Ieri seară, adică pe 22 decembrie, fix la orele 22.25, m-am trezit cu un mesaj pe whatsapp de la @THE Cristina. Era textul de mai jos.
…
Eram în anul V de facultate și îndrăgostită muci. De un coleg un pic mai mare. Nu o duceam chiar rău comparativ cu alții, tata avea salariu bunicel, bine, oricum diferențele erau nesemnificative atunci. Asta dacă nu făceai parte din gașca de nomenclaturiști, dar nu era cazul.
Ne „descurcam”, ca să zic așa 😁 250-300 de lei un salam de Sibiu, 1200 de lei niște blugi „originali”, luați de la colegii din cămin, cafea și ciocolată luată din shop. Învățam cum puteam, mai în frig, mai la lumânare, dar nu detaliem, că lucrurile astea se știu și sunt paradiscutate.
Eram singura din grupă care nu intrase în partid. Habar n-am dacă se datora faptului că tata asculta Europa Liberă sau că nu eram o tovarășă de nădejde, dar scăpasem până atunci. Pentru unii eram un element inutil pentru societate, alții mă considerau șmecheră, iar majoritatea credeau că sunt neinteresantă pt partid. Pardon, Partid.
Prin decembrie, să fi fost 18, 19, I dunno, eram în Ilioara, la celebra școală de șoferi. Îmi venise rândul mai devreme, că știți că stăteai cu anii la coadă, dar tata îmi luase Oltcit și aveam prioritatea de apropitară 😁. Și îmi aduc aminte că instructorul cu care făceam teorie a întârziat, lucru neobișnuit pentru el, și a intrat f nervos. Și a început el să ne povestească de niște elemente subversive din Timișoara, niște agitatori, care au produs ceva haos ca să ia apărarea unui popă de acolo. Să fi văzut cu cât dispreț rostea „phuopă”, pufnea când rostea, „care nici măcar nu e d-al nostru”. „Cum îndrăznesc ăștia să strige „Jos Ceaușescu?!” Era revoltat, dar se vedea că îi era și frică să rostească, ptiu drace, ce blasfemie!
A fost prima dată când am auzit despre ceea ce avea să fie revoluție/lovituție/lovitură de stat etc
A doua zi (sau a treia?!), mama, care lucra pe lângă Sala Palatului, m-a sunat (pe fix, da?! 😂) că e nebunie în oraș și să stau acasă. Că vine și ea cât poate de repede. Nu a putut însă prea repede, iar când a venit a povestit înspăimântată că era plin centrul de grupuri de oameni și că s-a strecurat f greu să prindă un autobuz. Era ziua în care a apărut ultima oară Ceaușescu la balcon.
Mai departe e o nebuloasă. Știu că am stat în seara aia și în ziua următoare acasă cu urechile în radio, că zvonurile circulau cu viteza luminii și nu mai știu exact când am văzut la tv că au intrat „revoluționarii” în sediul tv și au preluat emisia, că am aflat că a fugit Ceaușescu, cum l-au prins la Târgoviște sau pe lângă. Ce îmi amintesc însă foarte clar este cum mi-a spus tata „Cristi, trăim istorie!” Dragul de el. Toată viață bunicul a trăit așteptând să vină americanii. Iar tată a crezut în momentul ăla că am scăpat de comuniști. Amuzată îmi amintesc, dacă o fi adevărat, cum se povestea că l-au pus să se șteargă la gură cu hârtie igienică pe nu mai știu ce crainic celebru al vremii.
A început să se tragă. Random, așa. Să fie.
Au apărut răniți. Au apărut apeluri la medici, asistenți, studenți la medicină, să vină în spitale să ajute.
Și iacătă-mă pe mine în Spitalul Panduri, că era mai aproape de casă. Plus că eram în stagiu acolo. M-a dus tata cu mașina, convinși amândoi că trebuie să contribuim fiecare cu cât putem. Eram pătrunși, așa. Luasem de acasă țigări (Kent lung: -))) și lame de ras, da. Și ceva ciocolată. Pe care le-am dat soldaților care păzeau Min. Apărării de la Orizont, în entuziasmul ideii „Armata e cu noi!”. Și am intrat în spital, unde cred că am rămas vreo 3 nopți. Ai mei nu au știut de mine în timpul ăsta, pt că firele telefonice au fost tăiate pt o zi și nu am mai putut comunica.
Se trăgea mult de jur împrejur, Academia Militară, Min Apărării, Antiaeriană unde cică locuia o soră de-a „odiosului”. Se trăgea chiar și în curtea spitalului. Noi stăteam într-o cameră de gardă la demisol și auzeam în curte cum șuieră gloanțele. Veneau răniți non stop. Se opera ca în război. Cu asistente, cu rezidenți.
Nu uit o fată cam de vârstă de acum a fetei mele, care plecase la plimbare cu iubitul și în zona Academiei Militare un glonț rătăcit o atinsese. A adus-o băiatul pe brațe, țipând disperat să o salvăm. A murit după operație, pierduse prea mult sânge. A murit sub ochii mei. Avea 16 ani. Ruxandra Mihaela. Nu pot să uit. Astăzi, o stradă din București poartă numele ei.
A venit un tată să își caute băiatul. 14 ani, parcă. Îi spuseseră vecinii că e la noi la spital. L-au dus direct la morgă, să îl recunoască. Urletul de disperare al acelui tată… nu. Nu pot să uit.
Asistenta șefă de la bloc operator, o tipă brici, foarte respectată în spital, primește la un moment dat un telefon. Fratele ei murise în celebra ambuscadă de la Otopeni. Nu se mai putea ține pe picioare, dar tremurând și plângând, continua să organizeze sala pt că veneau și tot veneau. După ceva timp, a fost suficient să se audă zvonul că cei de al Otopeni erau de fapt teroriști și meritau să moară, ca simpatia și compasiunea pentru asistenta șefă să se transforme (pt unii) în ură și suspiciune. Nu conta, frate-to e terorist, ești și tu.
Nu mai știu cât și când am dormit sau dacă am mâncat în timpul ăsta. Oi fi mâncat, cred, că n-oi fi stat așa 3 zile. Știu doar că atunci când am ajuns acasă am făcut baie. Curgea apă caldă. Era Crăciunul.
După câteva săptămâni, când se mai așezaseră lucrurile, a venit un doctor să facă lista pt certificatele de revoluționar.
Au fost discuții, îmi amintesc. Că ce să facem cu ele, la ce folosește o hârtie. M-a întrebat și pe mine dacă să mă treacă pe listă. Am ridicat din umeri – no, merci, am făcut ce trebuia să fac. Da, știu, când ești prost tre’ să ții pentru tine, dar aici suntem în familie, zic.
Mult mai târziu, când am văzut revoluționari (cu certificat!) din Vaslui, Hunedoara, Alexandria șamd, am înțeles. E gena aia de a ști să profiți. Ori o ai, ori nu. În fine.
Crăciun fericit!
Cristina, revoluționar fără certificat.
Prea mulți oameni au murit pentru o piesă de teatru. O piesă macabră ai cărei regizori și actori principali sunt încă liberi și prosperi. Un preț prea mare pentru a putea comenta pe acest blog.
ovidiu, pretul libertatii nu e niciodata „prea mare”!
Noi astia, care am iesit si am strigat „Vom muri si vom fi liberi” stiam bine la ce sa ne asteptam, stiam ca avem sanse ingrozitor de mari fie sa murim, fie sa „disparem” si sa ne tragem si familia dupa noi – ca asa era pe atunci, plateau toti pentru „pacatele” unuia – da’ la un moment dat, cred ca intelegi pana si tu ca cineva TREBUIA s-o faca. Si s-a nimerit sa fim noi, pustani de 15-16 ani aia care s-au pus in fata gloantelor si a tancurilor.
Nu incurca revolta populara de pana pe 22 seara, cu ceea ce a urmat dupa, ca nu faci decat sa dai cu cacat in crucile alea de marmura alba din fata de la metrou Pieptanari si sub ele e plin de oameni care au stiut la ce sa se astepte si au ales totusi sa lupte, sa se sacrifice. Pentru tine. Pentru ca tu sa ai libertatea de a spune „ce prosti!” si „e un pret prea mare!”
.
PS: da, am avut si eu certificat de revolutionar, da’ l-am returnat atunci cand am vazut in ce circ s-a transformat toata povestea cu revolutionarii…
In celelalte tari de ce nu a fost ca la noi, de ce la ei s-a facut un transfer de putere pasnic? La noi, regizorilor le-a fost frica sa confrunte regimul, au bagat la inaintare poporul si tapi ispasitori, au sacrificat vieti datorita lasitatii lor. Asta e un pret prea mare. Si nenorocirea este ca si acum dupa 32 de ani regizorii sunt liberi. Acum inca ne plangem mortii fara a avea vinovati. Da, multi au fost eroi, eroi ca si-au dat viata pentru familiile lor si pentru noi toti. Trebuie sa le ducem povestea mai departe sa o stie si copiii nostrii.
Respect!
Un ochi râde ( foarte fain scris, felicitări! ), altul plânge ( trist, trist, trist!).
Eu eram doar militar în termen la Ploiești…
Cât despre certificatele alea…. Ieri le-aș desființa! 😠
Cristina, sotul meu si frate-miu, au fost dusi cu camionul, impreuna cu alti tineri ,in mijlocul Revolutiei, sa pazesca nus ce obiective.Erau civili, au plecat de buna voie, nu i-a obligat nimeni, ca zeci de alti tineri. Le-au pazit, au privit uluiti cum veneau smecherii sa ridice bunuri (televizoare, mobila), au stat 3 zile si …si sunt convinsa ca ai de carau televizoarele au certificate de revolutionar.Ceilalti nu, ca ce sa faca cu ele?Nici macar nu i-a intrebat cineva.Ma rog, in urbea mea nu a fost asa de rau ca in Bucuresti si totusi sunt uluita ca avem asa de multi revolutionari in orasul meu. Indemnizatia de revolutionar ar trebui sa fie acordata doar celor raniti, impuscati, si copiilor/sotutului unui mort in revolutie. Nu inteleg altfel de ce trebuie rasplatiti oameni pt o revolutie la care au participat de buna voie, dupa acelasi principiu, cei care au luptat in razboi si au aparat granitele tarii ar fi trebuit rasplatiti la randul lor.
In mare parte sunt de acord cu tine, singurii care ar merita indemnizatii de revolutionar sunt cei ce au iesit in Timisoara si Bucuresti si nu doar cei raniti sau familiile celor care au murit, toti cei care au iesit in aceste 2 orase si-au riscat viata si merita recunostinta noastra. Spun doar de Timisoara si Bucuresti pentru ca acolo a contat iesirea in strada, in celelalte orase iesirea a fost cvasi-inutila, indiferent daca ieseau sau nu rezultatul era acelasi. La final as vrea sa-ti spun ca veteranii de razboi erau rasplatiti dupa lasarea la vatra cu pamant si diverse scutiri de taxe.
@Mas @LESTAT
Doar Timisoara si Bucuresti?? Ce dragutz!
Ce facem cu mortii si ranitii de la Cluj, impuscati de armata in 21-22 decembrie INAINTE de fuga dictatorului?
Cei de la Brasov si sibiu si alte atatea orase…dar in special Timisoara in 20 decembrie, cand s-a ridicat tot orasul, si 22 decembrie in foarte multe orase, dar in special Bucuresti, cand au iesit masiv in strada muncitorimea…
A fost inutil?? Va spun eu ca NU…cand s-a ridicat toata TARA , ca asta a fost, a fost sfarsitul regimului comunist…altfel bunicutza Iliescu era Gorby 2, cum de fapt isi dorea si a dat chix. 22 decembrie este ziua in care am pus cruce definitiv comunismului…
Din pacate a urmat insa lovitura militara de stat, data de Armata, MAI si Secu dimpreuna cu grupul Iliescu-Brucan-MAgureanu, samd…care au si reusit sa raman la putere atata amar de vreme si normal ca erau perfect interesati sa aiba in jurul lor o patura cat mai larga de oameni dependenti de ei…d-aia au aparut livolutionari ca ciupercile dupa ploaie…si au instaurat un regim aproape oligarhic-mafiot…copy paste nereusit al Rusiei lui Eltin si Putin…din lipsa de fonduri,,,
Am fost și eu un visător, speram sa curgă “lapte și miere”, cu atât mai mult cu cât aveam ceva idee despre traiul din occident. Avusesem prieteni șvabi in Timișoara (trebuia sa ma și căsătoresc cu o șvăboaică), majoritatea dintre ei având rude in RFG.
Mi-a trecut! Am fost un prost ca nu am plecat mai repede din tara.
Cunosc bine o familie in care toți sunt “revoluționari” (frați, cumnați), cu toate ca unii dintre ei nici măcar nu știau ce se întâmpla in Brașov. Profitori care au avut și au beneficii din banii noștri, ai tuturor.
Of… 😥
Eram la o petrecere cu gașca si cineva, care lucra la primărie, povestea despre niste celebri ” mafioti” – ca sa nu zic interlopi – ca au certificat de revolutionar. Și indemnizatii … și li s-au dat locuri de case.
” Pai ce revolutie au facut ăia?”
” Au venit cu ‘ baietii ‘ lor si au avut grija de cartiere.”
O parte din banii aia multi pe care ii platesc eu la impozite se duc si la ei.
Adevarata ” Taxa de protectie” de data asta cu certificat si acte in regulă.
Îmi aduc aminte cum, in seara de 20 Decembrie, dupa ce a ascultat ca de obicei Europa Liberă, a venit tata si mi-a spus ca indiferent ce se va întîmpla in zilele următoare sa nu ies din casa. Pe 21 Decembrie eram in vacanța, ai mei la serviciu, mi-a sunat o vecina la usa pe la prinz si mi-a spus sa dau drumul la televizor. Dat, vazut ultimul discurs de la București. Prima reacție a fost, evident, de a ma îmbraca si a pleca in centrul orașului. Ajunsă in centru, pe drumul de la autobuz catre primărie, cu cine ma intilnesc fata in fata? Cu tata, venea spre casa pe un drum care nu facea parte din rutina lui cu zi de zi. Bineînțeles ca m-a luat acasa. Asa s-a terminat dorința mea de a fi parte din ceva ce simteam ca va schimba Romania in bine. La noi in Ploiești nu s-a tras, totul a fost pașnic. Aveam atunci 16 ani. 32 de ani mai tirziu, ma despart mii de km de acasa. Daca as da timpul înapoi, as face la fel.
Multumesc, Mihai! Mult!
Cu o seara inainte, butonand telecomanda, am picat pe „Hawaii”, film romanesc a carui actiune se petrece in iarna lui 1988. Fata mea nu intelegea „dar de ce nu aveati pasaport? Dar de ce nu puteati pleca? De ce ascundeati dolarii? DAR DE CE TACEATI?!” Sunt lucruri greu de inteles pt cine nu le-a trait. Chiar daca informatia o are la nivel teoretic. In fine. Povestindu-i, am retrait chestii pe care le credeam de mult uitate.
Si uite asa am scris aseara dintr-o suflare povestioara asta, in acel imbold in care simti ca te sufoci daca nu pui tot pe hartie.
Multumesc, Mihai, inclusiv pt diacritice :-)) si pt corectarea catorva typo-s pe care le-am vazut ulterior.
@all Craciun fericit!
🥰
Eram in armata, a venit ordin sa se pregateasca doua grupe operative care sa patruleze alaturi de militie prin oras si la nevoie sa se foloseasca armamentul din dotare pentru potolirea agitatorilor. Eram tura de serviciu in punctul de comanda si am raspuns la telefon, deci nu vorbesc din auzite. Am fost desemnat intr-una din grupe, nu vreti sa stiti ce e in sufletul unuia care primeste ordin sa traga cu un pm in oameni. Nu stiu cat a durat, dar a sunat iar telefonul si am auzit :scrie- Se anuleaza ordinul anterior si sub nici o forma trupele Ministerului Apărarii nu ies din cazarma si nu folosesc armamentul din dotare impotriva populatiei civile. Ordin dat de Vasile Milea, care cateva ore mai târziu era declarat tradator si se sinucidea. Nu stiu adevarul despre ce a fost dar daca Milea nu dadea ordinul ala era măcel. Asa a trecut revolutia sau ce a fost, cu mitraliera antiaeriana scoasa afara ca vine Ceausescu cu elicopterul sa treaca la rusi, dar la care s-a descoperit ca nu erau decat benzi cu cartuse de manevra in depozit, cu Mig-uri care treceau in sus si-n jos de-a lungul granitei cu Moldova in asa hal de multe incat se incurcau tintele pe radar intre ele, cu o scroafa scapata din GAZ care nu a stat la somatie si a primit un incarcator de pm cadou, cu cadre care faceau spume ca dusmanii poporului, ca elemente subversive si apoi sareau cu picioarele pe tabloul to’arasului si-l scuipau. Cam ca astazi, acelasi circ ieftin .
Ai povestit atât de bine, încât m-am teleportat parcă în zilele de atunci. Eu aveam 18 ani şi eram răcită cobză. Umblam cu bixtonimul după mine prin casă şi ne uitam mult la ecranul tv-ului care transmitea întruna secvenţe şi replici de-a valma. Nu înţelegeam exact cine cu cine, de ce, de unde, îmi amintesc doar sentimentul de teamă și confuzie.
Privind în urmă, indiferent ce au fost sau ce n-au fost evenimentele de atunci, păcat de sufletele curate ale tuturor idealiştilor de atunci. Ce diferenţă între ce au sperat, şi ce s-a concretizat de fapt după…
Multumesc 🤗🤗
Pacat, intr-adevar…
P. S. Rinofug cred ca aveai :))
🤗
P.S. Rinofug o fi fost, probabil încurc cu B de la biseptol. Cred că luam și med. ăsta.
Confuzia persista,teama…
Aveam 10 ani si 10 luni. Locuiam in zona buna, centrul Civic, dar in spatele blocurilor, pe stradute.
Colectionam timbre, pe 21 decembrie eram la Sala Palatului la Filatelia, ma uitam daca au aparut colectii noi. A fost zgomot mare, oameni fugind, imbulzeala, asa ca am plecat spre casa. Am traversat Cismigiu si pe urma voiam sa merg spre Opera si in sus pe Dealul Spirii. A oprit langa mine un TAB, m-au luat soldatii la intrebari: ce faci copile pe aici, fugi acasa ca se trage cu arma pe strazi. Pai acasa merg! -Hai cu noi, te lasam mai aproape. Si asa am mers pe TAB pana la coltul strazii.
Deruland inainte, am dat drumul la televizor, am vazut stirile, am vazut ca se cheama lume sa apere televiziunea. M-am dus si eu, de fapt am vrut sa ma duc, dar nu stiam sa ajung decat cu maxi taxi….am inghetat vreo 2 ore in statie pana m-am convins ca nu circula, asa ca am plecat inapoi acasa.
Iarasi derulam, in primavara ma urc pe acoperis sa indrept antenele. In capacul podului 2 gloante infipte. Unghi de tragere=direct dinspre casa poporului.
Asa am trait eu revolutia.
Țin minte cum ne-am dus în piață și lumea a început să cânte „Deșteaptă-te române”, care fusese interzis și te luau fiorii. Apoi s-au auzit focuri de armă și lumea s-a împrăștiat.
The Cristina, m-ai făcut să retrăiesc momentele de atunci.
@THE Cristina Îmi plăceai deja datorită comentariilor, acum îmi vine să te îmbrățișez. Crăciun liniștit dna doctor!
Multumeeeeeeesc!! Hai sa ma imbratisezi 🤗🤗!!
De altfel, multumesc tuturor!
Ma terminasi! 🙁 Acum plang si mai trebuie sa si lucrez.
Inca un articol trimis colegilor mei de 20 si de ani! Vor sa inteleaga ce a fost si cum a fost si nu pot prea bine, dar astfel de povesti exprima mult mai bine realitatea din ’89.
Prea frumos scris, felicitări!
Să nu uităm!
Întradevăr un articol care răscolește trăirile in cei care au apucat acele zile. Am devorat articolul și am fost teleportat in acele zile pina la ultimul paragraf. Acolo s-au șters toată „magia”. Întradevăr au fost orașe unde numărul victimelor a fost foarte mare și da aceia care au fost răniți sau urmașii celor ucizi merita cu vîrf și îndesat statutul de revoluționar, însă va rog sa nu aduceți in derizoriu revoluționarii din orașe mai mici (ați precizat și Hunedoara). Surprinzător există și acolo revoluționari din perspectiva urmașilor celor care au murit aprind unitatea militara din oraș. Familiile acestor oameni nu merita statul de revoluționar? Ce vina are un copil de 12 ani (la data evenimentelor) că îi este ucis tatăl doar pentru că își făcea datoria și a respectat niste ordine? Nu contest că sunt foarte multi care „s-au descurcat” de cite un certificat dar asta nu va da dreptul de a duce in derizoriu moartea unor oameni. Articolul este superb și va respect pentru simțul datoriei din acele vremuri dar nu este ok sa fie dus în derizoriu jertfa unor oameni deși aceștia nu erau în București, Timișoara, Sibiu sau orice alt oraș important al acestei țări. Glorie eterna eroilor!
Multumesc mult pt aprecieri. Daca insa dvs ati inteles ca as fi sugerat ca „un copil de 12 ani caruia i-a fost impuscat tatal” nu merita certificat, o sa va rog frumos, cu tot respectul, sa mai cititi o data.
Si de data asta inlocuiti Hunedoara cu Pocreaca.
Craciun fericit!!
Pastrez intr-o cutie, dupa care ar trebui sa fac „sapaturi arheologice” glontul meu. Atunci mi-a murit moartea prima data. 🙂 N-am certificat de revolutionar. Mi-a fost rusine. Nu de alta, dar imi aminteau atunci si acum de „certificat de comunist”, adica aia putini, care au ramas multi dupa.
Oooff! Aveam 29 de ani, stiam exact ce inseamna ratie, cartela, frig in casa, curentul oprit( cred ca am mai povestit cum veneam de la facultate exact in orele fara curent pe o scara oarba de cred ca nu ma mai sperie nimic), autobuze pline dupa 40 de minute de asteptare.
Am scapat la mustata in 21 decembrie de la Universitate numai fiindca sotul meu avea ureche de fost student care facuse armata la Buzau la parasutism, cercetare, diversiune si a intuit cand incepe sa se traga in plin.
Niciodata nu mai fusesem atat de fericita si nu ma simtisem atat de bine ca in seara aia cand strigam ,,Jos Ceausescu”. Cred ca daca aparea pestisorul de aur si intreba ce vreau as fi zis ca vreau sa pot pot pastra sufletul ala asa usor mereu.
De doua ori pe zi trec pe langa cimitirul acela unde sunt cei ,,plecati” la revolutie si de fiecare data le urez alora de au dat ordinele si apoi au pus mana pe putere sa nu moara pana nu or simti durerea parintilor, copiilor, sotiilor, sotilor, fratilor celor ingropati acolo.
Aveam 9 ani la revoluție. Cândva, imediat după episodul Tokes, bate cineva la ușă. Vară-mea, pe atunci studentă la Timișoara, intră, zice săru’mâna bunică-mii și cere un pahar cu apă. Se pune în bucătărie pe un scaun și începe să povestească. Ai mei erau la serviciu. Zice bunică-mea: „Copile, sună la fabrică și zi-le la ai tăi să vină acasă, că avem musafiri”. Sun, ai mei apar cam într-o oră, timp în care prind și eu frânturi de discuție: miliție, bătaie, arest, securitate, armată, gloanțe, TAB, „jos Ceaușes…” Ce?! Adică cum? Tovarășul secretar general, președinte RSR? Jos? Păi cine vrea să-l dea jos? Și noi ce facem acum?
Între timp apar ai mei, eu întreb ce se întâmplă cu tovarășul Ceaușescu? Minte de pionier proaspăt, ce să zic… Și mă prelucrează ai mei: „Băi, orice se întâmplă, taci, nu te mira, nu întreba acum, că îți explicăm noi mai încolo”.
Ulterior, peste mai mulți ani, când s-a rememorat episodul, aveam să aflu că vară-mea s-a suit în ultimul tren care pleca din Timișoara, ulterior orașul fiind închis. Vară-mea a plecat apoi de la noi cu un autobuz spre casă, în alt oraș.
Apoi evenimentele s-au precipitat, au ieșit de la una dintre unitățile militare cu un TV cu megafoane să anunțe să ne adăpostim pentru că urmează să fim bombardați. Singura „bombă” care a căzut a fost c-au fost unii împușcați de teroriști. De fapt se dăduseră arme cu buletinul și au tras niște proști înspre unitatea militară din oraș, iar ăia au ripostat cu tot ce s-a putut. Mai lipsea să tragă cu tunurile, dar s-or fi gândit că alea-s blocuri în care locuiesc civili.
Alții au obținut certificat de revoluționar cu rol determinant în victoria revoluției, c-au fost chipurile împușcați, dar apoi s-a aflat că de fapt s-au împușcat accidental în picior.
Acum vreo săptămână am ascultat un podcast cu Lia Bugnar ( este pe YouTube, pe canalul happyfish dacă vreți să îl ascultați) și în ultima parte a „interviului ” povestește cum a trăit ea revoluția la Otopeni. Eu eram mică, aveam 8 ani, am locuit într-un orășel mic din regiunea Moldovei și îmi amintesc ca ne-a sunat frate”miu mai mare pe telefonul fix sa nu ieșim din curte ca auzise la el la fabrica ca sunt teroriștii în oraș. Peste ani la o discuție despre armată am aflat ca unul dintre verișori era chiar în unitatea militara de la Otopeni ( incepuse armata în septembrie 1989) și unchiul( tatăl verisorului) în alea 5-7 zile a îmbătrânit 30 ani, erau știri cu morți de la Otopeni, nu putea lua legătura cu fiu’su ( var”miu trăiește, dar a avut colegi din unitate care au murit atunci)
Daca n ai gena aia ,nu o ai si gata ….ce sa i faci ,se traieste si fara….tu sa fii sanatoasa si la fel ca n zilele alea .Lasa ca au certificate in Severin unde s a tras cu petarde.
Aveam 29 de ani. Se trăgea in disperare. Au fost oameni care au fost răniți în balcoanele apartamentelor, fiind aproape de unități militare. Acum ceva vreme a fost un documentar, oarecum, în care era vorba printre altele, și de certificatele de revoluționar. Era unul care la acel moment era în pușcărie, cu condamnare pentru furturi. Și avea certificat de revoluționar. Și mulți alții… Chiar s-au făcut abuzuri.
Mi se pare foarte urât faptul ca insinuați că cei din orașele menționate la finalul articolului nu ar fi revoluționari „pe bune”, și că doar „s-au descurcat”. Cunosc personal un om care a murit împușcat la Revoluție in unitatea militară din Hunedoara, apărând-o…de cine, nici în ziua de azi nu se știe. Credeți că urmașii lui – copii la momentul Revoluției „s-au descurcat” fiindcă au o pensie de urmaș? Nu doresc nimănui să se descurce in felul ăsta. Va sfatuiec ca alta data cand mai scrieți ceva, sa si gândiți înainte.
Intr-adevar, sunt extrem de rusinata, nu stiu cum o sa trec peste acest Craciun 😢
Gizas, daca nu s-a inteles ca am dat niste exemple random, atunci are dreptate Mihai, sunt multi analfabeti functional in aceasta societate.
Mihai, scoate naibii cuvantul Hunedoara din text, ca vad ca irita 2 persoane, daca n-o fi una si aceeasi.
Si totusi, Craciun fericit.
@The Cristina, nu, nu ai dat exemple „random”, ai punctat direct :Vaslui, Hunedoara, Alexandria… şamd şi ai insinuat că doar bucureştenii au luptat în 1989 cu regimul odios şi cei din Vaslui, Hunedoara, Alexandria… şamd, doar s-au uitat la televizor şi au profitat de certificatele de revoluţionari.
Revoluţia pwlii, a fost doar în Bucureşti. Futui bula mă-sii, să-i fut.
„Mihai, scoate naibii cuvantul Hunedoara din text, ca vad ca irita 2 persoane, daca n-o fi una si aceeasi.”
Doamna doctor, ai scris un text, ai fost de acord ca omu să-l publice, şi acuma îi ceri să scoată cuvinte din el că au iritat două persoane. Io zic să rămâi la profesia de medic pe care sper că o practici cu plăcere şi profesionalism.
Mi-au dat lacrimile citind……tineri de 14, 16 ani uciși de gloanțe trase la întâmplare….și pentru ce? Unde am ajuns? Au trecut prea mulți ani de atunci, de la revoluție și totuși încă ne mai lovim de zilnic de urmele comunismului.
Mi-au dat lacrimile, toate articolele care apar, scrise de oameni care au trăit pe bune situația de acolo sunt teribile !
Si cand ma gândesc ca acum aud puștani care spun ca era mai bine pe vremea lui…
Si nu doar pustani, din pacate! Aia macar au o scuza, habar n-au despre ce vorbesc!
Ce facem, insa, cu parintii si bunicii lor?
@TheCristina, vă rog să vă documentați înainte de a scrie orașe random că nu le-ați nimerit. Și nu, nu e aceeași persoană ca mai sus, dar deja dacă 2 oameni s-au sesizat, cred că nu suntem analfabeți functionali, ci doar am luat personal exemplul „Hunedoara”, scris de dvs la nimereala, fără să vă gândiți prea mult. Dar mă scuzați, sunteti medic si probabil din București, deci nu are nimeni voie sa va atraga atentie ca ati gresit undeva.
Nu asta era esenta articolului. Deci oricum nu ati inteles nimic, daca asta e tot ce ati inteles. Luati-o personal cat vreti, e ultimul meu comentariu pe tema.
@THE Cristina Mare atenție ce orașe alegeți “random” (până și asta sună ciudat), că cine știe ce anonim vă mai face vreo observație, evident fără legătură cu ideea textului!
Foarte fain scris, felicitări (nu numai pentru text)!
A fost micul „războiul” al generaţiei noastre cu toate rahaturile care se pot întâmpla într-un război.
@THE Cristina, şi în alea trei zile ţi-au trecut mucii după coleg, pentru că nu înţeleg ce caută el în poveste 🙂
😄 ador oamenii care găsesc motiv să zâmbească oricât ar fi draq de negru. Mucii ăia reprezentau un preambul al stării emoționale în care se găsea 🤪 A fost ca atunci când scoți porcul din coteț și îl gâdili între urechi cu o mână în timp ce ții cuțitul la spate cu cealaltă. The rest is history 😉
Felicitări! Fain articolul, bine scris chiar dacă … chiar dacă … 🤪
… chiar dacă a dat cu mucii în fasole la sfârşit ?. Io îi dau un 7 cu plus pentru că este începătoare şi se ştie că medicii au scris indescifrabil 🙂
Sunt o septuagenara dezamăgită de ceea ce s-a întâmplat după ’89 (preluatea puterii de comunisto-securiști, apetenta romanilor pentru FSN/Iliescu, alegerile ’90-’92, etc.), dar niciodată, niciodată, după ’90, nu am mai mai simțit spaima (pentru mine și familia mea), umilința, lipsa de speranță și foamea de libertate, pe care le încercam pe timpul lui Ceausescu.
Pe 21 Decembrie 1989 tocmai implinisem 22 de ani, eram studenta in ultimul an, la seral. Auzisem ce se intamplase la Timisoara si cand am iesit de la serviciu, pe la ora 13, m-am alaturat unul grup care striga jos Ceausescu, pornit de la Unirea, spre Universitate. In fata la Intercontinental, cand a inceput sa se traga, am fost calcata in picioare de multime. Cineva m-a salvat, m-a ridicat de jos si m-a pus pe capota unei masini. Fiind ametita, am fost prinsa de niste militari, tarata pe jos de par, lovita cu bocanci in burta si in cap. Cu ura, de parca eram dusmanul lor personal. Militarii m-au predat unor civili, am stat o vreme intr-un gang de unde am fost dusa la Politia Capitalei. Am stat o parte din noapte cu mainile ridicate, am vazut cum bateau cu bestialitate, in special studenti. Ii bateau pana cadeau, ii ridicau de jos si o luau de la inceput. Eu nu aveam carnetul de student la mine si am scapat de bataie. Cam pe la miezul noptii ne-au scos din cladire, printr-un culoar de civili si militieni care ne loveau cu bastoanele si picioarele, pe unde apucau. Cu o duba am ajuns la Jilava, unde am stat intr-o celula cu multe femei. Veneau mereu arestati care nu aduceau vesti bune, spuneau ca Revolutia a esuat, ca vom fi impuscati. Pe geam se vedea peretele pentru executii. Am cedat nervos, nu ma mai puteam opri din plans. Cineva mi-a dat un calmant. Abia pe la prinz am aflat ca ni se da drumul. Credeam ca ne pacalesc, ca ne scot in curte sa ne impuste. Nu stiu cum am ajuns acasa. Multe luni nu am putut sa dorm, aveam cosmaruri. Tot corpul imi era negru de la lovituri. Nu am mers la spital, ca nu aveam nimic rupt, spitalele erau pline de raniti. Am Certificat de Revolutionar retinut si nu imi este rusine. Imi este mila infinita de cei care au murit, de urmasii celor care au murit. Jertfa lor nu era necesara, au murit pentru interesele unora. Cei vinovati si urmasii lor sunt bine mersi, sunt cei care au saracit tara asta si detin in continuare puterea.
Doamna, respect! M-am cutremurat citind.
Craciun fericit 🤗🤗
In acea zi din 89 eram un puști de 10 ani, in vacanța de iarna la bunici, la țară, la vreo 20 de km de Baia Mare. Radio-ul mergea non stop pe radio România. Îmi amintesc parcă și acum vocea crainicului… cetățeni, anunț important către țară, deschideți de urgență televizorul (ceva de genul)… Am pornit televizorul și i-am văzut pe toți adunați în acel studio de la televiziune cu Dinescu, Roman, Iliescu… dictatorul a fugit…suntem liberi. Îmi amintesc că după vreo 5 minute au început să bată clopotele la biserică și eu am ieșit în curte și am strigat cât am putut „Jos Ceaușescu” și „Libertate”. Bunică-mea, săraca, șocată de situație îmi zicea „hai mă coptile in casă și nu grăi așe…”
Eu îmi revărsam frustrările, in felul meu și pentru cât înțelegeam atunci, pentru momentele când părinții mei se trezeau la 5 dimineața să meargă la coadă la lapte, carne, etc, sa mai prindă ceva… Pentru portocalele care le primeam doar de crăciun; pentru bananele verzi care le primeam tot de crăciun și pe care le împachetam în ziare să se coacă; pentru ciocolata chinezească care o primeam de 2 ori pe an (nu o sa uit niciodată moș crăciunul de ciocolată tras în folie de aluminiu); când taică-miu asculta radio Europa Libera cu ușile și geamurile larg deschise și dădea cu dumnezei și cristoși in comuniști și tătuca Mniculai (așa îi zicea) și eu nu știam de ce…(noroc ca stăteam la casă și nu se auzea prea tare).
Ulterior am aflat ca tatăl meu a fost chemat la fabrica unde muncea (rezervist fiind) și a stat 2-3 zile, și se vorbea să îi înarmeze pe toți de acolo, ca sa apere orașul de trupele de securitate de la Șomcuta Mare (acolo se pare ca era unitate), care urmau să vină în oraș sa liniștească situația, și de cei din pușcărie, care se pare că făceau o revoltă și urmau să iasă… se pare că a fost doar manipulare
Articolul a fost impresionant… mi-au dat lacrimile când am citit…respect !!!
@THE Cristina, mișto articolul, dar nu pentru asta scriu.
Mie unul îmi ești foarte simpatică, chiar dacă esti încă, datoare cu un salam de ren. Te rog, nu lua acest comentariu personal, pentru că m-am gândit foarte mult dacă să îl scriu sau nu. Și am făcut-o și se vrea a fi unul constructiv!
Din păcate nu ai învățat nimic de la ultimul comentariu în care comunitatea fanilor tăi au sărit pe tine. Și mă tem că nu o vei face… niciodată! Deoarece ești puțin prea mândră să faci asta!
Nu îți spun decât că poți fi cel mai bun într-o profesie, dar dacă nu știi să fi OM, totul este în zadar!
Cred că trebuie să înveți că dincolo de toate, toți suntem oameni, deci suntem supuși greșelilor și că a-ți cere scuze nu este o dovadă de lașitate ci mai degrabă este ceva normal! Într-o lume normală!
În loc să intri pe poziții de forță și să faci pe toată lumea analfabeți funcționali, doar pentru simplul fapt că nu sunt de acord cu tine, puteai să îți ceri scuze că textul tău a jignit urmat de explicația cu random ul!
Lumea o vedea mai bine! Mult mai bine!
Din păcate eticheta asta de analfabet funcțional sincer pe mine a început să mă râcâie pe creier. Este prea ușor aruncată și uneori gratuit. Și insultă și neuronii interlocutorilor!
Take care și ajun fericit!
@Aline, nu există „mie unul”. E ori „eu unul”, ori „mie unuia”. Bagă un ochi aici: https://mihaivasilescublog.ro/2021/07/16/vorbi-unul/
@Mișule, știu că nu este forma corectă! Cel puțin în cazul acesta îmi asum greșeala ca fiind scrisă în mod voit așa.
E un fel cu de-a mea și de-ale mele… cu toate că atunci când folosesc această expresie, datorită ție, o aleg pe cea corectă! Și lumea face ochii cât cepele, ca la melci!
1-Craciun fericit, dear B 🤗🤗
2-nu am facut „pe toata lumea” analfabeti functional, cum spui tu, ci doar pe acei putini care, din toata esenta amintirii mele, au extras fix ce NU era de extras! Este evident, pt cine stie sa citeasca, ca ma refeream la cei care au luat certificate din pix, indiferent de locul pe care l-as fi pomenit. Si da, chiar a fost la intamplare, puteam sa zic Malu Spart si imi pare rau ca nu am zis. Sau mai stii, se gasea si de acolo sa sara cineva.
Ba, da’ chiar e aberant, doar atat au inteles?!
Citeste mai sus comentariul doamnei Dana Gradinaru, poate ajuta. Dar o sa te infiori, sa stii!
3-nu e chestie de mandrie ca nu imi cer scuze. Nu ai nimerit-o aici. Chiar nu am de ce.
4-ei bine, sa spui (cu majuscule) ca nu sunt om… no comment.
5-pe cine a jignit textul meu?
6-dar tot iti trimit salamul de ren (acu’ ma apuc sa bat netu’ in 14 dupa el).
@THE Cristina, bună draga mea! Crăciun fericit și ție! 🍻🥃. Mă omori tu pe mine!
2. Nu ma refeream doar în acest articol. Am vorbit în general… pentru că nu e prima oară când numești un interlocutor analfabet funcțional. Repet mă zgârie pe creier asta… și de aici am răspuns și m-am băgat ca musca în lapte. Fără chestia aia îmi vedeam linistit de treaba mea și stăteam pe craca mea.
3. Nu mai contează… nu vreau să dezvolt. Am zis ce am vrut să zic, nu ai prins-o, nu mai dezvolt! Suntem diferiți, eu aș fi făcut-o!
4. Faptul că am scris OM și nu om, nu te face mai putin om decât ești! Interpretezi și înțelegi doar ce vrei. Acum cine extrapolează și extrage din context! 🤨
5. Textul poate nu a jignit pe nimeni, dar cred că unii au explicat sau au incercat să explice pe cine și de ce s-a jignit! Vezi în comentarii!
6. Băi ce naiba… era o glumă… nu trebuie să alergi după un salam de ren 😁.
Trist. Frumos, dar trist. Nu pot să-mi imaginez ce a fost în sufletul oamenilor atunci. Eu eram mică și nu îmi amintesc nimic din ce s-a întâmplat. Vreau doar să le mulțumesc celor care au luptat pentru viitorul nostru, să putem trai fără frică.
Cristina, ai tot respectul meu pentru ce ai făcut atunci și pentru tot ce faci în continuare ca medic.
Sărbători liniștite și frumoase tuturor!
Certificatul de revolutionar este urmasul certificatului de ilegalist, care iti dadea o gramada de facilitati, in epoca dinainte de 89.
De aceea va zic: certificatul de revolutionar ne arata cand de mult s a insurubat comunismul in unii.
Toti care au fost pe baricade merita respectul nostru, cei care au avut de suferit merita o forma de recunostinta materiala, dar mai mult decat atat ( gratis la metrou, 500 mp teren, chirie modica in centru, etc..) reinviem nomenclatura.
In 16 Decembrie 1989 era sa fiu unul din “acei tineri de 15-16 “ani. In spatele Muzeului Banatului au apărut soldați in albastru, țineau armele in mâini ca in “filme cu război”. Am anunțat “voluntarii” dar cine bagă in seama niște copii. După juma de ora a survolat un helicopter Piața Operei. Mama lu’. Oliver ne-zis “ acasă!!ACUM!!”. Nu am vrut dar Milan, tata lu’ Oliver s-a uitat la noi și din ochi ne-a transmis ca nu se discuta. Am plecat toți 4 spre casa. Chiar m-am dus acasă și m-am culcat. A 2-a zi am auzit ca s-a tras in mulțime și a scăpat cine a putut. Părinți lu’ Oliver mi-au salvat viața. De asta mi-am dat seama peste mult timp