Mi-am dorit mult adidașii ăștia. Da, știu, nu sunt Adidas, dar să vezi ce, nu pot să zic „încălțămintea asta sport”, că sună ca dracu’, prin urmare pentru mine vor fi mereu „adidași”. Așa, spuneam că mi i-am dorit mult și voiam fix modelul ăsta, exact în culorile astea, doar că nu-i găseam neam. Mă chinui de vara trecută, am intrat pe zeci de site-uri, dar pe unde-i găseam, evident, nu aveau numărul meu. Renunțasem să-i mai caut.

Până la urmă, într-o zi când mă uitam după nu mai știu ce pe amazon, mi-au apărut la recomandări. Cum îi mai căutasem pe-acolo, am vrut să dau skip, dar ceva m-a făcut să-mi zic “hai să vedem”. Și-i aveau, erau acolo, fix numărul meu, fix culorile mele. I-am comandat în secunda doi.

Partea proastă e c-au venit exact în ultima zi în care am mai mers la birou, după care a început toată nebunia asta și ne-am închis în case. Așa că n-am apucat să-i port nici măcar un minut, nici măcar o secundă. Partea și mai nasoală e că acasă, îi țin undeva pe hol și trec de minim cinșpe ori pe zi pe lângă ei. Uneori îi văd, alteori nu, dar de fiecare dată când îi observ nu mă pot impiedica să nu mă întreb: „oare o să apuc să-i port si să mă bucur de ei?”

Dar știți ce? M-am gândit mai bine și-am ajuns la concluzia că n-am de gând să-i pun în picioare absolut deloc doar ca să mă fâțâi din dormitor în living și înapoi sau până la mega. O să-i încalț prima oară exact în prima zi în care o să se poată ieși în siguranță din casă și-o să mergem cu toții în Piața Victoriei sau pe unde o să mergem ca să ne bucurăm. C-așa vreau io. Până atunci, să stea acolo, pe hol, și să mă aștepte. Să ne aștepte pe toți, că doar n-o să mă duc singur, în Victoriei, ca nebunul.

Ah, să nu uit, exact în aceeași situație se află și regina fashion-ului, doar că ea și-a comandat niște stiletto cu tocuri de unșpe. Well, abia aștept s-o văd defilând în ei prin față pe la guvern.