V-am mai povestit că acum două duminici am dat o fugă la Veliko Târnovo. Fără vreun motiv anume, aveam chef să mă plimb și să mai mănânc o dată la Shtastliveca înainte de necruțătoarea dieta pe care urma s-o reîncep, evident, de luni. La întoarcere mi-am mai reîntregit și stocul de ciușchi, deci toate bune și frumoase.

Ce nu v-am zis este că, sâmbătă seara, când m-am hotărât că plec a doua zi, ca să nu mă duc singur, că fetele mele nu sunt confortabile cu ideea de a sta șase ore în mașină pentru plimbări d-astea, mi-am sunat un prieten bun, să-l iau cu mine.

Vorbit, i-a plăcut ideea, gata, boss, mergem.

Perfect. Atunci mâine dimineață la 9.00 ești la mine, lași mașina aici și plecăm cu a mea. Așa facem, mâine la 9.00 sunt la tine.

La 8.45, ca un săgetător psihopat adevărat, eram la mașină. S-o dezgheț, să dezaburesc geamurile, să fac căldură înăuntru, să vină omul meu și să aibă toate condițiile, ce naiba, nu să-l bag în frigider.

La 9,01, am pus mâna pe telefon. Tot eu, da? Nu el.

– Pe unde ești?

L-am simțit după cum ezită să răspundă că dacă îmi zice cu adevărat pe unde e, se lasă cu scandal.

– Ăăă, am plecat, sunt pe drum.

– Pe drum, pe drum, dar pe unde?

Aici a trebuit să se recunoască învins, că nu mai avea cum s-o dea cotită:

– Waze-ul zice că ajung la 9.20.

Eu am făcut o mini-criză de nervi, el a ținut să-mi explice că de obicei îl trezește copilul la 7.00, dar de data asta nu l-a trezit (fix de data asta, cât ghinion pot să mai și am), eu i-am zis că nu mă interesează și i-am închis. A ajuns la 9.25.

Chestia e că, la cum îl cunosc, ar fi întârziat și dacă mă duceam eu să-l iau de acasă. Gen, ne dădeam întâlnire la 9.00 în fața blocului lui și la 9.01 mi-ar fi sunat telefonul: Auzi, nu vrei să urci? Că io nu sunt gata încă. Băi, boss, nu de-aia aveam întâlnire la 9.00? CA SĂ FII GATA? Ba da, dar… După „dar” încolo puteți să scrieți orice vă trece vouă prin cap, că oricum nu mai contează.

Ok, în cazul prietenului meu e asumată treaba, știu că așa a fost toată viața lui (suntem prieteni de peste 35 de ani), prin urmare aproape reușesc să fiu zen de fiecare dată când stabilim o oră de întâlnire, iar el, invariabil, întârzie.

Dar în cazul oamenilor pe care nu-i cunosc, se schimbă total lucrurile. Dacă am stabilit să ne vedem la o oră anume și-ai întârziat, deja mi-am pierdut orice urmă de încredere în tine. Nu contează că e o întâlnire de business sau de plăcere, în capul meu e că nu mă mai pot aștepta la nimic bun de la tine, dacă te-a durut în cur și ți-a fost imposibil să fii punctual la o banală întâlnire.

Și nu, nu mă interesează niciun fel de scuză penibilă dintre cele pe care le invocă în mod obișnuit ăștia care întârzie: trafic, ambuteiaj, parcare, am pierdut metroul, mi-am uitat cheia și-a trebuit să mă întorc etc. Că nici eu n-am zburat pe covor fermecat până la locul de întâlnire. Iar dacă eu am putut să ajung la timp, atunci nici tu N-AI NICIO SCUZĂ.

Ca să fie extrem de clar, nu mă refer la întârzeri de până în 5 minute. Vorbesc despre oamenii care întârzie de la un sfert de oră în sus, fără să aibă nicio problemă cu asta. Dar mă voi enerva și de la întârzieri de până în 5 minute, dacă se vor întâmpla de fiecare dată când te întâlnești cu mine. Că o dată poate fi o întâmplare, dar dacă tu întârzii de fiecare dată (da, chiar și 5 minute), mă voi enerva din același motiv: o să mi se pară că te doare în cur.

A, da, nu sunt absurd, pot apărea situații grave, boală, accident și altele la fel de nasoale, dar astea sunt cazuri excepționale, cazuri în care suni și anulezi naibii întâlnirea. Că nu cred că mai ai chef să te vezi cu mine dacă ai pățit ceva atât de grav. N-o să te cred niciodată c-ai întârziat 40 de minute pentru c-a făcut bunică-ta infarct, dar asta nu te-a împiedicat să vii să bei o cafea cu mine. Ori te doare în lupă de bunică-ta, ori minți, ambele fiind la fel de grave.

Nfine, asta am avut de spus. Pot să înțeleg și să trec cu vederea peste multe lucruri, dar nu suport oamenii care întârzie.