Că tot e 14 Februarie azi, întrebarea mea o să vină natural, de la sine: ce sărbătoriți Valentine’s Day sau Dragobete? Sau ambele? Sau niciuna dintre ele?

Întreb pentru că eu funcționez ciudat când e vorba de sărbătorit ceva la categoria impuse. În sensul că e ok, mă bucur când văd că toată lumea vrea să facă ceva special, dar eu prefer să nu mă înghesui prin restaurante sau cârciumi. Că cam ăsta e trendul pentru aceste două zile deosebite.

Ceea ce am și executat în toți anii anteriori, ani în care am scăpat relativ binișor cu ajutorul florilor, Bărbosul să-i dea sănătate ăluia care le-a inventat. Anul ăsta e prima oară când am făcut ceva legat de Valentine’s Day, dar până și acum am ales să fie un pic în avans, ca să nu mă înghesui cu hoardele de îndrăgostiți hotărâți să-și celebreze iubirea.

Apropo de supriza pe care i-am făcut-o fashionistei, am tot vrut să vă povestesc ceva ce m-a dat pe spate. Pentru cei care au deschis televiozoarele mai târziu, o să mai zic o dată c-am făcut o rezervare supriză la igloo-uri, la Azuga. Ei, dar ce nu știți voi este că acolo a nins toată noaptea. Ninsoare venită după vreo oră de lapoviță, adică exact cum e mai nasol. În sensul că, dimineață, sub cei 15-20 de centimetri de zăpadă proaspăt depusă, mai era și-un strat de gheață.

Când m-am trezit și-am văzut cum se prezintă situația, în capul meu a fost c-o să mai plecăm de acolo când o da colțu’ ierbii, la primăvară.

Știți, igloo-urile sunt puse pe un teren viran de câteva sute de metri pătrați, la marginea pădurii, iar pe lângă ninsoare mai și viscolise. Când am vrut sa ies la țigară, a căzut în interior ditamai bucățoaia de omăt care se sprijinea pe ușă. Ce să mai, jur că mă gândeam ca n-o să avem cum să plecăm prea curând spre București.

Well, la 8.30 când a venit micul dejun (da, da, am mâncat în igloo, ca boșii eschimoșilor), toate cele cinci igloo-uri aveau potecă făcută. Puteai să ieși și să ajungi până la parcare fără să-ți uzi pantalonii până la genunchi.

Iar parcarea, care dimineață îmi dăduse fiori reci, pentru că stratul de zăpada trecea de jumătatea roții și era neatins, nici dacă aveam vreun 4×4 șmecher n-aș fi ieșit prea ușor de acolo, era curățată toată.

Și stați că nu e tot. Că nu parcarea îmi dădea ăi mai reci fiori, ci panta pe care trebuie s-o urci, de la parcare până în drumul principal. Una de vreo 70-80 de metri, dar cu înclinație destul de mare. Ei, io când mă uitam la panta aia abruptă plină de zăpadă, pe care n-aș fi avut nicio șansă s-o urc cu Furia Albastră, deja îmi imaginam cum ne mai auzim noi pe la început de aprilie așa.

Mi-a picat fața când am văzut că undeva aproape da ora 9.00, parcarea era ca-n palmă, iar panta aia era deja curățată și cu strat de nisip aplicat. Practic, când am terminat de mâncat micul dejun, deja aș fi putut să plec în orice moment ar fi vrut mușchiulețul meu.

Mă rog, poate nu chiar în orice moment, c-a durat vreo oră să-mi curăț mașina. Cu iernile noastre din București, uitasem cum se face asta, noroc că aveam cele necesare prin portbagaj, din pură întâmplare, le-am mutat când am vândut Megane-ul vechi. Cât despre curățat în sine, e ca mersul pe bicicletă, mi-am adus aminte imediat cum se face.

Dar, revenind, m-au impresionat omenii ăia de la cazare care au rezolvat imediat toată zăpada căzută. Deci se poate și la noi, prieteni, trebuie doar sa vrei să se poată.

Altfel, a ieșit nu mișto, a ieșit extrem de mișto. O să mai fac și la anu’, dar tot așa, în avans.

Acum, revenind, voi cum treceți cu brio peste ziua de azi?

P.S. Să vă trăiască franțuzoaicele și cavalerii, să vă bucurați unii de ceilalți, cu sau fără ocazii speciale. ❤️