Mini-fashionistele trebuie să meargă azi la țară, la bunic-su. Să meargă, în sensul că să le duc eu, că doar nu le urcăm în rată.

Aici aveți nevoie de un pic de context. Cel mai mult și mai mult pe lumea asta le place la bunicu’. Dacă le pui să aleagă între „mergem la Disneyland” și „vă duc la țară”, răspunsul va fi întotdeauna unul singur: la bunicu’. Prin urmare, cam de pe miercuri așa, de când se știe sigur că azi vor merge la țară, doar despre asta vorbesc, asta visează, asta pictează. Azi-dimineață s-au trezit la 6.00, ca să fie sigure că nu ratează plecarea, ele care n-au nicio problemă sa doarmă până la prânz dacă le lași. Și asta în condițiile în care știau clar că nu plecăm dimineață.

Acesta fiind contextul, planul meu de răzbunare a venit simplu și natural. Fetele și cu distinsa lor mamă sunt în dormitor, fac bagaje pentru la țară. Așa că tot ce-a trebuit să fac a fost să deschid ușa livingului și să strig panicat:

– Iubito, ai idee de ce mă sună taică-tău pe mine?

Mara a înțeles imediat cum stau lucrurile și-a intrat în joc:

– Probabil pentru că nu i-am răspuns, n-am telefonul lângă mine. Vezi tu ce vrea.

Și-am început o convorbire imaginară cu voce tare, pe hol, ca să pot fi auzit din toată casa. Convorbire cu întrebări, cu răspunsuri, cu tot ce trebuie, din care se deducea clar că bunicu’ a sunat să ne spună să nu mai ducem azi fetele. Dar când să le aducem? Nu se știe, poate săptămâna viitoare, ne sună el să ne spună când se poate.

Bănene, știți voi pozele sau videourile alea cu cățelusi triști de ți se rupe sufletul când te uiți la ei? Cățelușii ăia erau apă de ploaie pe lângă cum arătau mini-fashionistele. Făceau treișpe-paișpe pe lângă maică-sa și le auzeam cum își mai spun una alteia: „nu mai mergem azi, a zis să nu mai mergem azi”. Iar la fețele lor nu te puteai uita, era o tristețe în camera aia de puteai s-o tai cubulețe cu cuțitul.

Din păcate, planul meu s-a dus naibii după doar câteva minute, n-a mai putut maică-sa se abțină și-a izbucnit în râs. S-au uitat nedumerite când la mine, care încă mai „vorbeam” cu bunicu’, când la ea și-au înțeles imediat cum stau lucrurile. Au năvălit imediat pe hol să-mi ia telefonul din mână:

– Vorbești singuuur, nu e bunicuuu’.

Dar tot a meritat, pentru minutele alea a meritat din plin. Cui i se mai vede burta acum? Muhahahaaa.