Am stat zece zile și în toate zece am simțit cum îmi inundă odihna creierul. Da, am scris și-am postat zilnic, chiar de mai multe ori, dar mă simțeam atât de bine și atât de relaxat la cap, că toate textele parcă se scriau singure. Mi-nu-nat. Mai vreau.

Dar de departe cel mai bun lucru care ni s-a întâmplat în vacanța asta este c-am reușit, și cu ajutorul vostru, să scăpăm gâzele de răul de mișcare. Băi, nu vreți să știți ce senzație mișto este să vezi că ai pe bancheta din spate doi copii care râd, chirăie, cântă, inventează jocuri, cer de mâncare etc etc etc.

Toate astea în loc să fie legume cu orele și să întrebe din jumătate în jumătate de oră: „cât mai e până ajungem?”. Dar pe un ton atât de pierdut și de leșinat, de-ți venea să-ți bagi lupa în ea de vacanță și să te întorci acasă, doar să nu le mai vezi în starea aia.

Well, drumul spre casă, de ieri, pe care de data asta l-am făcut dintr-o bucată, mi-a reconfirmat că s-a cam terminat cu răul de mașină pentru fetele mele. Iar treaba asta mă face ca dracu’ de bucuros.

Și dacă tot am adus vorba despre drumul spre casă, am făcut exact 10 ore din poarta vilei din Grecia până în poarta casei. Asta în condițiile în care am pierdut jumătate de oră pentru c-am binevoit eu să mă îndrept spre Kavala, nu spre Kulata. Nu musai c-aș fi vrut, dar în capul meu sunau la fel cele două denumiri de orașe. Noroc că s-a prins fashionista că mergem într-o direcție greșită, că io n-aveam nicio treabă. Sunt curios cam ce față aș fi făcut dacă chiar ajungeam în Kavala și mă apucam să caut punctul de trecere al frontierei. 😛

Revenind, ziceam c-am făcut exact 10 ore, cu mențiunea că la ambele puncte de frontieră traversate am stat câte cinci minute. Pe lângă că erau puține mașini, polițiștii de frontieră erau ieșiți din gherete și doar aruncau un ochi pe pașapoarte, nu mai stăteau să le și scaneze cu aparatele alea ale lor. Chestie care scădea bine de tot timpul de așteptare în vamă. Iar asta s-a întâmplat și la Kulata (cea care nu este Kavala), și la Giurgiu-Ruse.

Încă un plus pentru Bulgaria care a reușit să-și îmbunătățească simțitor infrastructura rutieră pe traseul ăsta. Acum 16 ani, când am mers prima oară pe ruta asta, era un coșmar. Doar când îmi amintesc cum arăta centura Sofiei, mi se zbârlește părul pe ceafă.

Ieri am trecut pe lângă Sofia, exact cum treci pe lângă orice alt oraș european civilizat, pe autostradă (sau așa o arăta centura lor?). Nfine, cert e că noi râdem de bulgari și ne credem mult peste ei, când tristul adevăr este cu totul altul: la infrastructură (cel puțin asta rutieră), ne bat la poponețul gol. Dacă ați stat vreodată cu orele pe „centura” Bucureștiului, știți exact ce vorbesc.

Acestea fiind zise, deja știu unde mă voi duce din nou la anul.

P.S. Interesează pe cineva să revin cu ceva recomandări detaliate despre locurile unde se mănâncă bine și foarte bine în zona brațului Kassandra unde am stat noi? Că mă tentează să scriu despre, dar în același timp mă ucide și lenea. Prin urmare, dacă interesează pe cineva, mi-ar fi mai ușor să decid ce fac.