Să vă povestesc. Cele două pisici, al căror sclav devotat am onoarea să fiu, acceptă să fie hrănite doar cu bobițe. De ani de zile mănâncă același tip de bobițe. Treabă care pe ele pare să nu le deranjeze, dar io am început de la un moment dat să mă întreb dacă n-ar trebui să mai bage măcar din când în când și altceva. Pentru că ce plăcere e aia să mănânci o viață întreagă același lucru? După ce că sunt sterilizate amândouă, deci nu vor mai cunoaște niciodată cum e să te alerge un motan pân-te prinde, nici măcar bucuria mâncării să nu le mai rămână? De neconceput, vă spun.

Așa că, periodic, fac câte o încercare disperată de a demara proiectul „diversificarea meniului pentru zeițe”. Zadarnic. Tot ce-am încercat a fost sortit eșecului.

Piept de pui (bio, desigur, că doar n-o să le cumperi din ăla industrial, ca la pulime) fiert, rupt în fâșiuțe mici de tot și servit pe câte o farfurioară de porțelan? Ți-ai găsit, l-au ignorat cu un dispreț suveran. Marș și adă-ne bobițe, piept de pui să mâncați tu cu familia ta, săracule!

Ton mărunțit în suc propriu? Bagă-ți-l în fund, boss, că noi nu ne atingem de așa ceva. Cel mult lipăim zeama, dar și pe aia în silă.

Ou fiert (tot bio, desigur, că doar n-o să comiți sacrilegiul să le pui în față ceva produs de o găină stresată, doamne ferește) și făcut bucățele mici-mici de tot ca să nu cumva să se chinuie cu mestecatul? Zi merci că nu te dăm afară și te mai lăsăm să ne slujești, nesimțitule.

Și uite-așa m-am tot întrebat ce naiba aș mai putea să inventez până luni seară. Luni seară, domnișoara Petrică și-a adus aminte că o colegă care are și ea o mâță din asta simandicoasă… doamne, ce era să scriu, scuze, reformulez… o colegă, care este și ea sclava unei pisici cu descendență princiară, i-a vândut pontul cu creveții. Gen, stăpână-sa cu patru picioare mai binevoiește din când în când să halească shrimps d-ăștia. Nu-i gătește din ăia congelați sau prefierți, că-i dă cu ei în cap. Regina cea blănoasă acceptă doar proaspeți, luați de pe mormanul de gheață și fierți în fața ei ca s-o convingă că n-o să mănânce alte mizerii.

Bun așa. Nici n-am ascultat până la capăt că deja eram în drum spre supermarket. Păi nu le iau eu creveți? Ba bine că nu.

Ajung la raionul de pește și fructe de mare. Au creveți proaspeți și mă bucur ca un sclav devotat ce sunt. Domnul care se ocupă de raion mă întreabă amabil dacă doresc ceva. Îmi fac un calcul rapid și, cu experiențele eșuate încă proaspete în minte, îmi zic să nu fac risipă de pomană:

– Puneți-mi doi creveți, vă rog.

Domnul de la raionul de pește tresare. Imperceptibil, dar tresare. Îmi pune doi creveți pe cântar. Se dă mai aproape de mine și-mi șoptește:

– Știți, e greutatea prea mică și n-o înregistrează aparatul. Nu mă lasă să scot bon.

Mă gândesc că, dacă e să le placă bestiilor stăpânelor creveții, nu e nicio problemă dacă vor balota mai mulți.

– Bine, atunci puneți-mi patru.

Omul meu așază creveții proaspeți pe cântar, apoi dă compătimitor-empatic din cap și-mi spune cu o voce cladă:

– Știu și eu cum e să-ți fie poftă și să n-ai bani. V-am pus cinci și v-am cântărit doar patru.

Iar eu m-am uitat rușinat în jos și-am îngăimat recunoscător:

– Vă mulțumesc!

Pe drum spre casă, am aruncat un ochi pe furiș la bon: 1.02 lei.

Categoric, trebuie să fac ceva să-mi schimb ori garderoba, ori fața.

P.S. În mod evident și absolut previzibil, niciuna dintre cele două bestii nu s-a atins de creveți.

mihai_vasilescu_aglaja_greta