Cred c-am mai povestit pe-aici pățania asta, dar pentru că zilele astea s-a inflamat din nou subiectul cu angajatorii care caută oameni buni (și nu găsesc) versus tinerii care nu vor să muncească, o s-o mai zic odată că se potrivește binișor.

Acum vreo doi ani, pe vremea când încă prestam la ceea ce eu sper să fie utimul job pe care l-am avut în vânzări în această viață, m-am pomenit că mă contactează, out of nowhere, o HR-istă care mă voia la un interviu pentru firma unde lucra. Partea tare este că m-a sunat pe când eu deja visam să lucrez în online și începusem să fac ceva demersuri în sensul ăsta (a se citi interviuri unde eram respins). Dar, pentru că nu-mi place să refuz omul, m-am dus la interviu și-am cerut o sumă nesimțit de mare, pe sistemul măcar să merite deranjul. Convins fiind că, după ce vor auzi pretențiile mele salariale, or s-o lase mai ușor.

Well, ce să vezi, n-au lăsat-o (de unde învățam din nou că niciodată nu e fraier ăla care cere) și m-au programat la un al doilea interviu, de data asta cu bossul bossilor, managerul general. M-am dus, ce naiba să fac, și i-am cerut și lui aceeași sumă nesimțit de mare. După care am plecat și-a ramas că mă mai sună ei, iar eu eram convins că acolo a murit tot. Dar oamenii o țineau pe-a lor, m-au sunat din nou. Mai precis, fata aia de la HR.

– Bună, zice, te-am sunat pentru că domnul director vrea să vinzi un produs de-al nostru.

Mi-a picat oleacă fața, dar am reușit sa zic pe cel mai calm ton din lume:

– Ăăă, scuze, cred că n-am înțeles prea bine, să fac ce?

Aia a luat-o de bună:

– Să vinzi unul dintre produsele noastre unuia dintre clienții tăi.

Mai mult ca sigur în secunda în care a rostit din nou idioțenia, un înger a murit în urma unui atac de apoplexie. O iau din nou cu duhul blândeții, gândindu-mă că poate tipa nu e cel mai ascuțit creion din penar și n-a realizat ce vorbește:

– Deci tu acum îmi ceri să profit de unul dintre clienții firmei unde lucrez ca să vând unul dintre produsele voastre?

Ea, foarte convinsă:

-Da!

Băejnebun! Dacă până atunci rămăsesem în limite decente cu calmul, de data asta am simțit cum începe să mi se zbată vena aia groasă de la tâmplă. Așa că de la acest moment al dialogului n-am mai fost responsabil pentru tonul folosit.

– Cum să-ți explic ca să fie clar? Nu că n-aș putea să fac asta niciodată, dar mi se pare un gest de o moralitate atât de îndoielnică, încât nici nu-l pot lua în considerare. Te rog, hai să ne prefacem că nu mi-ai cerut așa ceva!

În naivitatea mea înduioșătoare, credeam ca această replică a pus capăt dialogului care deja se ducea spre derizoriu. Ți-ai găsit. Femeia a continuat imperturbabilă:

– Bine, atunci poți să-l vinzi către un client nou.

Știți sentimentul ăla de frustrare pe care-l încerci când ai vrea să-i zbieri cuiva: „bă, te rog io să taci din gură în momentul ăsta, că nu mai răspund de mine!”? Îl știți? Ei, cam asta simțeam eu și, în loc să-i dau frâu liber, trebuia să mă maimuțăresc semi-politicos la telefon.

– Adică să încep un întreg proces de vânzare? Să caut clienți ca nebunul, să dau telefoane la rece, să mă întâlnesc cu oamenii,  să încep negocierile, să pierd o grămadă de timp pe care nu-l am, doar pentru că voi vreți să verificați dacă pot vinde un produs de-ale voastre? Și toate astea ar fi un fel de testare sau cum?

– Da, a zis HR-ista, cu o inconștiență aproape simpatică.

Moment în care n-am mai suportat și-am dat drumul la mitralieră:

– Deci voi vreți să vă convingeți că eu sunt în stare să vând și pentru asta mă puneți să dau test? Dar ce te face sa crezi că vreau să vă demonstrez așa ceva? E treaba voastră dacă mă credeți în stare sau nu să vă vând produsele, nu a mea. Eu știu deja că pot s-o fac și e suficient.

În partea cealaltă, tăcere deplină. Așa c-am continuat tot eu:

– Uite, ca să încheiem. Mi se pare absolut jenant tot ce mi-ai cerut. Prima chestie a fost imorală și a doua total deplasată. Iar acum o să închid, dar înainte de asta am să te rog să-i spui managerului tău fix așa: “a zis nebunul ăla că nu s-ar angaja la noi nici dacă am rămâne ultima firmă din lume”. Și sper să învățați amândoi ceva din asta. La revedere!

Am închis cât încă ne puteam despărți în termeni decenți.

În final, ce voiam să zic, pentru a evita pe cât de mult posibil situațiile jenante de acest gen, s-au inventat site-urile cum este infomunca.ro. Serios, cred că viitorul este al platformelor cu anunțuri oneste care reușesc să țină aproape viitorii angajați și angajatori. Uite, am ales trei orașe puternice din punct de vedere economic, București, Cluj și Brașov, unde totuși se aude că piața muncii suferă din ambele sensuri, angjator-angajat și angajat-angajator. Aruncați un ochi peste ofertele de joburi și ziceți și voi dacă vi se pare totul ok.

mihai_vasilescu_infomunca