Maria e la micul dejun, bosumflată toată pe motiv de „încă o zi de școală”. Zic să-i cresc un pic moralul:

– Lasă că mai e doar o săptămână și vine vacanța de vară, rostesc pe ton de încurajare.

Nimic, nu obțin nicio îmbunătățire, așa că supralicitez:

– Vacanța de vară, înțelegi? Două luni și jumătate o să poți să faci ce vrei tu.

Nada, nimic, că vorbesc cu ea sau cu scaunul pe care stă e fix același lucru. Aaa, păi atunci stai așa că schimb tactica, stai că te iau eu pe partea ailaltă:

– Tu-ți dai seama c-o să poți citi cât vrei toată vacanța?

Alăturarea cuvintelor „citit” și „vacanță” nu face decât să-i adâncească nefericirea care i se poate citi acum plenar pe toată fața. Practic, mai bine îi spuneam c-o să mănânce dovlecei fierți toată vara. Cu broccoli.

Mbine, hai s-o mai îndulcesc, că poate am exagerat:

– Să știi că nu fac mișto. Când eram copil, de-abia așteptam să vină vacanța ca să pot sa citesc ce vreau eu, să nu mă mai frece nimeni la cap cu lecturile obligatorii pentru școală.

Maria aproape că lasă să cadă lingurița în castronelul cu budincă de chia. Se uită lung la mine, înainte să concluzioneze:

– Ce copilărie chinuită ai avut.

Să știți că mi-am mușcat buzele tare de tot ca să nu mă pufnească râsul de față cu ea.

P.S. Cer scuze, pentru această postare, tuturor părinților de copii ultra-mega-geniali care citesc Tolstoi de la șapte ani, vorbesc cinci limbi străine plus sanscrita veche, și se exprimă doar în citate filozofice și alegații. Noi, aici, am rămas pe vechi, ne place să vedem copiii cum își trăiesc copilăria.