Maria s-a tuns. Singură, la baie, a pus mâna pe o foarfecă și și-a ciopârțit cu mânuța ei un preafrumos breton. Și, pentru că n-a fost extrem de mulțumită de rezultatele primei ședințe de auto-hair-stilying, s-a mai ciopârțit încă o dată. Tot singură, tot la baie. Pe principiul ori la bal, ori la spital. La spital n-a ajuns, dar nici de mers la bal nu prea e freza ei cea nouă.

În sensul că, hmmm, cum să vă explic io vouă? Bretonul ăla nu prea e ce trebuie. Și n-o zic doar eu, o zice și distinsa ei mamă, o zice și soră-sa, ba chiar și ea însăși, stăpână frezelor, cam strâmbă din nas când se uită în oglindă. Nfine, e păr, crește la loc, nu e ca și cum ar fi vreo dramă care se lasă cu traume pe termen lung.

Pe acest fond de nemulțumire hairstylistică, ieri dimineață intru la ele în cameră exact într-un moment în care Maria își pieptăna noul breton, încercând să-l facă cât mai puțin vizibil. V-am zis că nici ea nu e foarte mulțumită de rezultat? V-am zis. Moment in care îmi spun că n-ar fi rău să mai pun niște paie pe foc, că doar mă pricep extrem de bine la asta. Așa că arunc ironic:

– Doamne, ce-ai putut să-ți faci în cap. Nici nu mă pot uita la tine.

Maria mă scanează din cap până în picioare, după care se oprește cu privirea în zona în care cândva, în vremuri imemoriale, se afla abdomenul meu cel plat:

– Și tu ce-ai putut să-ți faci la burtă, Mihai. Nici nu mă mai pot uita la tine.

V-am pupat. O să mai fac glume după ce-i crește părul la loc.