Articol scris de Iulia.

Preambul explicativ: acest text este scris joi, 2 iunie 2022. Evenimentul despre care urmează să vă povestesc va avea loc sâmbătă, 4 iunie, adică fix în ziua în care voi veți citi această capodoperă literară internautică. Motiv pentru care, din păcate, nu voi putea să fiu alături de voi în comentarii, decât probabil foarte puțintel, aspect pentru care îmi cer scuze. Sau, dacă lucrurile vor merge așa cum a prevestit Mafaldul șef al acestui blog, de la un moment dat am să urlu de plictiseală, așa că o să mă ascund într-un colț cu telefonul în mână și am să fac live text de la eveniment. Dar om vedea. Cert e că vă rog să vă jucați frumos, chiar dacă n-o să fiu prezentă printre voi.

Așaaa. Acu să intrăm în subiect. Io am un prieten. Bine, am mai mulți (dar nu prea mulți, că mie nu-mi plac oamenii și nici ei nu mă prea plac pe mine și e ok așa), dar azi vă povestesc despre unul din ei. Prietenul ăsta al meu a decis să se însoare. Și nu oricum, ci a doua oară. Curajos, știu. Omul e un optimist incurabil, n-ai ce-i face.

E, problema e cam următoarea: tot încearcă să se însoare cu fata asta de vreo 2-3 ani. Numai că între timp, a venit pandemia. Și au fost nevoiți să amâne nunta, după care să o mai amâne o dată. Să sperăm că sâmbăta asta le iese 🙂 Mna, și cum a decis omul că gata, 4 iunie 2022 e data, a trimis invitațiile. Acu vreo câteva luni. Evident că am confirmat prezența, că omul mi-e drag și am auzit io că așa se face, când ți-e careva simpatic, treci cu el și prin corvezi d-astea precum nunți, botezuri și altele asemenea. Măcar de botezuri am scăpat, că are copii mari deja. Așa, deci cum ziceam, omul a trimis invitația, io am confirmat. Și dup-aia, am uitat, că am și eu o vârstă și că oricum chestiile de genul ăsta îmi pușcă din minte ca hoțul din alimentară. Și am șezut eu așa, binișor și liniștită, până în dimineața acestei frumoase zile de joi, când distinsul meu soț a adus, așa, în treacăt, vorba despre nunta de sâmbătă.

CEEEEEE? CUM, SÂMBĂTĂ, CE-AI, AI BĂUT GAZ?!?!? Nu, nene, n-are cum, nu e sâmbăta asta, n-are cum. E, n-are pe dracu. Ba fix sâmbăta asta e. Așa că azi intru în panică. Haine! Cu ce ne îmbrăcăm? A, stai că avem, câte un set fiecare. Hainele ăle bune, cum ar veni. Ce dacă le-am mai purtat și la alte evenimente, oricum nu-s aceeași invitați, deci n-o să știe nici dracu și chiar dacă ar ști, mă doare fix la 5 metri în față. Dar baiul ăl mare e că trebe duse la curățat, că evident procrastinarea mea epică a lovit și de data asta, și, deși am jurat după ultima chermeză d-asta cu ștaif că le duc direct la curățat…well, nu le-am dus. Aoleeeeu, și nici vopsită-n cap nu-s, am o freză de zici că-s Muma Pădurii în mizerie. Noroc măcar cu omul, că el taman ce s-a tuns săptămâna asta. Da ce mă fac io?

Păi ce să fac? Intru rapid în fibrilații. Cu o mână înșfac telefonul, să sun la coafor și cu o mână mă apuc să sap prin dulap după haine, le înșfac precum înșfacă o grasă ultima felie de tort și o iau cu ele-n dinți spre cea mai apropiată curățătorie. Acolo, puhooooooi, omor, coada dracului, ziceai că juma din Brașov s-a trezit fix acu că are nevoie de țoale curate și călcate. Mai dă-vă-n spanac, acu v-a apucat pe toți curățenia?!? Nfine, stau la coada aia epocală, ajung în sfârșit la rând. Îi zic lu tanti că moartă-coaptă am nevoie de țoalele alea sâmbătă, la prânz trecute-fix. Aia se uită la mine peste ochelari, rânjește satisfăcut și zice: „Păi știți, dacă ar fi să fiu răutăcioasă, v-aș zice că nu vi le face nimeni până sâmbătă!” Nu știam sigur dacă să mârâi la ea, s-o iau de guler și să-i explic că dacă nu mi le face până sâmbătă se lasă cu vânătăi sau să bag capu-ntre umeri și să abordez varianta milogeală. Însă probabil că expresiile care s-au perindat pe mecla mea au convins-o cumva, că și-a împins ochelarii oleacă mai sus pe nas și mi-a zis: „Haideți, că rezolvăm!” după care mi-a făcut și complice cu ochiul.

Pfu, una am dres-o, acu să vedem de freză. Sunasem la coafeză, dar nu-mi răspunsese, așa că i-am trimis un mesaj plin de disperare și jale și acu mă uitam la telefonul ăla ca la sfintele moaște, în așteptarea unei minuni. Și minunea nu mai venea. Și între timp, m-a mai pocnit un val de panică. Aoleu, copilul. Cu ce dracu îmbrac copilul? Că nu v-am zis, dar e nuntă la care se vine cu copiii la purtător, cică o să fie vro dooj dă copchii p-acolo. Vă dați seama ce chirăiala dracului o să iasă? Și ce alergătura naibii ne așteaptă? Că la respectiva locație se află și un frumos lac. Ceea ce înseamnă că, între 2 sarmale ș-un pahar cu vin, o să facem care cum cu schimbul, să păzim dracii să nu cadă-n balta aia.

Dar totuși, cu ce îmbrac io copilul? Că ăsta n-a prea fost dus la evenimente la viața lui și io nu-s d-aia care să-i cumpere sacouașe și cămășuțe și pantalonași cu dunguță numa așa, să fie. Mai ales că fi-miu e expert în distrus haine în 30 de secunde sau mai puțin. Oare e de porc dacă-l duc în treling? Probabil că da. Așa că mă apuc să alerg de bezmetică prin mol, pe la magazinele de copchii, să caut țol festiv și pentru dânsul. Între timp, stau bineînțeles cu ochii pe telefon ca uliul, să nu cumva să mă sune sau să îmi scrie fata aia și io să ratez momentul.

Alerg deci de nebună prin magazine, mă uit la boarfe, mă ia jalea și disperarea și mai tare. Bănene, niște scoruri de zici că suntem toți magnați. Zgârcita din mine țipă cât o țin plămânii. Mama denaturată din mine e de acord. Zău, nu-mi vine să dau 100 și ceva de lei pe-o amărâtă de cămașă, pe care oricum o va purta probabil fix numai o dată, pentru că ori o distruge, ori îi rămâne mică până la următoarea chermeză. Și cum mă uitam io așa cu necaz și tristețe prin magazine, mă trosnește un gând – stai așa, că nu-i așa. Am cu ce să îmbrac copilul! Uraaaaa, mi-am amintit. Că i-am cumpărat niște haine mai de doamne-ajută prin iarnă, când a avut serbare la grădi. Nici n-apuc să duc gândul până la capăt, că picioarele mele deja tropăiau spre ieșirea din mol.

Și cum țopăiam eu așa, în pas sprințar spre mașină, fericită nevoie-mare că nu mai tre să pierd vremea prin magazine (că nush dacă v-am mai zis, dar urăsc să fac cumpărături; mda, probabil sunt o ciudată, dar pentru mine shoppingul nu e un sport, e o corvoadă) și nu tre să năucesc bugetul familiei pentru niște haine, ce să vezi, se-ntâmplă și minunea. Mă sună coafeza! Ea că hai acu, io că nu pot. Ea că hai sâmbătă dimineața, io că n-apuc, că mai am și altele pe cap. Ea bombăne ceva încetișor, io oftez. Oftează și ea. O aud că linge paginile caietului cu programări, mai bombăne ceva, apoi decretează pe un ton categoric, din care înțeleg că alte opțiuni n-am: vineri, la 10! Oftez încă o dată, de data asta de ușurare și parcă zbor până la mașină. Pfuuu, am rezolvat cele mai mari belele, hai că nu-i așa un dezastru ziua asta.

După care, un alt nor negru apare deasupra cerului meu care tocmai se înseninase de la atâtea vești bune. Iar norul ăla negru are forma unui plic. Ceapa mă-sii. Darul. Am uitat de dar. Cât pana mea s-o mai da în ziua de azi? Mă scarpin sub un chipiu imaginar și iar mă apucă panica. Pe cine naiba să întreb? A, stai că știu. Sun un prieten. Nu, nu ăsta de se însoară, deși, sincer vorbind, nu așa ar fi cel mai cinstit? Suni omul și-l întrebi – bă, cât merge daru la voi la nuntă? Și omul ar trebui să-ți răspundă sincer – bă, cam X. N-ar fi fain așa? Măcar ai ști de la bun început cât ai de dat, e și tânărul cuplu mulțumit, nu mai ai nici tu bătăi de cap. Dar nuuuu, la noi nu se poate așa. Darul e cumva o discuție tabu, purtată între meseni după ce au îngurgitat măcar primele 3-4 feluri ș-au ras măcar câteva păhărele, ca să dezlege limbile. Cam la momentul ăla când bărbații încep să-și desfacă oleacă nodul de la cravată și damelor încep să li se înmoaie cârlionții, cam atunci încep șușotelile pe la mese. Asta în cazul fericit. În cazul nasol, nimeni nu vrea să zică nimic, îi apucă pe toți secretomania și tu stai ca vita cu banii-n poșetă (că așa se întâmplă de obicei, el are plicul în buzunarul de la sacou și ea, banii-n poșetă) și nu știi cât dracu să pui la plic. Și te apuci să șușotești cu ospătarii, doar-doar oi afla cam cât duce un meniu, și te apuci să faci calcule și socoteli, și ai tot felul de gânduri – aoleu, da dacă ăla mi-a zis minciuni? Dacă e mai mult și ne facem de căcat? Da dacă e mai puțin, și dăm prea mult? O să zică ăștia că am vrut să epatăm. Pana mea, oricum o dai, nu-i bine.

E, ca să nu ajung în situația asta, am sunat un prieten care merge și el la nuntă și despre care știu că e suficient de deschis la minte să n-aibă grețuri d-astea de „nu discutăm despre bani”. Am vorbit, am aflat, am oftat, m-am dus la bancomat. După care, la librărie, că evident că n-am nici o urmă de plic în casă.

Nu e nici ora 11 și eu deja sunt transpirată și obosită moartă de la atâta alergătură și agitație. Ah, nunțile, aceste evenimente fericite în viața unui om…

P.S. Am participat și la prima nuntă a prietenului ăstuia. Iar respectiva nuntă s-a soldat cu un divorț. Dacă divorțează și de data asta, io la a treia nu mă mai duc!