Ieri seară, adică pe 22 decembrie, fix la orele 22.25, m-am trezit cu un mesaj pe whatsapp de la @THE Cristina. Era textul de mai jos.

Eram în anul V de facultate și îndrăgostită muci. De un coleg un pic mai mare. Nu o duceam chiar rău comparativ cu alții, tata avea salariu bunicel, bine, oricum diferențele erau nesemnificative atunci. Asta dacă nu făceai parte din gașca de nomenclaturiști, dar nu era cazul.

Ne „descurcam”, ca să zic așa 😁 250-300 de lei un salam de Sibiu, 1200 de lei niște blugi „originali”, luați de la colegii din cămin, cafea și ciocolată luată din shop. Învățam cum puteam, mai în frig, mai la lumânare, dar nu detaliem, că lucrurile astea se știu și sunt paradiscutate.

Eram singura din grupă care nu intrase în partid. Habar n-am dacă se datora faptului că tata asculta Europa Liberă sau că nu eram o tovarășă de nădejde, dar scăpasem până atunci. Pentru unii eram un element inutil pentru societate, alții mă considerau șmecheră, iar majoritatea credeau că sunt neinteresantă pt partid. Pardon, Partid.

Prin decembrie, să fi fost 18, 19, I dunno, eram în Ilioara, la celebra școală de șoferi. Îmi venise rândul mai devreme, că știți că stăteai cu anii la coadă, dar tata îmi luase Oltcit și aveam prioritatea de apropitară 😁. Și îmi aduc aminte că instructorul cu care făceam teorie a întârziat, lucru neobișnuit pentru el, și a intrat f nervos. Și a început el să ne povestească de niște elemente subversive din Timișoara, niște agitatori, care au produs ceva haos ca să ia apărarea unui popă de acolo. Să fi văzut cu cât dispreț rostea „phuopă”, pufnea când rostea, „care nici măcar nu e d-al nostru”. „Cum îndrăznesc ăștia să strige „Jos Ceaușescu?!” Era revoltat, dar se vedea că îi era și frică să rostească, ptiu drace, ce blasfemie!

A fost prima dată când am auzit despre ceea ce avea să fie revoluție/lovituție/lovitură de stat etc

A doua zi (sau a treia?!), mama, care lucra pe lângă Sala Palatului, m-a sunat (pe fix, da?! 😂) că e nebunie în oraș și să stau acasă. Că vine și ea cât poate de repede. Nu a putut însă prea repede, iar când a venit a povestit înspăimântată că era plin centrul de grupuri de oameni și că s-a strecurat f greu să prindă un autobuz. Era ziua în care a apărut ultima oară Ceaușescu la balcon.

Mai departe e o nebuloasă. Știu că am stat în seara aia și în ziua următoare acasă cu urechile în radio, că zvonurile circulau cu viteza luminii și nu mai știu exact când am văzut la tv că au intrat „revoluționarii” în sediul tv și au preluat emisia, că am aflat că a fugit Ceaușescu, cum l-au prins la Târgoviște sau pe lângă. Ce îmi amintesc însă foarte clar este cum mi-a spus tata „Cristi, trăim istorie!” Dragul de el. Toată viață bunicul a trăit așteptând să vină americanii. Iar tată a crezut în momentul ăla că am scăpat de comuniști. Amuzată îmi amintesc, dacă o fi adevărat, cum se povestea că l-au pus să se șteargă la gură cu hârtie igienică pe nu mai știu ce crainic celebru al vremii.

A început să se tragă. Random, așa. Să fie.

Au apărut răniți. Au apărut apeluri la medici, asistenți, studenți la medicină, să vină în spitale să ajute.

Și iacătă-mă pe mine în Spitalul Panduri, că era mai aproape de casă. Plus că eram în stagiu acolo. M-a dus tata cu mașina, convinși amândoi că trebuie să contribuim fiecare cu cât putem. Eram pătrunși, așa. Luasem de acasă țigări (Kent lung: -))) și lame de ras, da. Și ceva ciocolată. Pe care le-am dat soldaților care păzeau Min. Apărării de la Orizont, în entuziasmul ideii „Armata e cu noi!”. Și am intrat în spital, unde cred că am rămas vreo 3 nopți. Ai mei nu au știut de mine în timpul ăsta, pt că firele telefonice au fost tăiate pt o zi și nu am mai putut comunica.

Se trăgea mult de jur împrejur, Academia Militară, Min Apărării, Antiaeriană unde cică locuia o soră de-a „odiosului”. Se trăgea chiar și în curtea spitalului. Noi stăteam într-o cameră de gardă la demisol și auzeam în curte cum șuieră gloanțele. Veneau răniți non stop. Se opera ca în război. Cu asistente, cu rezidenți.

Nu uit o fată cam de vârstă de acum a fetei mele, care plecase la plimbare cu iubitul și în zona Academiei Militare un glonț rătăcit o atinsese. A adus-o băiatul pe brațe, țipând disperat să o salvăm. A murit după operație, pierduse prea mult sânge. A murit sub ochii mei. Avea 16 ani. Ruxandra Mihaela. Nu pot să uit. Astăzi, o stradă din București poartă numele ei.

A venit un tată să își caute băiatul. 14 ani, parcă. Îi spuseseră vecinii că e la noi la spital. L-au dus direct la morgă, să îl recunoască. Urletul de disperare al acelui tată… nu. Nu pot să uit.

Asistenta șefă de la bloc operator, o tipă brici, foarte respectată în spital, primește la un moment dat un telefon. Fratele ei murise în celebra ambuscadă de la Otopeni. Nu se mai putea ține pe picioare, dar tremurând și plângând, continua să organizeze sala pt că veneau și tot veneau. După ceva timp, a fost suficient să se audă zvonul că cei de al Otopeni erau de fapt teroriști și meritau să moară, ca simpatia și compasiunea pentru asistenta șefă să se transforme (pt unii) în ură și suspiciune. Nu conta, frate-to e terorist, ești și tu.

Nu mai știu cât și când am dormit sau dacă am mâncat în timpul ăsta. Oi fi mâncat, cred, că n-oi fi stat așa 3 zile. Știu doar că atunci când am ajuns acasă am făcut baie. Curgea apă caldă. Era Crăciunul.

După câteva săptămâni, când se mai așezaseră lucrurile, a venit un doctor să facă lista pt certificatele de revoluționar.

Au fost discuții, îmi amintesc. Că ce să facem cu ele, la ce folosește o hârtie. M-a întrebat și pe mine dacă să mă treacă pe listă. Am ridicat din umeri – no, merci, am făcut ce trebuia să fac. Da, știu, când ești prost tre’ să ții pentru tine, dar aici suntem în familie, zic.

Mult mai târziu, când am văzut revoluționari (cu certificat!) din Vaslui, Hunedoara, Alexandria șamd, am înțeles. E gena aia de a ști să profiți. Ori o ai, ori nu. În fine.

Crăciun fericit!

Cristina, revoluționar fără certificat.