Ziceți voi dacă nu era păcat să las comentariul de mai jos să se piardă. Scris, evident, de Ionuț

Pe mine m-a ajutat mult școala la treaba cu punctualitatea. Din cauză de aglomerație și învățat în patru schimburi, nu intram direct în școală când ajungeam. Nooo, nici pomeneală! Ne strângeam la careu în fiecare zi, indiferent de ora la care începea schimbul. Pentru cei care au deschis mai târziu televizorul, a sta la careu însemna că ne strângeam toți în curtea școlii în dreptul unei dungi vopsite în alb, în ordinea alfabetică a claselor, fiecare clasă pe două rânduri, unul de fete la stânga și unul de băieți în dreapta fetelor, așteptând ca profesorii de serviciu și portarii să ne dea drumul, ordonat, în școală.

Ăia care aveau sportul prima oră aveau prioritate pentru a avea timp să se schimbe. Distracție mare a fost când s-a înființat și clasa cu litera J și, fiindcă ăștia nu aveau desenată litera corespunzătoare la careu, îi exilam pe unde aveam chef, în margine, pe pământ, printre buruienile care înconjurau curtea școlii. Mai mereu se băteau din acest motiv cu cei de la I sau H.

Dar, ca să revin, din motive misterioase, era o mare onoare să fii primul la careu pe clasa ta, așa că, mai ales la clasele mici, din momentul în care ieșeam din casă, usainboltam spre linia careului. Eu făceam fix 37 de pași din ușa blocului până în curtea școlii, sărind gardul care înconjura curtea, dar tot plecam cu 20 de minute mai devreme. Se putea lăsa chiar cu violențe dacă erau doi care ajungeau în același timp sau dacă se întâmpla ca vreo verigă mai slabă să fie prima acolo. Deseori se puteau vedea copii picând în nas pe linia careului, împinși de către cei din spate care apoi le luau locul.

Ehee, era viață dură, pentru tipi duri, intrai în curtea școlii, dar nu erai sigur că mai ieșeai. De exemplu, la B era un băiat care venea de mână cu bunica până la careu și îl puneau din acest motiv, să intre ultimul, după fete, indiferent de momentul în care ajungea. B-ul erau inamicii noștri declarați și, când începeau să intre, ne băgam printre fetele noastre și le puneam piedică, iar pe omul cu bunica îl simpatizam și îl apăram de colegii lui (ce-i drept, era bun la baschet și mai juca cu noi din când în când).

Pe lângă asta, eu am avut întotdeauna o problemă cu atenția altora asupra mea: nu-mi place. Și acum, dacă vorbesc în public sau fac ceva care să atragă atenția unui număr mare de oameni, mă înroșesc ca un rac. În asemenea condiții, uram să întârzii, fiindcă nu suportam senzația aceea când toți ochii colegilor și ai profesorilor erau ațintiți batjocoritor asupra mea în timp ce eu, din cadrul ușii, îmi ceream scuze că am întârziat. Brrr! Crunt! Preferam să nu mai intru și să-mi iau omor acasă după ședința cu părinții când se analizau absențele (chiulurile) și notele.

În liceu aveam alte motive să ajung devreme: fumatul și mozolitul cu gagica. Cu cât ajungeai mai devreme, cu atât erau șanse mai mari să dai peste vreun coleg prin ganguri sau la chioșcul din spatele școlii care să-ți dea sau să poștească o țigară. Apoi, dacă gagica era din altă clasă, eventual și altă clădire (că liceul meu avea trei clădiri), nu prea mă puteam întâlni cu ea în pauze, așa că timpul petrecut cu ea înainte de ore era prețios. Sau fotbalul jucat, că se putea întâmpla și asta, erau cam la același nivel de interes.

Nu mai vorbesc de teme. Ajungeai devreme, aveai timp să-ți copiezi tema nefăcută de la tocilarii clasei. Ajungeai târziu, mergeai la fie ce-o fi. Niciodată nu mi-a plăcut fie ce-o fi-ul.

Deci cam așa m-a ajutat școala să fiu întotdeauna mai mult decât punctual.

Aș adăuga și stadionul (exact, locul ăla plin de derbedei care înjură și se bat) ca factor destul important. Cu cât ajungeam mai repede în Ghencea, cu atât erau șanse mai mari să găsim paznicii, jandarmii și soldații de la unitatea de lângă în toane bune, și să putem intra nestingheriți fără bilet. Pe măsură ce se aglomera și începea haosul, toți se transformau în fiare. Asta a fost încă o chestie care m-a învățat că mai bine mai devreme decât mai târziu.

Două cuvinte și despre cei care întârzie. Pe mine nu prea mă deranjează. Sunt învățat să visez cu ochii deschiși, să analizez amuzat oamenii și locurile din jur, deci nu am nici o problemă să aștept, mai ales dacă nu mă grăbesc altundeva. E drept că m-am lăsat de fumat, așa că s-ar putea ca răbdarea mea să mai fi scăzut. Dar încă sunt destul de permisiv. Depinde de starea de spirit și de persoana cu care mă întâlnesc. Au existat și momente în care am plecat fulgerător înjurând de la locul întâlnirii, dar foarte rare.

Sorry for long post, abia acum am văzut cât am bătut câmpii. 🤣