tot ce e acolo. Pur-si-simplu nu pot sa rezist in acea casa mai mult de 1-2 ore, dupa care apare senzatia de „taiat picioarele” si, daca nu ies urgent, nu mai dorm cateva nopti dupa aia. In primul an limita de timp era pe la maxim 20-30 minute.
Week-end-ul trecut a fost prima data (in doi ani) cand am reusit sa „muncesc” acolo ca sa fac ordine de la 9 dimineata pana la 6 seara. Si de luni incoace ma trezesc intre 3 si 5 dimineata fara motiv … coincidenta, nu cred!
Comentariu beton!63
Eu încă nu mi-am făcut curajul să mă duc acolo. Sunt 5 luni. Mi-e absolut groază de momentul ăla, și știu că o să fie nevoie.
Comentariu beton!41
Cunosc senzatia si nu am scapat ( decat intr-o anumita masura,tot mai este ceva acolo!) decat dupa ce am vandut casa si m-am mutat la Bucuresti,mai aproape de copii. Inca visez ca fac curatenie in casa,ca vorbesc cu mama,ca …
Greu,dar mi se pare firesc. Amprenta lasata in memorie de copilarie este prima si cea mai importanta. Asta cred eu.
Comentariu beton!34
No coment, nu mai e nimic de spus. E greu și să îți imaginezi asta, darămite să mai și trăiești senzația asta. Uneori mă gândesc și eu la cum o să fie când mama nu o să mai fie și sentimentul e unul nasol. Am norocul că încă mama mai trăiește și sper să o mai ducă mult și bine.
Comentariu beton!26
Citind ceea ce ai scris mai sus, mi-am adus aminte de aceasta poezie a lui Grigore Vieru
Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc
Cum te blestemă unii, vreau să zic.
La fel cum lumina pârăsc.
Dar ce-ai face tu şi cum ai trăi
De-ai avea mamă şi-ar muri?!
Ce-ai face tu şi cum ar fi
De-ai avea copii şi-ar muri?!
Nu am, moarte, cu tine nimic.
Eu nici măcar nu te urăsc.
vei fi mare tu, eu voi fi mic.
Dar numai prin propria-mi viaţă trăiesc.
Nu frică. nu teamă-
Milă de tine mi-i.
Că n-ai avut niciodată mamă.
Că n-ai avut niciodată copii.
Comentariu beton!161
Doamne, asearā l-am vāzut/auzit pe Målāele recitänd asta…toatā sala era mutā..si acum am pielea ca gāina.
Comentariu beton!16
Toata viata ! Mama a murit in 1997, peste ani am vandut apartamentul dar de cate ori trec prin zona ochii imi fug acolo la etaj si gandul imi fuge la ea .
Comentariu beton!17
Bună dimineața! Cunosc senzația. Mama nu mai e de un an și jumătate. Apartamentul mamei era lângă al meu. De câte ori ajung la ușa mea, arunc o privire și la ușa ei, ușă pe care o deschideam de ‘nșpe mii de ori pe zi să văd ce face. După ce n-a mai fost mama, am fost nevoită, fiind alături, să intru mereu pentru diverse. Aveam același sentiment. Când am făcut ordine în el în vederea vânzării, ne-am așezat toate patru surorile în jurul cutiei cu poze. Am depănat amintiri, triste sau vesele, am plâns, am încheiat cu o repriză zdravănă de râs, parcă ne-am luat la revedere de la statutul de copil, deși demult mama era cea care era în grija noastră. De atunci, eram ale nimănui, chiar dacă, în fapt, eram de mult orfane. Dorul de mama e mare, de tata la fel, deși au trecut 21 de ani de când nu-l mai avem.
Comentariu beton!54
sunt 12 ani de „atunci” și încă tresar cînd văd pe stradă o siluetă/chip asemănătoare cu ale mamei; prin orașe pe unde n-a călcat niciodată…
Comentariu beton!76
și ziua cînd în gazeta locală apare fotografia (din spate) a tatălui tău, pe holurile institutului oncologic…? la vreo 3 luni după ce l-ai înmormîntat?
Comentariu beton!35
sunt un bou! sunt 16 ani, nu 12; și 6 de la tata;
atît mai zic și gata; la mama a fost accident, nu o să mă împac niciodată cu gîndul; la tata a fost cancer, deci am avut oarece timp; însă singura la care sunt împăcat cînd mă gîndesc este bunica din partea mamei (cea la care ne-am petrecut orice vacanță din copilărie) și care de pe la 60 (din 97 total) de ani, a început „să se pregătească” de moarte; cu covoare, plapumă, prosoape, cum e la țară, în Moldova; zîmbesc și acum cînd îmi aduc aminte „ședințele” cu cele 2 fiice: „țolicu’ ista îi pintru cumătra X! macatu’ lu’ sor’mea Marița! plapuma muștar îi pintru băiet (eu)!”; nu știu cum să zic, ăi bătrîni, ăia mai de demult, aveau o seninătate aparte în acceptarea vieții și a morții; nu-mi închipui ce a fost în inima bunicii cînd și-a înmormîntat fiica; pe noi nu ne-a lăsat să vedem jalea ei, pentru că o aveam deja pe a noastră…
Comentariu beton!76
Îmi aduc aminte și eu de mamaie, bunica de pe tată, care cum le prindea pe mama sau mătușă-mea, le lua la o raită prin stiva de țolice, prosoape și alte cele pregătite pentru înmormântarea proprie. Mamaie era o tipă autoritară, foarte organizată, plus bisericoasă, deci m-am gândit că era o chestiune de reguli creștinești ce voia să fie sigură că vor fi bine duse la îndeplinire când ea nu va mai fi acolo să le aibă în grijă. Acum mă uit la tata, și el un tip autoritar, organizat, doar că nebisericos. Da’ și-a găsit explicația pentru niște chestii de le-a pregătit pentru propria înmormântare și a mamei: „să vă fie vouă mai ușor.” Adică mie și fratelui. De asemenea, mai zice că, dintre el și mama, el speră că se va duce el primul. I-am zis odată „da’ poate murim noi înaintea voastră.” S-a întunecat instant la față. Știam că gândirea lui e ceva de genul „nu e absolut nicio tragedie când mor părinții înaintea copiilor, mai ales după o vârstă. Invers, e mereu o tragedie.” Uneori mă enervează cumplit seninătatea aia privind propria moarte și, cumva, minimizarea suferinței celor care rămân în viață.
Comentariu beton!31
Am exact aceeași senzație când ajung acasă! Azi mă duc acasă, e sâmbăta morților. Mi-e groază de acea senzație. Plâng de mă rup și mă aștept să apară pe rând mama, tata, soră-mea. Îi aud râzând, vorbind, strigându-mă… E cel mai trist lucru pe care l-am trăit vreodată!
Și nu, nu a trecut absolut deloc cu timpul (4ani).
Da, suntem orfani! Fuck!
Comentariu beton!51
Ordesa
Manuel Vilas
Nu trece senzatia asta niciodata (cred). Eu am 11 ani aproate de cand l-am pierdut pe tata (eram si insarcinata in 4 luni) si aproape 17 de cand am pierdut-o pe mama. Nici acum nu pot sa stau prea mult in casa. Am noroc, oarecum, ca e casa la tara si nu trebuie sa stau acolo. Si cand merg in zona stau pe la alte rude…
Comentariu beton!18
Eu inca sunt un fericit. Am 58 de ani, tata are 93 + si mama 88 +. Am noroc sa am si doua surori 63 si 53.
Nu stiu cum este senzatia, dar ma gandesc cu groaza la momentul cand se va intampla.
Si mi se intampla sa-mi pun in masina melodia celor de la Timpuri Noi, „Dor de tata”.
Si ma gandesc si la baiatul meu de 29 de ani.
Mda, asa e viata.
Comentariu beton!49
Știu că va veni o vreme când voi trece și eu prin asta. Mă simt atât de nepregătită, încât mi se face rău numa’ când mă gândesc. De partea ailaltă, îl am pe tata, care deja a pregătit „garsoniera” de ceva ani. Când a zis prima dată „să vezi ce garsonieră frumoasă ne-am făcut” am fost de-a dreptul confuză, ce garsonieră? „Mormântul pentru mama și cu mine”, hai să-l vezi. Nu l-am văzut nici până în ziua de azi.
Comentariu beton!28
Te inteleg perfect. Ai mei si-au trecut si numele acolo, cu data nasterii… Mie mi se pare atat de sumbru, lor li se pare normal. Tata ii spunea „Ultima casa”. A ajuns acolo mai repede decat ne imaginam…
Mihai, nu ești singurul care simte asta! Oricine a pierdut un părinte trăiește aceeași senzație. Eu sigur da! Oricât timp ar trece, golul acela nu poate fi umplut.
Comentariu beton!18
Pe tata l-am pierdut acum 6 ani jumatate, pe mama acum 1 an jumatate. Chiar daca am vandut apartamentul, senzatia de gol si pustietate o am chiar si atunci cand trec prin cartierul unde am copilarit si crescut. Imi revin amintiri cu ai mei, siluetele lor cand veneau de la serviciu, cand ma cautau pe afara…
Nu cred ca o sa scapam vreodata de senzatia asta. Si nici nu vreau – cred ca in momentul in care dispare sentimentul asta, mor si amintirile. Iar eu vreau amintirile cu ai mei…
Comentariu beton!33
Nu te speria, o să mai ai momente din ăstea. S-ar putea să ai momente, pe stradă, când mergi în oraș, să vezi pe cineva care să semene cu ei, dar, nu sunt ei.
La noi, doliul se ține șapte (7) ani.
Posibil ca în acești șapte ani să se amortizeze starea asta.
Golul va rămâne. Ți-o spun din experiență – alții vor fi de acord.
Ce se va întâmpla: vei trăi cu acel gol și vei ajunge să-l tolerezi.
Într-o zi, chiar o să realizezi că ai „uitat” sau nu o să mai ai nodul acela și-ți vei aminti iarăși, pe moment, că ai acel gol. Atunci vei avea confirmarea că a trecut, că ai trecut peste momentul acesta de viață.
Nu te închide. Plângi. Descarcă-te. O să-ți fie bine după.
Nu înseamnă că îți plângi de milă, înseamnă că ai rămas om întreg la minte.
Comentariu beton!57
Confirm tot ce ai spus.
In special cu vazutul pe strada. Il vad des in gesturile barbatilor si unele trasaturi fizice.
In mai se vor face 4 ani de la moartea sotului. Anul acesta cand ar fi trebuit sa fie ziua lui, n-am simtit nimic. Era blank total. Chiar si cand s-au facut 3 ani de la moartea lui … Nu stiam ce simt.
Am mai povestit aici si pe bloguri vecine, eram insarcinata in 4 luni cand a avut accident. Si cum nimic nu este intamplator (wink wink articolul de zilele trecute), cel mic este nascut pe 23.09. Taica-su era pe 24.09.
Golul ramane si am obs ca uneori imi face bine sa vorbesc despre el, avand muulte intamplari haioase/frumoase/memorabile si paarca atunci incepe sa se mai micsoreze golul.
Comentariu beton!63
Am citit articolul și comentariile și am plâns alături de fiecare dintre voi.
Tata nu mai e de peste 25 de ani și, pe de o parte parcă a fost ieri, pe de altă parte parcă a fost acum un secol. Niciodată nu am trecut peste momentul ăla în mod real.
Astăzi, pe lângă amintiri, am rămas cu tendința de a-i lua la șuturi pe ăia din jur care nu-și apreciază părinții și tot ce fac pentru ei, deși au poate peste 70 de ani și trag de ei ca să îi ajute cu copiii, casa, mâncarea etc. Rar ratez șansa să le spun de la obraz că-s nesimțiți și că ar trebui să se bucure de ei cât îi mai au…și îmi dau dreptate de cele mai multe ori.
Atenție, mă refer la părinții normali, nu la aceia care sunt fix invers față de ce ar trebui.
Comentariu beton!44
Mihai, avem 16 ani când s-a dus tata. Au trecut 18 ani și încă doare ca dracu’. Și nici n-a fost vreun grozav de tată, dar tot doare.
Tot ce pot sa îți spun e că e perfect normal ce simți. Doar se mai diminuează puțin în timp, dar durerea nu dispare niciodată.
Comentariu beton!26
Este greu si cred ca emotiile nu trec asa usor, maica mea a murit acum 3 ani si ceva, cu putin timp inainte ca ea sa faca 50 si eu 30 de ani.
De cand cu pandemia lucrez mai mult home office si am putut sa merg acasa la ai mei, unde locuieste tatal si fratele meu mai mic. Desi sunt ei acolo, mereu parca lipseste ceva si mereu cand vreau sa fac ceva si nu stiu tot imi apare gandul sa o intreb pe mami, dar brusc ma trezesc la realitate si imi dau seama ca nu pot primi raspunsul de care am nevoie fix in secunda aia.
Este greu, si cumva incerci sa traiesti cu dorul acesta…
Comentariu beton!14
Știu cum este. Mama a murit în ianuarie, fix cu două zile înainte de ziua ei. Ne aștepta cu tort. În ziua în care ar fi împlinit 86 de ani eram la morgă să o recunosc. Pentru că avea o vânătaie la ochi făcută în momentul în care a făcut un alt AVC și a căzut. Au fost momente groaznice. Nu știu cum să vă explic, dar am avut niște dureri în zona ombilicală, ca și cum s-ar fi rupt cordonul. De ziua mea, m-am simțit cu adevărat orfană. A fost prima zi de naștere fără ea. Apartamentul l-am vândut foarte repede după ce s-a dus. Îl lăsase lui Rareș, conștientă fiind că ai mei copii au crescut la casă și nu se vor obișnui la bloc. Am avut un sentiment de vinovăție, dar Călin a visat-o pe mama care l-a îmbrățișat și i-a spus că este foarte frumoasă casa lui Rareș. Pentru că fiu-miu dădu-se avans pentru o casă în Săbăreni, lângă noi. Și atunci mi-au mai venit boii acasă. După ce Rareș s-a mutat la casa lui, l-am visat pe tata care se plimba prin curtea lui și era numai un zâmbet. Cumva, mi-au dat de înțeles că am făcut o alegere bună.
Comentariu beton!41
Oameni buni, știți chestia aceea care se spune întotdeauna în momentele grele: „Lasă că o să treacă, va veni un moment când va fi mai ușor…….” Îi uram din tot sufletul meu pe cei care-mi spuneau asta acum 27 de ani (eu aveam 16), când am rămas și eu orfană de mamă. Dar știți ce e și mai enervant? Că acel moment vine, într-adevăr. Și ce faci? Te bucuri sau te întristezi și mai tare? La mine e à la Schrödinger… Alegem cum putem de fiecare dată…
Vă îmbrățișez virtual pe toți de aici!
Comentariu beton!36
Fix mâine se împlinește 1 an de când mama nu mai este, a dispărut rapid in urma unui cancer agresiv. Tata? Pfff, nu mai este de 29 de ani deja. Sunt orfană și doare al naibii. Cu plusuri și minusuri, mama e mamă și nimeni nu o poate înlocui. Niciodată!
Comentariu beton!33
Te inteleg perfect. Mama mea s-a dus in iunie, tata in 2016.
In septembrie am facut succesiunea. Am crezut ca sunt bine, ca nu voi avea probleme.
Si am realizat cat de tare ma doare o hartie. Si cat de tare am urat notarita ca mi-a dat-o, desi nu avea nicio vina. Dar am urat-o.
Si golul ala… fir-ar el sa fie!
Comentariu beton!21
Durerea nu dispare niciodată. Se modifică în intensitate (nu, nu scade, doar devine… altfel, nu știu cum să explic) și, în timp, pe lângă durere, se strecoară tot mai des amintirile frumoase, care îți pun un nod în gât, dar te fac să zâmbești.
Comentariu beton!34
Iulia, cred că învățăm să trăim cu ea. Cu durerea. Și da, când mă duc la ei la mormânt și văd poza aia cu ei doi, așa de frumoși, zâmbesc plângând.
Băi nu ai idee cât de mult m-a atins articolul ăsta!
Comentariu beton!26
Omule, te inteleg foarte bine si pe toti cei care au scris mai sus. In primavara am reusit sa vand apartamentul parintilor. Desi era un apartament foarte bun si spatios, nu as mai fi putut sa dorm vreo noapte acolo. Mama s-a dus in 2013, tata in decembrie 2020. Inca mai apare un reflex, cand ne intoarcem acasa din vreo calatorie, sa il sun pe taica-meu sa ii spun ca am venit. Am mai scris poate, vorba unui american cunoscut prin anii 90: „life is a bitch, and then, you die”.
Aa, si legat de a fi al nimanui: e inebunitor faptul ca sunt fapte din trecutul casei, al familiei pe care nu le-am stiut prea bine, si nu mai am pe cine sa intreb
Comentariu beton!38
Nu sunt multe de spus, din păcate. Nici eu nu îl mai am pe tata, soţia mea și-a pierdut ambii părinți la terminarea facultății, e trist.
Nu știu dacă senzația asta va trece vreodată, să rămână doar ce a fost bun și frumos.
Baftă și fii tare!
Cătălin, mulțumesc. Sunt bine. Doar uneori mă apucă disperarea că nu am putut să fac un lucru sau altul pentru ei.
Îți urez si ție putere și echilibru
Va inteleg perfect. Este un an de cand s-a dus tata si 10 luni de cand l-a urmat mama. Am ajuns de doua ori in orasul meu natal si de fiecare data, la intrarea in apartament am simtit ca ma prabusesc. Si da, golul acela din suflet si senzatia ca ai ramas singur…
Comentariu beton!21
La fel mă simțeam și eu în casa socrilor mei, după ce a murit soțul. Pentru mine, acasă era el. N-am mai putut sta acolo fără el, m-am întors în casa părinților mei, unde mi-am găsit liniștea. Nici nu vreau să mă gândesc la ziua în care ei nu vor mai fi.
Comentariu beton!24
Am trecut pe lângă blocul copilăriei și am avut același sentiment, deși multe s-au schimbat in zonă. Până și castanul pe care l-am plantat, în joacă, cu frate-meu a mai crescut.
Dar eu nu mă mai simt „acasă” în apartamentul meu și de câte ori ajung in România, dorm pe la socri. Nu mă îndur să îl vând, deși știu că nu mă voi mai intoarce niciodată să locuiesc acolo.
Comentariu beton!18
Eu am ambii parinti dar realizez ca nu ii apreciez destul cand citesc marturii ca a ta. Nu am ce sa comentez decat ca ai reusit sa ma faci sa-ti simt tristetea. Ganduri bune iti trimit. Te incurajez, daca e posibil, spunandu-ti ca citindu-te zilnic simt ca te cunosc si-mi esti apropiat ca familia, deci ai in continuare o familie si in noi, comunitatea ta ❤️. Ai grija de tine.
Comentariu beton!32
Când era un cutremur, oriunde eram pe globul ăsta pământesc, o sunam pe mama în orășelul ei de lângă Buzău. de fiecare dată când se producea un cutremur. Ieri am pus mâna pe telefon s-o sun când am auzit la stiri. S-a dus de aproape 2 ani. Dar pe cine să sun eu aici? Mereu îi cumpăr bomboanele alea cu cocos care îi plăceau. si apoi le dau de pomană. Eu nu mai calc în orașul ăla niciodată.
Comentariu beton!27
Big hug Mihai ❤
Simt şi eu într-o mai mică măsură ceea ce ai simțit tu de fiecare dată când merg la apartamentul bunicii din Braşov. Acolo este toată copilăria mea, care evident că nu se va întoarce niciodată. Şi deşi conştientizez că n-are cum să se întâmple, tot mai aştept să apară din uşa bucătăriei cu o farfurie mare de cartofi prăjiți, îmbiindu-mă să mă aşez mai repede la masă. Şi încă visez uneori că mă trezesc iarna în vacanța de la facultate şi ea mă întâmpină cu o cafea cu lapte, în timp ce îi povestesc ce prostii am mai visat.
Bineînțeles că nu se compară cu pierderea unui părinte, dar totuşi doare. De aceea, cu toate că aş dori să mă relochez la Braşov după terminarea specializării de nefrologie, nu voi putea locui acolo. Acel loc aparține trecutului şi nu-l voi putea vedea vreodată cu alți ochi.
Gânduri bune tuturor care ați pierdut pe cineva drag.
Comentariu beton!22
Anul asta am avut o problema de sănătate cu mama. A ajuns sa stea în coma de grad 8 cu covid vreo 32 de ore deoarece a dezvoltat niște sângerări care făceau presiune între creier și craniu. Pana a fost operata. .Perioada cât a fost în coma a avut o experienta „near death”. Pentru ea au trecut cateva minute nu 32 de ore
Primul lucru pe care l-a povestit când s-a trezit, după operație a spus ca vrea sa scrie o carte despre acea experienta. Si-a retrăit toate momentele fericite din viață, înconjurată de familie. Ca un film in care era rolul principal. Asta ma face sa cred ca atunci când ne ducem lin, avem aceasta retrospectiva a vieții ce ne face sa trăim o stare de fericire. Asta nu înseamnă că nu e greu pentru cei care rămân sa ne jeleasca. Rămânem cu speranța că în ultimele momente ale vieții lor, au avut bucuria de a își retrăi toate momentele fericite din viață. În plus.povesteq că a auzit muzica în sala.de operație și ca m-a văzut așteptând în curtea spitalului. Eu fiind în alt oraș.
Cred ca nimeni nu e cu adevărat pregătit pentru a trece prin acest moment al vieții.
Multa putere tuturor care au trecut prin asta.
Comentariu beton!37
Da, Mihai, exact asa se simte 🙁 si, da, suntem orfani :(( … Am trait cu ai mei in casa, tata s-a dus primul, mama la 2 ani dupa. Deschideam usa de la camera ei si ramaneam blocata in prag… Ma duceam in bucatarie si nu eram in stare sa ma apropii de aragazul „ei” … Daca intram la ei in camera dupa ceva, ramaneam acolo pierduta in ganduri sau plangeam pana ramaneam fara aer… Sentimentele astea… nu stiu sa-ti zic cand trec, rational totul suna si arata altfel. Acum, ca nu mai sunt, ne dorim sa apara de dupa un colt si sa ne vorbeasca fix ca ala data, chiar daca atunci ne deranjau cumva. Cica asa este viata si mersul firii, si in timp trece sau se estompeaza tot. Din pacate nu pot confirma asta, in decembrie se fac 2 ani de cand a murit mama si eu plang acum scriindu-ti asta. Noi am vandut casa si ne-am mutat in alt sector. Ca sa tai o parte dureroasa sa las sa se vindece restul. Si totusi , nu mi-a iesit. Ma trage ata catre acolo, desi nu mai am motiv sa calc prin zona, gandurile mi se indreapta des catre „acasa” iar noua casa inca nu o simt „acasa” . Doare ca nu pot sa o chem pe mama la casa mea sa ii arat cum am facut-o sau sa ii cer parerea despre ceva. Atunci parca e cel mai acut sentimentul ala de orfan. Nu stiu de ce ti-am scris toate astea, poate ca sa vezi cum este si la altii, poate ca speram sa vezi ca nu esti singur care trece prin asta, poate am vrut sa ti dau o confirmare… habar nu am. Poti sa nu il publici daca crezi ca nu e ok. Dar iti urez sa te lasi suferi cat va fi nevoie, sa fii tare dupa aceea. Asa este legea firii. Si, orfan, dar nu uita ca nu esti singur! Are cine sa te sustina! Hugs…
Comentariu beton!30
Ciudat e si cand nu mai ai un loc fizic in care sa te simti orfan, pentru ca ai tau s-au mutat de cateva ori, iar tu experimentezi senzatia cand treci pe strazi pe unde ai locuit, privind geamuri straine si practic acasa e in tine, nu mai e nicaieri.
Comentariu beton!21
Este cosmarul care ma bantuie de ani de zile, pentru ca stiu ca o sa vina. Mama e inca in viata, si ea e sufletul apartamentului in care am crescut. Cand incerc sa imi imaginez cum va fi cand ea n-o sa mai fie, mi se face rau, fizic. Uneori visez ca a murit si ma trezesc panicata. Mi-a venit sa plang cand am citit articolul tau. Multumesc ca impartasesti cu noi si bune si rele. Din cauza asta eu te simt ca pe un prieten, desi pare absurd. Sunt sigura ca nu sunt singura.
Comentariu beton!24
Din pacate senzatie experimentata, intii cu bunicii, de care am fost foarte atasata, apoi cu parintii, cam devreme as zice (27 de ani ai mei..). Au trecut 26 de ani de cind am pierdut pe mama si 23 de cind a plecat si tata. Nu am ramas fixata dar – m. Am trait senzatia din plin, iar apoi a ramas un gol, ca si cum dupa atita durere nu a mai incaput nimic. Stii? Sec, asa. Acum sta acolo nepoata mea, sora mea a transformat din lookul casei (se impunea, logic) si aproape ca nu imi mai spune nimic. E mai bine. Comfortably numb.
Comentariu beton!12
Ce praf in Bucurestiul asta, sunt 11 ani de cand nu mai este tata, mama are 83 si slava domnului este inca verde dar….., nu vreau sa ma gandesc, nu vreau!
mama, 87 de ani și văduvă de 12, ne bate la cap încontinuu, pe noi, cei trei plecați prin lume, două lucruri, să nu vindem casa mândră din bucovina în care ne-a crescut și să venim cel puțin atât de des ca acum și să stăm în ea.
postarea ta m-a făcut conștient că e puțin probabil să reușesc să-i îndeplinesc a doua cerere.
Comentariu beton!21
Am simțit la fel cu bunică-mea. M-a crescut până la vârsta școlară, eram foarte atașat de ea.
Veneam la ea de la oraș, intram și o vedeam ieșind din bucătărie: „Tu ești, măi copile?”. „Eu, mamă-mare”. „Na, stai la masă, că-i fi flămând de pe drum!”
După ce n-a mai fost, vreo câțiva ani când mergeam pe acolo mă așteptam să o aud: „Tu ești, măi copile?” și cum nu o auzeam îmi dădeam seama că nu o voi mai auzi niciodată.
Comentariu beton!17
Mi-am pierdut mama in mai 2020, la începutul perioadei Covid. Daca peste condițiile in care a murit, de fapt, a fost lăsată sa moara, am pus o piatra grea si încerc sa nu mă mai gândesc la asta ca înnebunesc, atunci când intru in casa … sunt cele mai grele minute din viața mea. Inima mea tot spera prostește sa o vadă întorcându-se zâmbind din fotoliul de la fereastra: „Neata, hai ca se răcește cafeaua!”.
Dar…nu. Mă uit la camera ei, la lucrurile ei, la amprenta unui deget de pe marginea dulapului…pe care nu am inima sa o șterg, la violetele ei de Parma, la perna cu pisici pe care o folosea mereu si sufletul se strânge mic, mic, si plâng cum nu credeam ca o voi face vreodată la aproape 50 de ani.
Așa ca va înțeleg perfect. Si nu, încă nu a trecut durerea.
Comentariu beton!25
Eu, după ce a murit tatăl meu, am trăit o experiență să îi zicem paranormală? Stăteam la birou în camera mea, scriam ceva și am auzit FOARTE CLAR vocea tatălui meu rostindu-mi numele. Pur și simplu am întors capul spre ușă, sigură că îl voi vedea.
Comentariu beton!28
Astăzi ar fi trebuit să fie zi de mare bucurie. Ziua tatălui 2 al meu (socrul).
A plecat acum aproape 6 ani.
Încă îl căutăm când mergem la mama 2.
Bunicii materni au plecat de ceva vreme: 27 de ani tataie, 9 ani mamaie. De fiecare dată când intru în curte/casă, îi caut, le cer sfaturi sau iertare pentru ce fac pe acolo.
Acum trei ani, dupa ce tata nu a mai fost aici, mama s-a mutat in alt apartament. Am păstrat apartamentul parinților si anul trecut l-am închiriat. Aseară am primit o poza din balconul acelui apartament, cine mi-a trimis-o a avut cea mai buna intenție, sa văd ce plin de flori e si ce curat e. Mi s-a întors toată lumea pe dos. Nu am vazut flori, nu am vazut curățenie. M-am vazut pe mine mica jucându-ma in acel balcon si pe părinții mei tineri si frumoși undeva prin casa.
Comentariu beton!23
Am 49, frati intre 54 si 61, mama 82, tata 84. Ma strange creierul cand ma gandesc ca nu mai avem mult timp impreuna…mi-e o secunda rau de moarte cand suna telefonul.. si cand nu suna.
Singura data cand l-am vazut pe sotul meu plangand, cu umerii zguduindu-se, a fost la inmormantarea tatalui sau…si acum ma cuprinde aceeasi jale cand mi-l amintesc. Sora mea, care si-a pierdut sotul, mi-a spus ca dupa 2 ani a inceput sa traiasca putin.
Tu, Mihai, ai avut intelepciunea ss te intovarasesti cu un suflet bun, care iti va face mai usoara suferinta.
Cat despre mine…sunt, inca, mezina,Țuca lui tata, Irinoush a lu mama si Iri a fratilor si nepotilor. Da-mi voie,mie, acum, sa vars o lacrima, pentru mine si pentru tine.
Comentariu beton!24
Irinoush, nu ne-a învățat nimeni că o să fim bătrâni.
nu vreau sa te descurajez, insa, desi in apartamanetul alor mei s-a mutat sora mea cu toata familia ei, si desi a schimbat absolut totul pe acolo, senzatia este aceeasi. Speram ca daca a schimbat totul are sa fie mai usor. Nici gand!. De la intrarea in bloc, la pivnita si garaj, la compartimentare, privelistea de la geamuri, locurile in care-mi amintesc alta mobila in trecut etc., Doamne, totul imi aminteste si ma rascoleste si navaleste peste mine. Cateodata cu drag, dar alteori cu mult dor care doare. Durerea asta nu trece niciodata, doar te obisnuiesti sa traiesti cu ea. Au trecut 11 ani de la mama si 17 de la tata. E la fel
Comentariu beton!15
cu doua ore inainte sa citesc acest articol ma gandeam ca inca tot nu m-am obisnuit ca nu mai sunt copilul nimanui
Comentariu beton!16
Mama a murit acum o luna. Dupa un atac cerebral. Intervenția a ieșit bine dar ea nu a mai vrut sau putut sa lupte. Nu a fost o mama prea prezenta în viata noastră, a copiilor. Nu a știut cum. Dar acum ca nu mai este habar nu am ce simt. Dar nu e bine. Doar astept sa treacă timpul și sa se schimbe ceva…
Comentariu beton!15
Te înțeleg perfect. Weekendul trecut am dat o fugă să aprind o lumânare la bunici și ori de câte ori merg acolo, dau o fugă și pe la casa unde au trăit. Nu mai am acces la ea, dar trec pur și simplu pe stradă. Și petrec câteva minute uitându-mă-n gol. Pe banca de la poartă unde ne așteptau demult, acum erau două pisici. Mi-a lăsat un gol în stomac toată imaginea.
Comentariu beton!18
Mihai, doliul trebuie făcut, nu ținut. Să-l faci înseamnă să vorbești despre pierderea ta, sa te lași în voia lacrimilor. Devii conștient de realitatea pierderii, de faptul că este ireparabilă. Abia atunci poți merge mai departe. Îți respect doliul, nu-ți spun să nu te mai gândești la asta, nu te bat liniștitor pe spate. Te ascult.
Comentariu beton!15
Apreciez foarte mult tot ce citesc aici, imi bucura sufletul. Am trait aceleasi tristeti si dureri. Pana cand m-am hotarat sa fac ceva care sa schimbe lucrurile, caci imi doream sa pastram casa, era acolo toata truda lor de-o viata si cumva ma simteam datoare. Am inceput cu modificari mici, pastrand linia generala, dar intervenind asupra unor detalii. N-a fost destul, dar parca tristetea a alunecat usor in nostalgie. Apoi m-am tot gandit ce-ar mai fi vrut ei sa schimbe la casa si n-au reusit. Un timp am stat in gand cu ei de vorba si mi-au venit in minte amintiri care pana la urma dintr-un puzzle haotic s-au inchegat intr-un plan. Desi parea greu, poate chiar imposibil sa fac atatea lucruri, incet incet casa a devenit mai prietenoasa. Era ca si cand ei ma ghidau, ca si cand ar fi vrut sa ma ajute sa mai locuim impreuna, pe placul tuturor, sa impletim amintiri cu momentele unui prezent de vindecare. Era recunostinta amestecata cu acceptare. N-am fost deplin multumita dar fiica mea m-a linistit. A descris casa precum o fata de la tara mutata la oras. Si asta m-a facut sa-mi amintesc de viata grea a parintilor mei, oameni simpli veniti de prin satele vecine, incercand sa-si faca un rost mai bun, ridicand cu mari greutati o casa care parea mereu neterminata. Nu ca acum ar fi, dar eu cred ca ei s-ar bucura s-o vada asa si sunt cumva impacata ca le-am dus visul mai departe. Si parca mi-e mai usor sa revin si sa petrec un timp acolo. Mie mi se parea chiar mai trist sa instrainez mostenirea parintilor, decat sa o mai pastrez. Recunoasterea trudei lor pentru a lasa ceva in urma, mi-a dat putere sa continui si cred ca au transformat instrainarea mea intr-o comuniune familiala mai puternica, dincolo de timp. Va doresc tuturor pace sufleteasca.
Comentariu beton!15
Cât timp ar trebui să treacă..?
Niciodata nu o sa treaca…, nu este normal sa treaca.
Boss, înțeleg foarte bine ce zici și ce simți. Exact la fel am simțit când am golit pentru vânzare apartamentul maică-mii. Ea încă trăiește (oarecum) , dar am adus-o la Cluj iar apartamentul era în București. Evident că mai mult ne încurca, așa că am hotărât să îl vindem. A fost jale mare când a trebuit să îl golesc. Am adus o parte din lucruri la Cluj (cele cu valoare sentimentală mai ales), numai ca să descopăr că nu prea am unde le pune. Nfine…ce poți să faci…?
Citisem undeva o fraza care m-a impresionat, ca in momentul in care iti mor ambii parinti, nu mai esti copilul nimanui, niciodata. Mie mama mi-a cumparat ciocolata de 1 Iunie pana a murit desi eu aveam 55 de ani.
Comentariu beton!34
Imi pare tare rau. Si da, cred ca ai voie sa te simti asa.
Îmi aduc aminte ce a spus mama cand s-a dus bunica, acum vreo 5 ani. Bunicii mei s-au dus unul după altul, la distanță mică. Țin minte că mama era palidă, plânsese aşa mult la înmormântare. Am întrebat-o dacă e bine, referindu-mă dacă poate sta în picioare, şi mi-a zis: „Sunt orfană, sunt copil orfan”. Mama care avea 60+, bunică la rândul ei, se simțea copil orfan. Cât timp avem părinți, ne simțim copii cuiva. Sper să îi am cât mai mult, şi sănătoşi.
Comentariu beton!17
Nu tin sa fac nota discordanta si empatizez cu sentimentele care le poate trezi o astfel de experienta, dar in ceea ce ma priveste, eu va consider norocosi. Pe cei care aveti/ati avut o casa a parintilor in care sa retraiti amintiri si chiar sa suferiti acea durere a pierderii si pustiului. Si sunteti norocosi si ca i-ati avut „acolo” pe parintii vostri, sau pe unul din ei, atatia ani. Aveti/Ati avut acel loc. Acel …acasă, acel loc in care ati fost copii pana la varste mature, acel loc imbibat de obiecte, mirosuri, senzatii, amintiri si sentimente.
Nu, nu sugerez ca ar fi vrun motiv de bucurie. Ci de contemplare si constientizare ca altii nu au/nu au avut acestea. Sau le-au pierdut mult mult mai devreme, prea devreme.
Va invidiez.
„Daca nu au avut, nu stiu ce au pierdut si nu doare la fel.” Ar putea spune cineva.
Poate asta o fi valabil in cazul unor copii orfani de mici. Nu stiu care o fi experienta acelora. Nu-mi pot inchipui cum o fi sa nu ai acele repere. Insa sunt si situatii in care un „acasa” nu a mai existat de la varste fragede. Iar amintirile si cele frumoase si cele triste sau dureroase, sunt blurate de ceața zecilor de ani trecuti.
Eu as da oricat sa (mai) existe acel loc imbibat de amintiri. Si sa am si amintirile corespondente cu trecerea mea prin adolescenta, maturitate frageda, etc., din care sa faca parte parintii si un ….acasă.
Imi pare rau pentru pierderile tuturor!
Comentariu beton!31
Imi amintes ca, acum cativa ani, un prieten al sotului voia sa isi faca casa. La noi, la tara, tern garla, mama avaand aptoape 4000 mp.
Legislatia nu asa generoasa ca acum pt tinerii casatoriti, cel puti aici la noi orice familie obtine1000 mp, nu stiu exact in ce fomula juridica. Si stabilim noi si convingem cumva si pe mama si pe tata sa le vanda 1000 mp acestor prieteni. Nu va zic cum stateam ca proasta, blocata, gandindu-ma ce am facut-parca dadusem o bucata din mine. Fratii, la fel- lasa-l acolo, asa, cu buruieni, cum o fi! Nu vreau sa ma gandesc ce vom face cand ei nu vor mai fi, nu cred ca vom.putea vinde! Nici cavoul nu vreau sa il vad, desi este facut! Poate azi ma duc la mormintele sotilor care mi-au fost invatator si profesoara de romana! Pfu…
Am aproape 3 luni de cand am pierdut-o pe mama… am noroc ca nu stau in tara, deci nu trec asa des pe la casa alor mei, dar cand am fost acasa, la o luna de la inmormantarea mamei… tot ce era in casa imi aducea aminte de ea. Si acum ma uit cateodata la telefon si astept sa sune… chiar daca stiu ca nu se va intampla, este tot mai greu sa accept asta.
M-ai facut sa plang 😔 Sunt 6 ani de cand am pierdut-o pe bunica ce mi-a fost mama si tata si, inca am momente in care discut cu sotul si am tendinta sa imi zic in minte „ce o zice maia? cred ca o sa ii placa”. Si de atunci au fost multe momente in care parca asteptam sa apara in usa, sa ii aud vocea, sa ii vad fata.
Cele mai dureroase au fost cand am venit acasa cu fiica mea dupa ce am nascut si cand am imbracat rochia de mireasa si ea nu a fost acolo.
Comentariu beton!13
Și eu am bunica dusă în altă lume de 8 ani și jumătate și încă mai închei conversațiile cu mama la telefon cu „vă pup pe amândouă”, după care realizez că singularul pe care ar trebui să îl folosesc doare și pare nefiresc. Iar când ajung acasă, casa unde am crescut și în care doar mama îmi mai deschide poarta, mereu o simt pe draga mea bunică în toate…
Au trecut cinci ani de când a murit mama, dar de fiecare dată când intram în apartamentul copilăriei simțeam același lucru – în apartamentul din care m-am mutat acum 13 ani, iar ai mei acum 8 ani. Anul trecut l-am vândut și mă bucur că am făcut asta. De câte ori intram pe ușă mă doborau amintirile. Încercam să le înăbuș, dar era și mai rău – rămâneam doar cu amintirile pe care le am cu tata și în capul meu era doar vocea lui care îmi spunea că sunt o proastă, că nu fac nimic cum trebuie, că n-am să ajung nimic în viață…
Tata e viu, bine mersi, dar de câte ori îl văd mă simt și mai orfană. Am rămas cu părintele care nu dă doi bani pe mine și care mă desconsideră în ultimul hal, chiar că mă simt a nimănui.
Îl vizitez rar, dar tot mi-e greu să întru în casa în care mama și-a trăit ultimii ani, în casa în care a murit și în care face pe stăpâna altă femeie.
Nu știu dacă va fi vreodată mai ușor, dar încă sper să mă obișnuiesc cu absența ei.
Comentariu beton!21
Nu eram acasă când a decedat tatăl meu. Nu am reușit sa ajung nici la înmormântare. După un an am întrat în casa copilariei mele și nu era, am mers la mormântul lui și nu era nici acolo……sunt 21 de ani de atunci. Aștept sa vina de undeva……
Comentariu beton!18
Am scris, am plans, am sters, am plans, iar am scris, iar am plans si iar am sters…
pierderea celor dragi nu poate fi alinata de nimic, niciodata! Pe bunica am pierdut-o acum 27 ani, pe tata acum 24 ani, apoi ceilalti bunici, unchii si matusile, si acum 5 ani ultimul bunic. Nimic nu o sa umple golul lasat de bunica, parca si acum o astept cumva sa apara de prin gradina; la fel si cu tata, aveam doar 21 ani atunci, dar parca a fost ieri. Iar cu pierderea bunicului, parca ne-a lovit ceva in moalele capului, asa senzatie am avut, cu totii, ca am realizat ca ni se pierd radacinile, ca nu mai avem nucleul, radacina…
Pierzandu-i pe ei, bunicii si mai ales parintii nostri, ne pierdem cumva pe noi, avem, cumva, senzatia ca nu mai apartinem nimanui – chiar daca avem sot/sotie sau copii. E o stare pe care nu o putem schimba. In timp, peste cativa ani, nu vei mai simti atat de intens, dar sentimentul va ramane, altfel ar insemna sa stergi tot, ceea ce nu vrei.
Acum, noi O mai avem pe mama, doar ea ne-a mai ramas, ea ne tine mai uniti ca niciodata, Doamne ajuta sa fie cat mai mult langa noi! 🙏
Comentariu beton!16
Te îmbrăţişez strâns de tot, iar asta nu e compătimire, e prietenie.
N-o să treacă niciodată. Sau, cel puţin, mie nu mi-a trecut. Noi am vândut apartamentul copilăriei mele acum 23 de ani, dar de fiecare dată când trec pe lângă bloc mă buşeşte plânsul. E singurul loc în care m-am simţit vreodată acasă şi în siguranţă şi de câte ori visez noaptea că mă întorc acasă, acolo mă întorc. Mă simt ca o dezrădăcinată. Deci nu, nu cred că va trece. Întotdeauna va fi „acasă” al tău, că „acasă” e acolo unde e (a fost) mama.
Comentariu beton!25
Băi… 😞
Una din cele mai traumatizante experiențe a fost să sortez toate lucrurile alor mei. Parcă mă lovea cineva după ceafă și la un moment dat mă simțeam amețit de la lovituri. M-am simțit bine pentru că apartamentul a fost cumpărat de o pereche proaspăt căsătorită, așa cum erau si ai mei când cumpăraseră in 1970 🙂
Cand s-a dus tata, acum aproape 3 ani, exact asa m-am simtit: orfana de tata. Am crezut atunci ca dramatizez prea mult, insa am inteles ca toti ne simtim asa cand se duc parintii..nimic si nimeni nu poate umple golul lasat de ei 🙁
Comentariu beton!12
Încerc de dimineață să citesc toate comentariile. Nu reușesc. Citesc, plâng. Și iar plâng.
Comentariu beton!13
Exact… 😢
Mie mi se întâmplă cu bunicii… când mănânc din aceleași farfurii crăpate și beau din aceleași căni ciobite (pe care, nu am de gând să le arunc niciodată). Îmi puneam ghiozdanul pe hol (mereu mergeam la ei după școala) și bunicul, fără să îl vadă bunica, ea fiind mai zgârcită de felul ei, îmi punea câte un borcan de dulceață/zacusca și îmi trăgea cu ochiul când ridicam ghiozdanul si simțeam că mă cam trăgea în jos…numai noi doi știam…era secretul nostru.
Comentariu beton!16
Când a murit ultimul dintre părinții mamei, bunicul, mama avea 47 de ani. Și -a îmbrățișat verișorii care nu mai aveau nici ei părinți în viață, și au plâns că au rămas orfani. M-am mirat atunci, se pare însă că e normal sentimentul.
Sambata am facut umpic de curatenie, cu surorile, la mama…am desfiintat carpeta cu caprioare adapandu-se sfios si am lasat pe perete doar o icoana cu un prosop tesut. Ne-am alintat ca suntem babe, tot sperand ca ne contrazice cineva, da n-avea cine, si am impartit prosoapele care mai erau…eu, o lady fiind, am renuntat la al meu ca sa il ia fratele meu, a carui fiica, educatoare fiind, vrea sa faca la scoala o mini expozitie cu tesaturi. Si-am incalecat pe-o şa,ş-am ramas far’ di prosop!
Mihai, sper ca ai plans acolo si atunci, daca ai putut. E bine sa plangi si sa nu retii sentimentul asta, mai tarziu plangi necontrolat si violent daca te abtii. Dar e bine si asa. Tatal meu a ramas singur in apartamentul copilariei, unde trebuia sa ramana in final sora mea la care sa merg acasa. Ea a plecat dupa ce a plecat si mama si eu a trebuit sa ii spun tatalui meu asta. Iar el a trecut cumva peste lipsa mamei si surorii si ma bucur ca il mai am si ca se descurca singur la 76 de ani. Probabil pentru ca le simte langa el, de fapt sigur. Toti trecem prin asta, nu compatimim neaparat, ci doar intelegem. Pe mine ma ajuta sa simt ca nu le uit cand vad cate un zambat, un gest, o trasatura de-a mamei sau a surorii mele in mine sau in fii-mea. Stiu ca nu e cazul tuturor sa vada bucati din cei pierduti in propriii copii, dar daca te uiti in oglinda ii vezi cu siguranta in primul rand in tine. Eu am avut o teama ca le uit pana cand am realizat ce tocmai am scris. De atunci le vad si le simt acolo, bucati ce ma intregesc pe mine.
Comentariu beton!16
E greu…foarte greu…
Trist..foarte trist…😥😥😥
Eu mi-am pierdut ambii părinți..
Tata in ’99 pe cand aveam 25 de ani…
Mama in 2010, faceam 36 de ani și ea a ales să plece cu 4 zile inainte de a-i iîmplinii.
De fiecare dată când merg in țară, acasă, mă simt atât de goală în suflet…😥😥😥😥 și parcă nimic nu mai este la.locul lui…Cu toate că sunt momente cand ii simt acolo…
,,Cel de sus ne fură oameni dragi,
Dar niciodată amintirea lor.”
Of, Mihai, ce ai facut tu cu articolul asta…
Maine e ziua mortilor… maine era ziua de nastere a mamei… am pierdut-o acum 8 ani, iar pe tata acum 4 ani. Apartamentul l-am vandut, era prea dureros sa fim eu si frate-meu acolo fara niciunul dintre parinti. Uneori mai intru pe google maps sa vad cum mai arata strada, blocul, balconul, dar pentru pomeni mergem la rude la tara, e foarte dureros sa ajungem in orasul unde ne-am trait copilaria si adolesenta. Nu mai e nimeni acolo… doar amintiri… Avem copii, familie fiecare dintre noi, dar e tare greu ca parintii nostri nu se mai pot bucura de nepoti, de noi…
00
Te inteleg atat de bine…Eu, dupa ce a murit mama mea ,m a apucat o depresie de neimaginat…Nu mai sunt aceiasi persoana,eu care eram o luptatoare…Problema noastra e ca nu stim sa ne continuam viata fara mame…Cand traiau ,nu ne am dat seama cat de mult au insemnat pentru noi, pentru sufletele noastre.!..S au dus si golul lasat ,nu il putem umple cu nimic…Trist dar adevarat.!..
ce dor imi e de frate-miu!
Comentariu beton!12
Eu mai intru din când în când pe google maps ca să mai văd casa unde m-am născut și unde mi-am petrecut toate vacanțele de vară după ce am emigrat în altă zonă a țării la 600 de km și unde rămas ai mei, tată, mamă și un frate dar care nu mai locuiesc acolo ci mai la deal, în cimitir.
Chestia mișto este că am rămas pe google maps io și cu fratele mai mare, singurii supraviețuitori ai familiei, pentru că construiam un gard de la stradă și exact atunci a trecut mașina Google care cartografia zona. Dezamăgirea mare este că nu a fost și mama acolo și fratele mai mic în momentul ăla ca să-i surprindă pentru că bântuiau tot timpul pe lângă noi.
Am vândut tot dar amintirile dor.
Comentariu beton!12
Mihai 🤗 mi se strânge sufletul. Atât pot sa zic.
Am citit ultimele 2 și primele 2 comentarii. Atât pot .
‘Tis a fearful thing
to love what death can touch.
A fearful thing
to love, to hope, to dream, to be –
to be,
And oh, to lose.
A thing for fools, this,
And a holy thing,
a holy thing
to love.
For your life has lived in me,
your laugh once lifted me,
your word was gift to me.
To remember this brings painful joy.
‘Tis a human thing, love,
a holy thing, to love
what death has touched.
Although the show and many others mistakenly attribute the poem to Yehuda Halevi (d.1141), it was in fact written in the 20th century by Rabbi Chaim Stern (1930-2001) of Brooklyn, New York.
Splendidă poezie
Am 26 de ani, doi părinți minunați și o bunică. Nu e un comentariu despre mine, ci despre tata. În 2017 s a îmbolnăvit bunicul, tatăl tatălui, iar câteva luni mai târziu, în 2018 s a stins. Nu l am văzut niciodată mai trist pe tata. În 2020, în a 4 a zi a anului, a murit brusc bunica, mama tatălui. Ei bine, când l am auzit pe tata, 49 de ani, om în toată firea, că a rămas orfan m a sfâșiat. Aproape 12 luni mai târziu, în decembrie, a murit bunicul, tatăl mamei. Au fost niște ani foarte grei, de o tristețe cum n am mai trăit. Nici nu vreau să mă gândesc când o sa fiu în pielea tatălui meu. Deși nu mai sunt prezenți fizic în casă, în curte (tata fiind fratele mai mic, a rămas în curte cu bunicii) ne amintim des de ei și parcă se mai alină dorul. „Ce ar fi zis bunicul”, „Ce ar fi făcut bunica”, „Ce i ar fi plăcut..”
Comentariu beton!13
Eu o mai am doar pe mana, tata ne,a părăsit în urmă cu vreo 30 de ani. Da, este groaznic. De fiecare dată când plec de acasă, mă trece așa…un pic… Acu’ sunt tot acasă, plec duminică, nu știu cum o fi iar…
Cu greu am citit articolul… si mai greu comentariile (in reprize)… Bunici nu mai am de mult, s-au stins cand aveam 3-4 ani si am doar cateva imagini ramase in memorie. Parintii mei traiesc amandoi, dar sunt la 1700 km departare de 15 ani deja… si in ultima vreme incepe sa-mi fie teama de ce se va intampla cand nu vor mai fi. 😔 Mama implineste 80 de ani saptamana viitoare, eu voi fi in Spania in delegatie si ma gandesc ca ar fi trebuit sa fiu acasa cu ea. E greu, ma consolez cu gandul ca fratele meu e acolo aproape daca are nevoie de ceva… dar nu stiu cum voi mai putea intra pe poarta peste niste ani daca mama si tata nu vor mai fi acolo.😥
Când a murit bunica mea (din partea mamei), a fost groaznic. A fost ca o mamă pentru mine. Apoi în următorul an a murit mama tatălui. A durut și pierderea asta, dar cumva nu atât de tare, însă a durut enorm că tata suferă că rămăsese orfan. El era fără tată de la 19 ani. Apoi la 3 ani distanță l-am pierdut și pe tatăl mamei și pe al meu. Durerea a fost ceva ce n-am simțit vreodată, însă durerea mamei a fost și este de nedescris. Îți zic toate astea ca să știi că nu ești singur. Pe mine mă ajută sentimentul ăsta de apartenență la durere, că și alți oameni pierd oameni. Posibil să fie nasol ce zic, dar pe mine mă ajută. Sentimentul de „acum apare și îmi zice ceva” se atenuează cu timpul. Dar nu pot spune că a dispărut de tot. Au trecut 10 ani de când tata nu mai e și încă e acolo. Dar va fi mai bine. Cumva.
Nu știu ce o sa fac și cum o să fiu când o să pierd tot, adică și pe mama. O să fiu orfană și singură pe lume. Deși am prieteni, pisici, oameni dragi, nu e același lucru.
Durerea pierderii unui parinte nu se stinge complet niciodata. Spun asta dupa 25 de ani de cand am pierdut unul din parinti.
Inveti sa traiesti cu ea si cam atat.
Mergi la terapie daca devine greu de gestionat, te poate ajuta mult.
În Februarie se fac 17 ani de când nu mai e tata iar acum o săptămână, am pierdut-o pe mama. La o zi după înmormântare, deși mi-era groaza, am fost în casa in care am copilărit și creierul meu încă nu poate accepta ca nu mai așteaptă nimeni acolo. Cel mai tare m-a lovit când am ieșit pe balcon si uitandu-ma spre strada, m-am dus cu gândul, nu știu de ce, la Paște, mai exact, cum mergeam în fiecare an să luăm lumina (mama păstrând cu sfintenie toate tradițiile) și mi-am dat seama ca nicio sărbătoare nu va mai fi la fel și ca toate obiceiurile noastre de familie, s-au dus odată cu ea.
Sentimentul ca sunt orfana, care a fost coșmarul meu dintotdeuna, ma sfâșie în fiecare seara, înainte sa adorm, când ma gândesc ca de acum nu mai sunt copilul nimănui. Asta deși am 36 de ani și, tehnic, nu mai sunt copil de mult.
E un sentiment pe care il poti intelege cu adevarat doar daca ti-ai pierdut un parinte. In mai putin de un an de zile am pierdut bunica din partea mamei, un unchi si pe tatal meu. Am avut un episod depresiv de nu ma puteam da jos din pat si nu puteam intelege de ce, ca doar nu eram foarte apropiata de niciunul dintre ei. A durat si a durut. Ramane un dor difuz, uneori dureros. Nu treci peste, ci inveti sa traiesti cu el, dorul.
Prefer sa locuiesc cu chirie decat in apartamentul parintilor. Timp de cativa ani cat am mers in vizita la mama, mi se facea rau de fiecare data, ori pe drum, ori cand ajungeam acolo. Ma asteptam sa ma salute tata la cateva secunde de cum intram pe usa. Sa faca o gluma sau sa imi spuna ce e de mancare cu incantarea unui copil care iti spune ca a gasit ceva bun si imparte cu tine.
Maine sunt 2 saptamani de cand Bunica nu mai e… Ea m a crescut pana la 18 ani.
Nu locuiesc in Ro si a trebuit sa plec evident imediat. Cu toata inmormantarea si priveghi si ce mai e de facut, parca n am plans cat ma asteptam, ma gandeam ce suflet am…
De Ieri noapte parca m a pocnit in cap ceva si nu ma mai pot aduna… plang intr una gandindu ma ca ea n o sa mai fie acolo la vizitele mele in Romania. Si ma doare, tare, ca n am fost sa o tin de mana sa I spun ca o iubesc mult mult …
Of, stiu cum e!
Da, inteleg perfect… Tata a murit acum fix 40 de ani, iar mama acum 5 ani. Dupa ce s-a stins si mama, aveam exact aceleasi sentimente descrise de tine. Abia dupa vreo 3 luni mi-am dat seama ca nici macar nu am scos frigiderul din priza, ca merge de-a nebuna, ca nu e nimic in el. Dar tot mi-a fost greu sa il scot din priza, aveam impresia ca daca il opresc, cumva o mai ingrop o data pe mama, de data asta definitiv. Da, este terbil sentimentul ca esti al nimanui!
Na, ca m a apucat plansul. Tata a murit acum 2 ani si inca doare. Cand simt miros de lemne in soba si munte, ma duc direct cu gandul la momentele fericite din vacantele copilariei la Calimanesti, fericiti cu totii, iar acasa in Timisoara cand intru in camera lui plang iar. Nu cred ca trebuie sa ,,imi treaca” , asa trebuie sa fie .
Mami s-a dus acum 3 ani, cu 4 zile inainte inainte sa fac eu 42, nu mai eram copil. Asa durere si singuratate nu credeam ca pot trai… de atunci sunt orfana, iar ziua mea nu mai inseamna nimic fara ea. In anul ala am certat-o in mintea mea ca nu a mai avut rabdare sa treaca alea 4 zile… acum stiu ca ii venise vremea. Am vandut apartamentul ei cat de repede am putut. Dar pe strada aia nu pot trece, ma ia cu lesin… Iar sarbatorile fara ea nu mai exista. Atunci, de primul craciun imi venea sa ma pun pe jos sa scheaun ca un catel de pripas. M-am culcat, pur si simplu, fara brad, fara ea…
Sunt alaturi de tine, Mihai, sper ca timpul sa-ti usureze durerea si singuratatea!
Am citit comentariile plângând, pentru mine și pentru fiecare copil orfan cu chip de adult. Când am văzut pentru ultima clipă sicriul mamei la groapă, l-am zărit pe fratele meu plângând și, printre bocete, i-am strigat : ,, Plângi, plângi, că am rămas singuri ! ” . Orfani la 40 de ani, rămași fără omul care ne-a oferit atâta dragoste, încât să ne ajungă o viață. În 2005 m-am mutat cu mama să o îngrijim pe sora sa, o a doua mamă pentru mine ( altă poveste, altă durere, alt dor ) , lăsând în apartamentul în care ne-a crescut cu greu singură pe fratele meu, proaspăt însurat. După moartea ei în 2015, fratele meu a hotărât să îl vândă, ca să își ia o casă mai spațioasă. Am ieșit plângând din apartamentul în care mai erau încă lucrurile mamei, am făcut câteva poze pe furiș, știind că e ultima oară când eram acolo. Am ieșit plângând din biroul notarului , după tranzacția vânzării. Am plâns când mi-a zis fratele meu că a dat toate lucrurile , că a păstrat doar o masă, covorul și tablourile. Nu înțelesesem la timp de ce mă întreabă dacă vreau ceva din casa copilăriei noastre. Locuiesc în același cartier și trec foarte des cu mașina sau tramvaiul pe lângă blocul cândva al nostru și parcă o văd pe mama pe alee, dar și pe mine , copil fiind. Mi-e dor și doare. Viața e dură și ciudată. Mama povestea adesea că pe ea ar fi trebuit să o cheme Floare sau Floarea, pentru că e născută de Florii, dar bunicul a uitat până la primărie ce stabilise bunica, a dictat Maria, numele unui copil pe care îl pierduse cu ceva ani în urmă. Mamei i-ar fi plăcut să fie învățătoare, dar erau vremuri grele după război… Dar în apartamentul ei, pentru care a trudit ani la rând, locuiește acum o doamnă învățătoare pensionară pe nume … Floare, așa cum am aflat în timpul tranzacției la notariat. Poate nu întâmplător…
Ai deschis un subiect dureros. Văd că nu este unul să nu sufere (câta durere!) la amintirea celor care ne-au dat viață. Și eu sunt singură deși am soț, copil, nepoți. Sunt orfană și chiar dacă ei sunt plecați de multă vreme, citind , durerea a revenit atât de puternică de abia pot respira.
@Paul, ai atâta dreptate. Cuvintele tale m-au imbărbătat