Acesta nu este un text în sine. Ci un comentariu lăsat de o cititoare (piticaneuron, pe nickname-ul ei) la textul despre violența domestică. M-a impresionat și am vrut să vi-l arăt și vouă.
…………………………………………………………………
Trăiești o relație amoroasă postadolescentină, o găsești aproape încadrată în firescul social contemporan. După patru ani, el îți cere mâna mai mult sau mai puțin spontan. I-o dai, doar crezi că îl iubești. După un an organizatoric, te căsătorești. Din punctul tău de vedere, nimic nu se schimbă, îl iubești cu sau fără acte, îi asculți ofurile, îi gătești, îi calci, lucrezi, ai comportamentul de om cuminte pentru care te-a educat mama tradiționalistă.
După un an, fix în ziua aniversării, te dă cu capul de volan pe motiv că nu ai văzut o gropiță noaptea pe ploaie (conducând la insistențele lui) și vorbește și urât de mama, cea cu care se poartă exemplar. Ești șocată! Plângi! Ți se interzice să plângi! Suspini. Ți se activează instinctul de conservare, speri să rezolvi împreună cu el. Încerci să vorbiți despre asta, dar eșuezi de fiecare dată.
Cu atitudine despotică, dar șarmantă, se hrănește alți patru ani din lipsa ta de încredere. Doar alte trei episoade de agresiune fizică, ceva nevizibil decât în cearcănele tale, în absența zâmbetului, în raftul doldora de cărți de psihoterapie pe care le citești sperând să salvezi ceva, doar 6-7 ani de relație nu-s de colo.
După ce încerci, citești și încerci din nou să vorbești cu el, îți faci curaj și îi spui că nu mai poți. Într-o luna divorțezi, încă un an te lupți cu societatea, cu mama. Nimeni nu înțelege de ce îl crezi tu un om rău, prietenii te cred un tiran, doar văd atâta suferință în timeline-ul lui de FB.
Tu? Suferi. Mai citești un raft de cărți, faci terapie, mult sport, prieteni noi, un tatuaj, te avânți în job, încerci să eviți să-ți spui statutul de divorțată ca să nu ceară oamenii explicații sau să facă ochi migdalați a milă, dar te mai gândești din când în când cum se poate în 2016, după secole de la ultimul război cu Imperiul Otoman, după decenii de când s-a scris “Ciuleandra”, într-o societate cu hotel pentru pisici, într-o familie de artiști din capitală, o mână de violonist poate să lovească, să jignească și să agreseze emoțional.
În rest, îți educi mama să nu aștepte nepoți, planifici turul lumii și trăiești shopenhauerian, dar cu convingerea că trăim într-o societate patriarhală în care „balerine grațioase” pot să scuipe și să înjure porcos…
PS: Când mă întorc din doamna lume, promit că organizez campanii împotriva violenței de orice fel.
sursa foto
Bă, nasol! Am mai spus/scris asta! De ce să dai? După 22 ani de căznicie 🙂 și tot nu-mi ies suficient de mult din matcă ca să-mi vină să-mi pocesc nevasta….Oi fi defect?
Comentariu beton!25
… Mai bine nu publicai. Preferam să nu citesc.
Felicitări tipei. 🙂 She’s a strong one.
@Laura, păi oamenii ăștia există. De ce să ne prefacem că nu?
@VictorR, sigur nu ești.
Nu stiu daca e vorba de iesit din fire, e de o dorinta neinteleasa, nedemna secolului nostru de a-ti arata absurd o superioritate fizica si mai ales psihica asupra altei fiinte.
Zi mersi ca ai scapat, inainte sa te distruga de tot…si fa-ti curaj sa mergi inainte, nu sunt doar psihopati pe lumea asta…
Da, într-adevăr, bine că ai scăpat. Violența este îngrozitoare, chiar și cea verbală. Și mutilează suflete. Din păcate puțini au curajul să se rupă și să termine. Și să o denunțe.
Mi s.a ridicat părul pe ceafă. Sunt măritată de o lună cu omul cu care am împărţit ultimii 7 ani…
Mda. Trist. Ma bucur ca a scapat!
Cred ca v-am mai povestit aici, pe blogul lui mihai, ca mi-am avut si eu partea de violenta. Doar ca la mine au fost 3 ani, nu 7.
Si da, am citit si eu tomuri de carti si articole, si reviste si incercam sa gasesc o solutie. Fiindca n-am crezut vorba aia ca dupa o palma urmeaza intotdeauna si a doua, si a treia…Si fiindca il iubeam cu toata puterea pe care ti-o da prima dragoste. Si poate fiindca si eram invatata cu abuzul fizic al mamei. Si aici nu vorbesc de o palma peste fund sau peste fata, ci bataie fratilor! ca la hotii de cai. E de ajuns sa spun ca am semn pe nas (la imbinarea cu fruntea) cauzat de un furtun. Sau ca zile intregi purtam pe sub uniforma pantaloni fiindca picioarele erau vinete.
Si am ajuns la concluzia ca femeile stau intr-o relatie abuziva fiindca au ceva defect in creier, cred ele ca o merita, ca au gresit cu ceva si daca se poarta altfel, daca nu mai fac nu stiu ce totul e bine. Vax albina!
Comentariu beton!25
Ani de zile dupa, am refuzat sa fac un copil gandindu-ma ca sunt atat de stricata sufleteste incat nu stiu daca voi putea sa nu fiu ca mama.
Ani de zile dupa, inclusiv acum, amintirile nu s-au sters, cu toate ca maica-mea s-a schimbat. Doar ca ceva s-a rupt in mine demult si mi-e imposibil sa repar. De cand am plecat de acasa, din orasul natal, de la 23 de ani, n-am mai acceptat nicio forma de abuz. La primul semn de violenta fizica externa (dat cu pumnul in perete de exemplu) am spus pa, n-am mai stat sa dau sanse, sa vad daca escaladeaza. Patitul sufle si-n iaurt. 🙂
Comentariu beton!17
Nici nu stiu ce as mai putea comenta, ar însemna sa repet ce am spus pe la alte poștari, așa ca ma rezum la a o felicita ca a făcut pasul decisiv, cam târzior, but still!
Asta cu violența, nu-mi place.
N-aș mai sta nicio zi dacă m-ar pocni barbate-miu! Nici cea verbală; sunt cupluri, care se înjură, se pocăiesc, ca la ușa cortului, își spun jigniri grave, n-aș putea.
Am citit cateva comentarii, primele, la linkul cu violenta domestica. Si voiam sa spun ca mi se pare atat de trist sa vad lumea cum condamna victima. Ca daca a stat n-a avut creier, ca avea 26 de ani si ce femeie e asta sa accepte etc. Si astia, sfintii si degraba acuzatori, formeaza categoria aia de intoleranti. Aia care nu inteleg cum poti sa ai atac de panica, ce-i aia depresie, in fapt nu inteleg nimic ce nu intra la alb sau negru. Si daca ei nu au trait, nu exista. Si daca totusi exista este eronat. Stiu ei mai bine. Ca-s psihologi pe net.
Comentariu beton!19
Bine ca n-ai luat neveu cu arcusul.Apoi jos sa-ti dea cu cetera.Aia era bataie de violonist!
Eu nu am vorbit despre violenţă fizică extremă. Aş minţi. Au fost palme. Palme date pe motive pe care nici nu le-am înţeles mereu: că am împachetat pâinea înaintea salatei, că i s-a părut că mă uit urât la el, că îi păream neimplicată în proiectele lui, că Venus era retrograd. Degeaba menţionez aici contextul, voi fi subiectivă, voi stimula etichetare.
Cât despre arcuş şi ceteră, aici greşiţi. Un astfel de om are mare grijă de obiecte, cu atât mai mult de instrumentul lui muzical. Chiar şi de animalul de companie pe care chiar îl iubea, în faţa căruia chiar îşi exterioriza sentimentele. Mă gândeam într-un timp la Hitler şi la iubea lui pentru Blondie…doar pentru Blondie.
Stii ce? Ma gasesti aici cand te intorci. Dau o cafea si fumam multe tigari. Si vreau sa te fac sa zambesti. Din tot sufletul. M-ai rupt cu acest text. Vreau sa fac ce am spus mai sus. Sper, Mihai, ca fata citeste mesajul.
Comentariu beton!12
Fata citeşte şi zâmbeşte. Zâmbeşte mult 🙂 Ştie şi să fie foarte tristă, dar acum ţine mai mult la ea. La cafea şi la ţigări nu mă pricep, dar de vorbit ohoho!… cu mare drag.
Sunt casatorit de 12 ani, plus 4 ani de relatie inainte. Astia care isi bat nevestele sunt niste boi. Apai nu mai bine vi tu acasa si e liniste si pace decat sa gasesti ice age varianta horror?
P. S. Plus ca piticaneuron a o draguta dupa poza. E ca si cum ai rupe o floare de colt (desi, ati vazut, se intampla si mitocanii din astea).
un idiot nimic mai mult. mai ales ca se presupune ca avea ceva si in cap. este incredibil cum in acest secol mai exista „primate” de genul?!
@Marius, din păcate. 🙁
Nu mă consider puternică, am fost nevoită sa mă reconstruiesc, să renasc într-un fel. Am de gând să brevetez modul de terapie numit „tehnica supermarketului”: m-am plimbat ore în şir prin supermarket să-mi demonstrez că nu sunt presată de timp, că nu mă ia nimeni la zor că am citit descrierea unui produs, că nu m-a uitat Dumnezeu acolo, cum obişnuia el să spună, că nu am justificat cumpărarea unei fuste de la fete de 12 ani, pe care probabil nu o să o port niciodată, că-mi permit să-mi iau o ciocolată fină cu goji sau cu chilly, că acum pot să-mi pun balsam la rufe şi o să am şosete fluffy, că trebuie să calculez cantităţi pentru o persoană, una singură, care sunt eu, doar EU…eu care să mă hrănesc pe mine (ceva science-fiction). Supermarketul însă e metoda ideală să stai cu tine printre alţii, să fii atent la ce vrei tu, la ce nevoi ai tu şi numai TU.
Nu mi-a fost uşor nici înainte de divorţ, nici în timpului lui, nici după. A trecut mai mult de un an, am un iubit de-adevăratelea acum, însă nu am simţit un moment de uşurare, de „pfiu! Am scăpat!”.Odată cu fostul soţ, au dispărut şi oameni dragi pe care îi consideram prieteni. S-a răzbunat pe toate planurile subtil (cât „să nu se vadă pe FB”). Pot spune că am avut parte puţin şi de sindromul Stockholm. Îmi trimitea poze cu el de la urgenţe, mă ameninţa că face greva foamei. Cu greu mă împiedica raţiunea să nu mă consider un monstru că l-am părăsit, că am plecat cu şosetele şi cărţile, iar pe salteaua mea tare, de om cu discopatie dormea „proaspăta iubită” „procurata” cu două zile inainte să deschidem actele de divorţ. Nu am intrat în jocul lui telenovelistic. Nu mi-am susţinut pledoarii. M-am întristat şi mai tare că am realizat că într-o astfel de societate trebuie să-ţi faci reclamă la suferinţă aşa cum se face reclamă la pastile la TV. Am trait suferinta ca pe o raceala urata. Am acceptat-o, am analizat-o de-a fir in par, apoi am acceptat ajutor de la familie şi de la cei trei prieteni rămaşi. Mi-am pus cum am putut plasturi la suflet.
Nu, nu sunt puternică, am reacţionat ca orice om ce aspiră la simplitate pentru că ştie cum e să fie rău…însă nu mai am sentimentul de frică. Alerg maratoane, ajung singură noaptea pe ploaie în Vietnam pe dreapta şi zâmbesc. Acum doi ani mă temeam că poate suflă vântul într-o parte, îl supără şi mă ceartă, iar acum mă gândesc că pe lumea asta există un babysitter de pui de arici şi parcă viaţa deja capătă cu totul alt scop. De-asta vreau să-mi continui călătoria şi de-asta vreau apoi să mă implic serios în activităţi împotriva agresiunii mai ales emoţionale care doboară generaţii ca pe nişte piese de Domino.