Hai că dacă tot ne-am luat cu amintirile legate de veselă, mă gândeam să ne ducem azi tot pe panta asta. Nu de alta, dar mereu sunt tentat să mă întreb cum naiba om fi reușit să supraviețuim în copilărie.
O întrebare foarte pertinentă, de altfel, dacă e să te apuci să faci comparație cu ce se întâmplă în zilele noastre.
Nu știu cum au stat lucrurile la voi, dar eu am copilărit cu cheia de gât, la propriu. Pentru cei care n-au vârste care încep cu cifre mai mari de 4 s-ar putea să fie un concept pe care nu-l înțeleg, dar nouă părinții ne legau cheile de gât, să nu le pierdem.
Ca să nu mai spun că mulți dintre noi le aveam legate cu elastic, un prilej excelent să-ți iei o cheie în dinți sau în față dacă nu erai permanent în gardă și cineva trăgea de cheia aia, după care-i dădea drumul brusc. Am văzut minimum doi dinți sparți așa. Ce, credeți că aberez? Nici pomeneală, asta cu cheia peste dinți era unul dintre lucrurile cel mai puțin periculoase pe care le făceam pe vremea aia.
Urcatul pe bloc și alergatul, pe muchia aia mai înaltă care împrejmuia tot blocul, erau ceva la ordinea zilei. Avea maximum 30 de centimetri lățime muchia, dar noi alergam și ne jucam pe ea liniștiți. Ciudat, dar n-a căzut nimeni de pe bloc.
Sau coboram scările dându-ne pe balustrada mai îngustă de o palmă („dându-ne”, adică ne lăsam să alunecăm pe burtă). Se întâmpla des să urcăm si să coborâm aceleași scări, prin spațiul ăla îngust din interiorul spiralei. Ne țineam cu mâinile de balustradă și-i dădeam bătaie, urcam, coboram, joacă de-a alpinismul se numea.
Nu știu dacă înțelegeți la justa valoare ce zic, dar imaginați-vă un copil care urcă în acest mod până la etajul patru (atât avea blocul nostru). Orice mișcare greșită s-ar fi soldat cu priveghi și parastas.
Despre țevile cu cornete cred că nu mai are rost să vă povestesc, da? Probabil că nu există cetățean care să fi copilărit până în ’90 și să nu fi avut acasă o carabină cu trei sau patru țevi. Ne împărțeam în două tabere și aia era, trăgeam cu cornete unii în alții.
Între noi, era interzis să folosim cornetele cu bold în vârf, dar ferească sfântu’ să ne fi provocat cei de la blocul vecin, că începea măcelul. Și noi, și ăia, scoteam arsenalul de cornete cu bold care începeau să zboare și să ni se înfigă peste tot. Nimeni nu părea să fi avut o problemă cu asta, ți le extrăgeai și-ți vedeai de joacă în continuare.
Următorul nivel după cornete erau praștiile. Cele cu pietre, din elastic din cauciuc de mașină, și cele cu bolduri, din elastic de la chiloți. Sper că vă e clar la ce ducea utilizarea lor: pietre în capete, bolduri înfipte peste tot. Nu rețin nici măcar să se fi plâns cineva vreodată.
Am trei cicatrici babane pe picioare. Prima, un pic mai sus de genunchiul stâng, de la piscină. Era o treaptă care făcea trecerea de la apă mică la apă mare. Ei, în treapta aia am dat eu cu genunchiul stâng când făceam un fel de scuba diving avant la lettre. Adusese unul dintre noi niște ochelari de scafandru și-i încercam pe rând.
Eram încă sub apă când m-am uitat să văd ce-am pățit. Și ce-am văzut, nu prea a avut darul să mă liniștească: partea aia de deasupra genunchiului era despicată până la os. De altfel, chiar se vedea osul lucind vesel undeva la fundul rănii.
A fost fun, că nici la spital nu m-am dus, nici acasă nu le-am zis nimic alor mei (se oprise sângerarea până am ajuns). Așa c-am fost nevoit să port pantaloni lungi de trening toată vara, ca să nu se vadă rana. Că dacă o vedeau ai mei, dracu’ mai avea voie să iasă din casă.
A doua cicatrice e pe pulpa de la piciorul drept. Se săpa nu știu ce șanț în fața blocului pentru rețeaua de termoficare. Era atât de lung și de lat șanțul ăla, că efectiv nu aveai cum să nu te joci de-a războiul în el și pe lângă el. Tranșee ca aia nu mai pupai tu prea curând.
Pentru un plus de autenticitate, mi-am adus și cuțitul de vânătoare din casă. De vânătoare o laie, era o mizerie de cuțit multifuncțional, cu lame detașabile, dar mie mi se păruse cea mai tare invenție a omenirii, de-am dat aproape 100 de lei pe el. Nou, țiplă, de la Auto-Moto-Velo-Sport (habar nu aveți ce-i asta, este?).
Nfine, mizerie sau nu, a fost suficient de bun cât să mi se înfigă în picior atunci când am uitat că îl am în mână, cu vârful îndreptat spre mine, și m-am aplecat vârtos în față să dau comanda: „baterieee, foc”. Noroc că n-am mâinile scurte.
A treia cicatrice e undeva pe bicepsul femural de la stângul. De la un gard cu multă sârmă ghimpată ruginită, pe care nici nu mai țin minte de ce-am considerat c-ar fi șmecherie să-l sar. Și l-am sărit.
M-am ales cu o rană lungă de vreo zece centimetri și destul de adâncuță, gen cât să-ți intre de tot vârful degetului. Sângeram ca un porc, dar, evident, am așteptat cuminte afară să se oprească. Că n-aveam chef nici să iau bătaie, nici să nu mai am voie să ies la joacă.
Să vă mai explic c-am văzut pentru prima oară cască pentru bicicliști când eram adult? Nu vreți să știți cum arătau pantele și dealurile pe care mergeam să ne dăm cu bicicletele în Vâlcea. Azi ar fi catalogate drept trasee pentru sporturi extreme. Se mai întâmpla să cădem, dar primul lucru pe care-l verificam era să fie totul ok cu bicicletele, că juliturile se vindecau, dar piese pentru bicicletă găseai din părți.
Încă una vă mai zic și gata, vă las pe voi. De altfel, v-am mai povestit-o, dar ar fi culmea să n-o mai zic o dată tocmai azi.
Lângă blocul meu era o ghenă de gunoi care deservea vreo zece blocuri din jur. Mai simplu spus, câteva sute de familii își aruncau gunoiul la ghena aia. Ei, tot acolo, dar în spatele ghenei (care era împrejmuită de un zid de beton) se aruncau brazii după sărbători.
Nu știu de ce, era așa ca un fel de convenție generală că acolo se aruncă. Prin urmare, acolo se strângeau brazii de la aceleași câteva sute de familii. Se făcea un morman uriaș de câțiva metri care rămânea acolo până pe la sfârșit de februarie când veneau cei de la societatea de salubritate să-i strângă.
Într-un an, n-a mai fost nevoie să vină, c-am trecut eu pe lângă muntele de brazi perfect uscați și mi-am zis încântat de așa o idee beton: „ce-ar fi să le dau foc?”. Ceea ce am și executat. N-aveți idee cam câta focul se face de la câteva sute de brazi perfect uscați. Se adunase jumătate de cartier acolo când se făcuse vâlvătaia de înălțimea unui bloc cu patru etaje.
Din fericire, brazii uscați ard extrem de rapid și nu bătea nici vântul în ziua aia. În maximum jumătate de oră, din mormanul de brazi mai rămăsese doar un strat de cenușă. Din nefericire, ce n-am știut eu este că mă văzuse o babă din bloc când am dat foc. Babă care abia a așteptat să mă pârască lu’ maică-mea. Doamne, câtă bătaie am mâncat cu căcatul ăla de cârlig de lemn de la mașina de spălat.
Prieteni, să știți că mai am povești de pe vremea aia pentru încă minimum zece articole, dar o să mă opresc aici. Hai, să v-aud, cât de inconștienți erați în copilărie?
Desigur, mi-ar plăcea și povești din alea care încă va fac să vă întrebați cum dracului de-ați supraviețuit.
Tuburile cu carbid, care azi ar fi catalogate materiale pirotehnice, la fel țevi subțiri de cupru umplute cu catran de la chibrituri și aprinse prin lovitura cu un cui, practic un pistol artizanal…
Nu mai spun despre mâncat și băut la grămadă, din aceeași sticlă, farfurie și cu aceeași lingură, sau guma de mestecat dată de la unul la altul. Barbari, pur și simplu
Comentariu beton!59
Imi amintesc de ambele. Cu guma de mestecat era: mai are gust? da-mi-o si mie :)))
Cu carbid… in cutie de nes de la Amigo, 2 gauri in ea, eu bagam chibritul, var-mio o tinea. Lesina bunica-mea cand ne vedea.
Comentariu beton!21
A propos de materiale pirotehnice, pe lange clasicele cu carbid, miniu de plumb si altele. Era un baiat care din cand in cand, umplea baloane cu heliu sau gaz si le dadea foc, pe un teren viran, intre blocuri. Nu stiu de unde Dumnezeu avea si o cascheta de tanchist pe care o tinea (stia el de ce) pe cap. Nu va puteti imagina cum era o astfel de explozie, cred ca era ceva similar cu o drona din zilele noastre, doar ca daunele se limitau la zgomot si o usoara vibratie pe o raza de 50 de metri.
Si-n ziua de azi ma intreb cum de nu l-a ridicat Securitatea.
Comentariu beton!11
Locuiam în Motru, oras înconjurat de dealuri. Ma nene, iarna când dădea zapada și se formau derdelusurile, plecam din vârful dealului și ajungeam cu sania taman în mijlocul orașului. Partea amuzanta e ca aveau oamenii niște cotețe de animale cumva în calea noastră.. pai de câte ori nu greșeam socoteala și aterizam între porci, curci și alte arătări. Ca sa nu mai zic ca ajungeam acasă cu pantalonii uzi fleasca dar în același timp erau înghețați beton, erau ca niște burlane.
Comentariu beton!43
Cu cheia la gât și eu.
Îmi amintesc de Simo de la scara D, care și-a prins gamba piciorului stâng într-un gărduleț de sârmă de la grădinița din fața blocului. Am fugit să îi chemăm pe ai ei când am văzut că nu pleacă cu gamba toată de pe loc.
Stat la piscină/ ștrand de la 10 la 18, fără protecție solară.
Așa am învățat să și înot, la 14 ani, aruncată în piscină de niște băieți de la altă scară. Eram doar noi cu noi, copiii, părinții erau la serviciu.
Înotat în Olt, în gașcă de copii.
Plecat cu Dacia pe Valea Oltului cu unul care își luase carnet de 2 zile și mergea ca nebunul.
Făcând pe Nadia la bara de bătut covoare și căzând în diferite poziții.
Să îmi amintesc că la tomberoanele pomenite s-a găsit un nou-născut, în vremurile mult regretate acum de unii?
Sau că mă plimbam cu mamaie pe la Tic Tac și tocmai își aruncase o mamă bebelușul și apoi sărise ea. Îmi amintesc oamenii strânși și cum n-am uitat asta și, după ani, m-am gândit: o fi fost depresie post-partum?
Glorioase vremuri. Bine că au apus.
Dar da, noi eroi. Cred că era Dumnezeul acela al copiilor și bețivilor de partea noastră.
Comentariu beton!44
Daca ai mentionat de Tic Tac, te referi la Bacau?
In spatele blocului facusera niste cetateni o mini gradina cu legume. Ei bine, scoteam morcovii cand erau mai cruzi si ii curatam cu ceva lama de ras gasita pe undeva in jurul blocului. Si da, ii mancam. Imagineaza-ti asta azi discutata pe grupul de mamici….
Comentariu beton!40
Și eu tot la bloc, cu cheia la gât. Lângă cinematograful de vară zis Grădina de vară (în paragină acum), se aflau garajele celor care aveau mașini. Ne urcam pe ele și apoi pe gardul din piatră al cinematografului; numai de acolo vedeam filmele și era perfect! Mulțumesc pentru articol, mare plăcere mi-a făcut să îl citesc!
Comentariu beton!24
Constanta? Cica se reface
Am supravietuit sarind garduri in loc sa intru pe poarta, ca salbaticii.
Am supravietuit fara scaun special in masina. Bine, la vremea aia, masinile nu erau dotate nici macar cu centuri de siguranta. Au devenit dotari obligatorii cand aveam deja permis de conducere.
Am supravietuit nenumaratelor julituri in coate si in genunchi. Erau strat peste strat ca aveam grija sa fac una noua inainte ca precedenta sa se fi vindecat.
Am supravietuit miraculos fara oase rupte sarind de pe acoperisul unei magazii. Bine, a fost antrenamentul perfect pentru salturile cu parasuta de mai tarziu.
Am supravietuit in fiecare iarna in care ne dadeam cu sania pe vad, care vad se termina fix in Dunare. (Pentru braileni, Vadul Schelei)
Bicicleta cu roti ajutatoare, casca, genunchere si cotiere? Eteee…am invatat sa merg cu bicicleta pe un Tohan mai mare decat mine. Adaugand, evident, inca vreo zece julituri proaspete.
Comentariu beton!34
Apropos de bicicletă și de învățatul să merg pe ea. De unde bicicleta când copilăria mea, cu doua generații înainte de a voastră, era în anii când țara plătea datoria de război sovieticilor și trăiam patru oameni dintr-un salariu de funcționar! Și îmi doream atât de mult, nu să am una, dar măcar să mă plimb vreodată cu bicicleta. Noroc cu o bicicleta veche, mare, bărbăteasca, găsită într-o vacanță în hambar la bunici. Cauciucuri sparte dar măcar roți care se învârteau! Nu mai mersesem niciodată pe bicicletă ca să știu, doar mă plimbase unchiul meu odată pe bicicleta lui. Cum să fac să mă ”dau cu bicicleta”? Casa bunicilor era în vârful unei pante din curtea larga și lungă și mi-a venit ideea să sprijin bicicleta de cerdac, să mă sui pe ea din cerdac și să îmi dau drumul la vale pana la poarta care era cam la 50-60 de metri de casă. Așa am făcut de mai multe ori, oprirea fiind prin cădere când ajungeam la poartă unde nu totdeauna puteam opri fără să cad. Nu mai spun ce a simțit ”aparatura” mea în vacanta aceea datorită cadrului bărbătesc al bicicletei !
Si cu toate astea nu am avut niciodată bicicletă, chiar mai târziu când puteam să îmi permit. Cred că nu îmi mai doream sau îmi era frica să merg după căzătura de pe bicicletă petrecută pe străzile largi și goale ale unui orășel satelit al Montreal-ului fiind în vizită la vara mea, și care mi-a stricat toată călătoria în Canada și America la care visasem atat….
Sigur nu am copilarit impreuna? ca imi pare prea cunoscut totul.
Mai sunt unele chestii uitate. De exemplu, toate toboganele sau in general orice dispozitiv plasat in parcurile dintre blocuri ar fi considerate absolut mortale in prezent si copiii nu ar avea voie pe ele. Pai toboganul se inalta pana la nivel de etajul unu/doi, era din metal, si nu avea balustrada sau plasa de siguranta. Ride or die. Chestiile alea rotitoare erau bune de prins maini si picioare ( nu s-a intamplat), hintele erau brutale, balansoarele erau folosite pentru a da groapa, ghena de gunoi era transformata in ultima reduta a indienilor whatever, subsolul de bloc era camera misterelor la propriu, si totusi nimeni nu a patit nimic serios.
Cam orice joc inventat ad-hoc, de regula cele pe echipe, includea elemente de violenta care astazi ar fi considerate inacceptabile. Aici aveam un avantaj major, crecut la tara find. Carbidul era o chestie curenta, folosit in 100 de feluri, si toate felurile erau explozive. Nu stiu d eunde aparea, cine il aducea, teoretic nu ar fi trebuit sa avem acces. dar se construia mult atunci si probabil provenea de pe santiere.
La un moment dat erau la moda carturile, carucioare cu roti facute din rulment, fabricate manual pe la intreprinderi, cu care veneam la vale, fara frane, fara casca, fara frica. La fel si cu sania si, pentru variatie, la tara fiind, cu pegasul cu scaun lung prin padure. Un fel de downhill modern dar fara traseu si fara echipament adecvat.
Si, in general, daca nu dovedeai curaj, fizic vorbind si nepasare in fata posibilitatii de a te rani, erai considerat gaina, sau, cel mai grav, las, si asta era o buna motivatie de a face noi si noi tampenii. Paradoxal tampeniile astea de natura fizica dezvolta simtul de autosconservare, atentia distributiva si imaginatia.
Nu regret nimic, nimic nu te invata mai bine sa nu cazi decat asfaltul, betonul sau pietrele. Doare si se lasa cu rani, asa ca inveti sa le eviti.
Sigur sigur nu am fost vecini de bloc?
Comentariu beton!33
stai ca am mai gasit:
ne stergeam la cur cu brusture, asta in cazul fericit ca era brusture si nu ceva plante cu frunze mici. ne spalam pe mana in parau
mancam legume direct din gradina, le stergeam cu mana,
de la 4-5 ani deja manevram unelte periculoase, secure, cuie, ciocan, fierastrau, etc. De fapt era de asteptat de la noi sa facem asta. Cu coasa nu aveam voie, asta e drept.
veneam la masa cand ne era foame, nu aveam ore fixe si nu se ingrijora nimeni ca am mancat sau nu.
ne urcam pe garduri, pomi, bloc, stalp, balustrada, blocuri in constructie. de fapt si in facultate m-am trezit beat, pe scheletul unui bloc, aproximativ etajul 5-6 si cu o sticla de florio in mana, dar asta e alta treaba.
de dadeam pe bicicleta pe sub ruda.
plecam de acasa, asta la tara, colindam satul , padurea, campurile si nu isi punea nimeni problema daca pateam sau nu ceva,
veneam in casa de foame sau de intuneric, nu exista ati stat afara destul.
faceam fata la ploaie, vant, zapada cu ce se gasea, nici vorba de echipament impermeabil sau altele.
si poza ta este gresita. treningurile alea sunt destul de corect reprezentate dar cine a auzit de adidasi pe vremea aia? trebuiau sa fie in tenisi de Dragasani.
Comentariu beton!17
Da, se pare că treaba cu balustrada era ceva sport national, se practica și pe la noi, atât urcatul cât și coborâtul.
Cheia cu elastic iarăși, era motiv de spart dinți sau macar umflat buza.
Am avut și eu tot felul de accidente minore sau cu ambulanță, mi-am tăiat degetele cu o toporișcă, 2 până la os și unul, cel mic de la mâna stângă atârna într-o urmă de piele. A fost pus la loc, e puțin strâmb, dar funcțional.
Jucam fotbal iarna, pe ceea ce era mai mult gheață decât zăpadă, am alunecat și cu genunchiul stâng, fix într-o bucatat de gheață, prin 2 rânduri de pantaloni, și am avut o rană superbă, care cam timp de 2 săptămâni nu se mai închidea. Acum am o rotulă puțin ciobită, dar surprinzător, funcțională. Și cu toate astea ai mei nu au știut nimic.
La bunici mi-am băgat furca cu care se aduna fânul în picior… Atât s-a putut. Bine, un unchi a călcat, în aceeași perioadă, pe o greblă (mai mult a sărit) până au ieșit dinții pe partea cealaltă (amator).
Și țevile cu cornete cu bold, dar mai erau niște „bombițe” artizanale, 2 șuruburi mai mari conectate cu o piuliță și un celofoan/pungă legat la un capăt. Puneam fosforul de pe chibrituri in piulița atașată de un șurub și apoi strângeam cu celălalt șurub bine și aruncăm în sus. Efectul? Când ajungea bubuia puțin și sărea mica bomba în toate direcțiile…🤷🥴
Chiar, și eu mă întreb, cum naiba am reușit să supraviețuim?!
Comentariu beton!24
Saritul de la etajul 2-3 al teraselor blocurilor in constructie, un soi de parcour pe cladirile de la Vinalcool.
Am avut capul spart de vreo 4-5 ori, iar la un moment dat aveam o pasiune pentru patine cu rotile. M-am dus pe ele la piata, printre tarabe, duminica dimineata si desfaceam cu dintii o sacosa din acea care se strangea cu fermoar. Un tiganus a furat ceva de la o taraba si fugea sa se salveze. A trecut pe sub picioarele mele, m-a trantit cu gura de ciment. De atunci, dintii din fata sunt imbracati, iar buza de jos este defecta 😉 are un pic damb. Dar am supravietuit si cu cvasi tot ce ai zis
Comentariu beton!14
îl chema Ovidiu și la degetul mic de la mîna stîngă mai avea o singură falangă; alelalte 2 au rămas la șnurul cheii agățat în copac atunci cînd el a sărit…
și dap, omerta era regulă generală, altfel bătaie și izolator! 🤣
#mafiotdemic
Comentariu beton!18
Cum ți se pare săritura de pe bloc cu umbrela? Din păcate am avut un coleg de clasă care voia să se facă parașutist. N-a mai apucat.
Comentariu beton!11
Astea le vedeam la baieti…
Noi nu eram chiar asa razboinice, dar urcat in copaci sau pe diverse cotinete, baie in canalele de irigatie, santurile pline de apa de ploaie, nu tocmai proaspata, cotrobaitul prin deseurile de la dispensar-dar, in afara de niste flacoane dragute pot sa spun ca nu am vazut vrrodata ceva periculos!
Mai o minge in figura, mai o cadere de pe barna, mai o busitura pe la Frunza, care mie nu-mi placea, de-astea…
In pericol sa beau inalbitor sau soda caustica nu m-am simtit vreodata, desi erau in casa, inclusiv gaz, tuica, vin-ce sa vezi, cumva stiam fara eticheta ce ne poate face rau!
A, cica, pe cand eram bebelus, surorile mele, care ma aveau in grija cand mama era la….oroare, la camp, la munca, in cautarea….timpului castigat pt joaca, mi-au confectionat un ceai de seminte de mac care m-a adormit pentru un timp mai…lungut, asa, care le-a permis sa se joace cu papusa noua a vecinei si sa ia cate o ciufuleala de la mama…
Comentariu beton!21
Am bifat tot ce ai povestit. Ce vremuri!
Apa freatică era foarte sus, așa că toate gropile pentru fundațiile blocurilor, erau pline vârf cu o apă verde. Așa că plăcile din care se făcea cofrajul pentru fundație se transformau în plute și noi în gondolieri.
Lângă scheletul blocurilor de patru etaje erau munți mari de nisip. Era fun să sari de pe acele blocuri direct pe conurile nisipoase și să te rostogolești până jos.
Bătăliile cu tuburile cu carbit erau mai tari decât războiul Troian.
Vă povesteam că făceam zmee și deltaplane. Era un adevărat spectacol când le lansam în flăcări. Aveam în zonă curenți ascendenți și profitam de ei.
Am găurit plafoanele dintre etaje ca să ne facem un sistem de comunicare „ilegal” cu dinam manual și galene. Ce scandal a ieșit când ne-au prins părinții!
Și multe, multe altele.
Am avut o copilărie superbă din acest punct de vedere.
Comentariu beton!16
Știi de ce-am supraviețuit copilăriei?
Pentru am fost forțați/obligați de împrejurări să gândim.
Plozii din ziua de azi, în marea lor majoritate, sunt niște oligofreni pentru că părinții (și mai oligofreni) le-au suflat-n cur.
Comentariu beton!31
Complet de acord cu tine. Mai puțin partea cu gânditul, ca nu mi se pare compatibilă cu idioțeniile pe care le făceam… 😂
Comentariu beton!20
@Claudiu: ba chiar și idioțeniile erau bine plănuite.
Săream de la etajul 2 în grămada de nisip, dar ne asiguram înainte să facem grămada aia de nisip atât cât trebuie.
aute Apolodor din Damasc!
Comentariu beton!14
@costicamusulmanu: erai musai, altfel o-ncasam de la părinți de ce „nu ne-am putut juca frumos” sau „numai acolo v-ați găsit teren de joacă?”
Eu am fost, în principiu, un copil liniștit, dar m-a stricat anturajul 🤣. Am făcut-o pe aia cu „datul” pe balustradă, sistematic, de la etajul 9 la parter cîteva veri la rînd. Zic veri, fiindcă mi-am lăsat pe ele și cîteva rînduri de piele din aia delicată de la limita pantalonilor scurți, if you know what I mean. La cornete și praștie am fost din tabăra victimelor, cineva trebuia să fie și din aia. Cea mai urîtă, cu potențial de priveghi, a fost că ne-am furișat pe bloc(Colentina, 10 etaje), să zgîlțîim de amărîtele alea de antene tv, ca să ne răzbunăm pe vreo doi moși (ăia, clasici, care ne luau mingea) că era nu știu ce meci mare. Îmi amintesc că a apărut administratorul(cred), noi ne-am împrăștiat ca potînichile doar că pe mine nu m-a văzut nimeni cînd m-am strecurat pe scara aia îngustă și m-am dus acasă pe furiș. M-au căutat de au tîmpit și sus, pe bloc, și jos în grădină și, în final, la ușă. Doar că n-am apucat să răspund eu, a răspuns mama…
Comentariu beton!20
Eu si frate-miu era sa dam foc la podul casei. Cum, nu mai stiu, dar noroc ca a venit tata sa vada ce facem si a remarcat ca o bârna de la acoperis ardea usurel. In vacanta aia nu am mai avut voie la bunici. Aia da pedeapsa.
Am cazut de pe scara pusa la cires de la vreo 3 metri. Nu mi-am rupt nimic, dar nu am putut sa respir cum trebuie cateva minute bune. La fel a cazut si frate-miu, insa de pe la vreo 5 metri dupa ce a taiat craca de care se tinea. A fost o sperietura de case mari.
M-a intepat o viespe in frunte si am stat cu capul umflat o saptamana. Atat de umflat ca abia mai vedeam si puteam manca cum trebuie. Acum as fi ajuns sigur la urgente.
M-a muscat un iepure de mana si doar pentru ca tata a avut prezenta de spirit nu mi-am pierdut degetul. Rana a trecut dupa vreo 2 luni jumatate si intre timp invatatoarea a avut grija sa imi transforme rana in fantana arteziana de sange🫣.
Sora-mea se ferea sa se joace cu noi afara, dar cand se juca, sigur patea ceva. Cazut cu sania pe coasta si si-a pierdut o lenitila de la ochelari sau a sarit cu piciorul intr-un cui. Tot tata i-a scos infectia din picior. In cateva ore deja se infectase.
Lista e mult mai lunga😁.
Comentariu beton!13
Mi-ai descris copilăria! Citind faza cu brazii aruncați dupa Crăciun, mi-am adus aminte de un moment de pe la începutul anilor 80′. Din grămada aceea uriașă de brazi de la gunoi, ne alegeam fiecare câte unul, îl curățăm de crengi, înlăturăm coaja și ne făceam un soi de bâte/măciuci, cu care ne luptam prin cartier, dracu’ știe de ce! La un moment dat, în creierul meu de copil tembel a apărut ideea de a împodobi măciuca aia, de a o face unică și am tăiat cu foarfeca o bucată destul de mare din cojocul Alain Delon al tatălui meu, ca să fac un mâner deosebit bâtei mele. :)) Am fost eroul cartierului, sclava Isaura vreo câteva săptămâni la treburile casnice, iar tata nu și-a mai permis alt Alain Delon niciodată! Cred că și acum, in rai, bătrânul poartă acel cojoc cu gaura aia dreptunghiulară in spate! Mă omori cu postări de genul ăsta!
Comentariu beton!35
cea mai trista: ne jucam pe „santierele socialiste” unde gaseam de la carbid la smoala topita…de toate. niste prieteni s-au gandit ca ar fi bine sa puna mult carbid intr-un butoi cu un diametru mai mic pe care l-au acoperit cu un capac si au vrut sa vada cat de tare „pusca”. ei bine, cand a „puscat” capacul a zburat direct in capul unui copil pe care l-a omorat pe loc
cea mai „sangeroasa”: mergeam pe trotuar si pe carosabil a trecut, tineti-va bine, o Toyota…pentru cei mai tineri, masinile produse altundeva decat in blocul comunist erau rara avis, aproape inexistente, iar pentru un pasionat de masini era ca si cum e pentru islamici Mecca, iar eu am ramas cu gura cascata si cu ochii dupa ea in timp ce …gura de canal neacoperita s-a trezit ea sa imi iasa in cale. Am cazut elegant si am dat cu capul, in speta cu osul parietal (cred ca asa se numeste ala din spate), binenteles lesinand si gasindu-ma o baba care urla la mine sa ma trezesc. dupa ce m-am trezit m-a ajutat sa ies si m-am dus acasa, sangerand ca un porc… abia a reusit tata sa-mi opeasca sangerarea.
cea mai periculoasa pentru viata mea: am calcat intr-un cui ruginit care a intrat pana la jumatatea labei piciorului. am mers acasa, mi-a stors tata sangele pana cand culoarea sa a devenit mai rozalie, pornind de la un visiniu spre negru … ce antitetanos, ce spital…figuri
cele mai frumoase: fotbalul intre blocuri pentru care aveam nevoie de o minge (chiar si ovala, era greu sa ai parte de una rotunda), patru pietre pentru porti, insa se foloseau ghiozdane cateodata si macar doi jucatori de echipa. jucam baieti, fete, de orice varsta, de orice etnie, fara figuri in cap. ne „bully”am (cred ca asa se zice) unii pe altii si radeam unii de altii pana la lacrimi, fara sa fie vreunul „afectat” si cu nevoie de „terapie”, prieteniile legate atunci nu au putut fi rupte usor, cu unii ramanand prieten pana in zilele actuale
Comentariu beton!16
Antitetanos aveam toti, din vaccinarile facute in copilarie, mai tragic e acum, cu mamikile astea de rit nou, care ie informate ele primeee-leee, dar foarte logice si refuza vaccinarile, de-o sa crapam de pojar, nu de scoabe, sa crape de ciuda toti urmasii lu Pasteur, numa dacii sa ramaie, sa sa faca praf-tamaie!
Mihai, sper sa nu ma bagi la rubrica aia permanenta cu coif de aluminiu!
Comentariu beton!19
Am introdus electrozi în panoul de curent din scară ca să facă scântei…🤦🏼♀️
Auto-Moto-Velo-Sport sau „la metrou”. Pentru „cunascatori”…
O alta distractie era sa treaca trenul peste tine. Te bagai sub sina de pe podul feroviar si asteptai sa treaca trenul peste tine. Interesant ca n-a tras nimeni apa la toaleta fix deasupra noastra. Podul feroviar din Ostroveni, desigur…
Comentariu beton!14
Nu se trăgea apa, se făcea direct. In WC din tren se vedeau șinele de jos. Ca de aia nu aveai voie la WC când era încă în stație 😁
Dacă ma raportez la ce am citit am fost chiar cuminte. Dacă ma raportez la cât sunt de protejați copiii din ziua de astăzi, am făcut și eu chestii.
În prima zi de școală ai mei m-au lăsat și au plecat, urmând sa vina sa ma ia când se termina totul. Doar ca s-a terminat mai devreme și am fugit mâncând pământul spre casa, sa arat ca sunt mare. Erau 7-8 minute de mers printre blocuri, a înghețat mama când m-am intersectat cu ea chiar la capătul străzii noastre.
De asemenea îmi tot spunea sa nu traversez strada, si ma întrebam ce o fi atat de greu. Locuiam în Militari, asa ca am ieșit la Iuliu Maniu, m-am asigurat, si am traversat. Nu mai țin minte dacă pe trecerea de pietoni, dar parca da. Pe balustrada ma dădeam și eu, și am cicatrice la genunchi de când ma urcam pe bara de bătut covoare și am căzut. Si multe altele, dar cam la nivelul asta de dificultate.
– intrat ca fluturele într-un gard din sârmă ghimpată, în care am rămas agățată ca în insectar; un ghimpe ruginit a întrat adânc în piciorul drept, sângerare abundentă, tratată de bunica cu gaz. S-a vindecat repede și bine;
– rămasă în mijlocul unui lac înghețat parțial; când am intrat ca pe patinoar gheața m-a ținut, când să mă întorc a început să crape. M-am târât pe burtă și am reușit să scap nevătămată (cu spaima de rigoare);
– plecată în expediție, cu sor-mea și alți copii din vecini, tot la lac (era un lac la marginea satului), chipurile să urmărim rațele sălbatice; ne-am luat cu joaca și ne-a prins noaptea pe acolo, de ne-a fost frică să ne mai întoarcem. Tot satul a pornit să ne caute, erau convinși că ne-am înecat. Ne-au găsit bine mersi dormind într-un adăpost făcut de noi din coceni de porumb;
– julituri zi de zi; plecam dimineața bine mersi și mă întorceam de fiecare dată cu răni sângerânde. Nu conta că mama mă doftoricea și în același timp, disperată, îmi altoia și niscai scatoalce.
– ș.a.m.d…😉😅
Comentariu beton!15
Salutare. A propos de tevile de cornete (unii le spuneau gornete :)), tevile alea se „procurau” de pe santiere, nu aveai de unde sa le cumperi atunci.
Santiere de blocuri in general.
La mine in cartier se contruia o scoala noua (nr. 10 pentru cine e din Valcea, eu am inavatat la nr. 9 pana intr-a treia, apoi ne-au migrat la nr 10 cand a fost gata). Imi aduc aminte ca ne cataram sa furam tevi, ne alergau paznicii, ne injurau. Asta se intampla de obicei seara, dupa ce plecau muncitorii, la adapostul intunericului. Era adrenalina maxima.
Odata am mers la furat de tevi si ne-a alergat paznicul, am sarit de la etajul 2 intr-o gramada de nisip si am tulit-o la fuga.
Tot in santiere cautam si carbid. Uneori ne milogeam de sudorii care aveau de sudat ceva pe langa blocul nostru sa ne dea o bucata de carbid.
Confirm treaba cu cornetele cu bold. La mine in Ostroveni, eram 3 blocuri mai unite, C5, C6 si C7. Nu trageam cu bold intre noi. Dar impotriva celor din C4, C3 si C2 era „carnage”.
Cheia aia de la gat avea o gaurica patrata, nu stiu daca mai tineti minte. O foloseam des pentru a deschide robinetii fara rozeta de la scoala.
Am citit textul lui Mihai, plus comentariile voastre. Nu cred ca e ceva din ce-am citit in care sa nu mă regăsesc… plus multe altele.
Apropo de cicatrici, am una în gambă din motive de jucat de-a indienii cu sulițe din bare de fier sparlite de pe un șantier. I-a trecut unuia prin cap ca ar fi amuzant să arunce sulița în mine. Rezultatul? O gaură zdravănă și un bandaj improvizat.
Bicicletă? Un Pegas nenorocit cu care băteam tot Buzăul. Dar mai ales spre râul Buzău în timpul verii, ca era cald și o baie bună te răcorea. Ce conta ca erau curenți? Ce conta ca săream de pe podul de la Vadu Pasii direct în râu.
Dacă o fi vreun înger păzitor, sigur a avut de lucru cu generația noastră. Ca altfel nu-mi dau seama cum de mai suntem în viață. 😂
Comentariu beton!22
Ce conta ca dadeau aia de la baraj drumu’ la apa si te trezeai ca se ridica brusc si vijelios nivelul apei…..
Balustrada aia era folosita de la etajul 4 pana la parter. De urcat nu puteam ca nu era spatiu intre balustrade.
Scara avea 8 trepte, saream incepand de la 3, apoi 4, apoi reuseam sa sarim chiar si de pe ultima, cu succes.
De guma de mestecat colorata cu creioane colorate ati auzit? Pocneau baloanele facute din guma aia de speriai tot blocul.
Aveam si noi 2 blocuri in constructie pe langa care ne jucam (nu auzisem de boli facute daca te intepai in sarme ruginite).
Ne dadeam cu sania pe un deal care se termina fix in strada.
Iarna aveam picioarele pline de vanatai de la lovit fluierul piciorului in sanie, cand o impingeai; vara genunchii erau plini de coji de la rani, coji care erau rupte cu spor.
Cu cheia de gat si noi, cand se facea seara si trebuia sa intram in casa, din pragul usii de la dormitor faceam un pas mare sa urcam direct in pat si apoi ne aplecam sa ne uitam sub pat, sa nu fie cineva sa ne apuce de picior.
Aveam o vecina, singura la parinti care zilnic arunca borcanul de ciorba lasat de ai ei, cu tot cu ciorba (isi permitea) si erau parintii tare mandri ca ea zilnic mananca ciorba.
Ne cocotam in toti pomii si mancam fructe nespalate; daca ne era foarte foame intram in casa si ieseam cu cate o felie unsa cu unt si eventual cu dulceata (am descoperit cat de mult imi place combinatia de sarat cu dulce cand coboram de la etajul 3 cu o felie cu unt cu sare iar la etajul 2 m-a convins mama unei vecine sa imi puna si dulceata, de care avea fata ei pe felie).
Din 2-3 blocuri eram vreo 7-8 colegi in aceeasi clasa, acum fiimiu abia a gasit un vecin de varsta apropiata cu care sa se joace.
Ne jucam pana noaptea, pe intuneric.
Faceam si afaceri: bunica mea era din Alunis (langa Slanic Prahova) si vara ma duceam si adunam sacose intregi de alune pe care le vindeam in fata blocului. Tatal unei vecine isi cumparase o masina de facut vata de zahar (vecina asta avea si un sertar plin de guma de mestecat si ciocolate aduse de taica-su de pe afara). Tot in fata blocului mai aveam si cate un concert de muzica lautareasca, aveam un vecin care canta pe la nunti care din cand in cand scotea toate boxele si sculele necesare si ne strangeam ca la urs.
Hahaha, am supravietuit pentru ca ala era mediul in care evoluam si nu stiam altul, asa ca ne-am adaptat cu totii. Toti eram altoiti, chei la git, frica de parinti etc.
Eu am o cicatrice la picior, am calcat pe un ciob in riul de la bunici, Balasan il chema. Bineinteles ca nu am spus, am singerat in tacere citeva zile si apoi s-a facut acolo o sudura de tesuturi pe vreo 3 cm. E irita si acum si e foarte tare. Dar zic merci ca nu am facut infectie…
Noi mergeam pe turnul din spatele blocului tau si acolo erau 2 birne de beton care legau casele liftului. Pe alea nu plimbam. Si cred ca au max 12 cm latime, vreo 4m lungime.
O bataie buna am luat cind am rupt niste flori de pe peluza si a venit mosul administrator al scarii sa se plinga maica-mii. Cu minciuni ca erau florile cu care el vroia sa mearga la mormintul sotiei etc… Si chiar daca era adevarat, atunci le rupea el si era ok, sau cum??!!
Bataie luam si la scoala, la sport ca eram la clasa de gimnastica si Madam Margarit era o scorpie care ne batea si aia pt orice: ca nu sugeam burta- pac, une peste ea cu un bat de pamblica!, ca nu era spatele drept-pac!, ca nu eram destul de elastice la spagat, pac peste orice nimerea!
Taica-meu ne batea pentru note. O data, in clasa a 4-a, nu am stiut sa arat nustiuce pe harta si am luat un patru la geografie. In plus de bataia de acasa, m-a pus sa matur scara blocului, zicind: daca nu esti in stare sa inveti, atunci pune mina si matura, ca maturatoare ai sa te faci! 🥶
Mai mincam bataie cu cureaua in tandem cu frate-meu, ca facem prostii. O data ne-a bagat in buda- ca acolo ne altoia, la gramada tot nimerea peste unul sau altul- pentru ca disparuse un pachet de Kent din barul lui. Tirziu am aflat ca frate-meu il daduse la schimb cu niste timbre 😃
Mergeam iarna pe Cetatuie sa ne dam cu sania, acolo s-a infipt frate-meu cu capul intr-o piatra si s-a crapat in frunte. Am mers la o matusa, profa de sport, care l-a curatat si pansat.
Mai mergeam la furat mere la vila lui Ceasca, mergem cu ceata, multi copii din bloc, si haleam merele alea verzi de zici ca erau prajituri 🤣🤣🤣 pina cind auzeam paznicul ca tipa la noi si atunci fugeam si saream iara gardul cu frica sa nu traga in noi cu pusca cu sare (nu stiu daca chiar avea asa ceva, insa asa umbla vorba intre noi, ca are!!!).
De la prastii o vecina de pe scara a avut un ochi bulit, a stat vreo 2 saptamini in spital ca sa il dreaga…
De alea cu bold nu mai vorbesc, mai dadeam si noi, fetele, cite unul, doua ace cui ne statea in git 🤣🤣🤣
Imi amintesc si ca la strand sau la piscina din Zavoi baietii ne prindeau si ne bagau cu capul in apa de nenumarate ori, mereu sufocam si beam apa incercind sa respir… de aci am fobie cu intratul capului sub apa, desi m-am mai destins de cind a invatat fie-mea sa inoate, inotam si eu pe linga ea ascultind ce ii spune instructorul, ca la Vl a invatat sa inoate, avea 4 ani si ceva.
Mai plecam pe munte, la Cheia, cu cortul, ne cataram pe-acolo pe stinci, cu corzi si chestii. Erau unul, doi care stiau cum si ce trebuie sa facem si eram chiar inconstienti la pericole, ca sa cazi de la 20-30 de metri si sa fii sigur ca partenerul va tine de coarda si nu te vei izbi de stinci sau sa te aduni cu farasul de pe jos … era increderea aia oarba ca totul va merge bine si chiar mergea 😝
Mihai nu ai spus de pocnitoarele cu carbit, nu stiu sa spun mare lucru ca nu am participat, dar erau si alea periculoase.
Ce era cel mai nasol e ca toti adultii ne pirau parintilor. Ca:” a facut aia, a facut ailalta”!!! Bai, nu puteai sa faci un pipi sub balconul de la parter, ca tipa baba care statea acolo ca se duce sa te pirasca, si chiar se ducea!!!
Cred ca am ramas cu traume de la faptul ca mereu era cineva cu okii pe noi. Ii detestam pe adultii care nu intelegeau nimic dar erau toti gata sa ne dea in git pt oeice si se bucurau cind eram batuti. Si eram batuti, ca asa era moda atunci…
Check, check, check și check! :))))
Bine, mai puțin partea cu brazii, în rest, Doamne, parcă citeam despre copilăria mea. Eu, de gen feminin și copilărită în București. In rest, zici că am avut caiet de sarcini ce trebuiau bifate
Am umblat cu cheia de gât și, da, mi-am spart buza de la elasticul ala afurisit. Iarna, mai greșeam si o băgam pe dedesubt, direct pe piele. Oiioioi, ce mă mai cutremuram.
Până pe la 14 ani, am stat la intersectia cu Diham. La bloc. Etajul 10. Ai mei au trebuit să închidă balcoanele pentru că ieșeam de pe balcon pe terasamentul blocului, apoi sus pe scara de incendiu până pe bloc și coboram pe scara de incendiu a blocului vecin, unde statea Mioara, my bff. Ne strigam de la fereastră sau nr sunam pe fix si ne dădeam întâlnire la fereastra uscătoriei din blocul ei. Avea tare frumos amenajat acolo. Loc ideal de joacă! :)))
Am jucat pac-pac cu cornete cu băieții din cartier. M-am ascuns o dată in lift. A venit „inamicul” și din inertia deschiderii ușilor, mi-a vârât țeava pe gât. Am mâncat supe și compoturi foarte mult timp.
Tor de la pac-pac, ca să nu mă prindă același „inamic” am sărit de pe garajele din spatele blocului, pe un morman de nisip. M-am infipt cu botul in genunchi. Iar m-am dus la mama plină de sânge.
Am făcut săritura hoțului(deh, mă învățase văru-meu) peste gardul Spitalului Judetean Ilfov. Avea un rand de sarma ghimpata. Am rămas agățată de tricou, ca o junică. Nu mai e nevoie să spun ca sârma ghimpata m-a făcut ferfeliță. Am ramas cu 2 semne vizibile și acum.
Ma urcam pe acoperișul Policlinicii cu plata din spatele blocului pe scara de incendiu ca o neînfricată, crezând ca arcul ala de fier din jurul scării mă va proteja de orice. Nu și de alți grăbiți să urce să ajungă mai repede la coroana corcodușului. Noroc ca nu am cazut doarde la nivelui ferestrei de la parter. Iar julita acasă.
M-am „bătut” pentru o coadă de mătura de lemn, ale caror 2 cuișoare de prindere rămase pe ea . Am si acum 2 frumuseti de semne in palma dreaptă. Dar am câștigat coada. Că plină de sânge n-a mai vrut-o nimeni. :)))
Am invățat să merg pe bicicletă Pegas. După ce mi-a fost furată, imprumutam bocicleta Tohan a maistrului de la parterul blocului. Nu vrei să știi câte julituri am tras chinuindu-mă sa pedalez PE SUB cadru. Pentru că, da, avea cadru si șeaua nereglabilă. Iar am ajuns acasă plina de sânge. :)))
Am venit cu capul spart dupa ce am plonjat de pe sanie cu capul in copac in curtea scolii. Am avut ca rampă scările din fața cancelariei. Era vacanță de iarnă. Dar numai vacanță nu a mai fost aia, cu bandaje. :)))
Ma duceam sa duc gunoiul si ieseam pe jumătate pe fereastra ghenei să anunț copiii ca vin si eu afară. O dată nu am mai ajuns. Am spart geamul cu găletușa si mi-a retezat „umpique” din călcâi. Eram doar cu tata acasă. Atunci i-am vazut pentru prima dată, crăpătura din armură. Bine, pentru putin timp. Că am lesinat imediat când am vazut cât sânğe curgea.
Eheee…și daca aș mai continua cu câte au mai fost și câte a mai facut si frate-meu,stau si mă înteeb nu foar cum am supravietuit noi, ci cum de nu le-am creat infarcturi alor mei. Dar, Doamne, ce copilărie mișto am avut! Bine, dacă îi întrebi pe părinți ei își amintesc doar camera de garda de la Grigore Alexandrescu si povestesc cum „le-am mâncat sufletul”. Ce să zic, niste amatori! :)))))
Comentariu beton!18
Am mai tastat pe lângă, am mai scris fără diacritice, am mai sărit câte un spațiu, dar ințelegeți voi ansamblul. Am butonat pe fugă din criza de timp, dar maxim îmi place topicul de azi. A trezit…amintiri din copilărie. 😁
Comentariu beton!14
Măi, @Călimara, scriţi frumos!
Ce frumos scriti, @Călimara! Oooo, da! 🙂
Bine ca nu ai avut trotinetă…te vedeam pe la ştiri…
@Ananas: dacă nici tu nu mă „consolezi” pentru dezacorduri și butonat aiurea, atunci, nimeni n-o mai face. 😁
Cât despre trotinetă…nu-ți mai povestesc nimic! Tot ce spun poate și va fi folosit împotriva mea. 😂
Cel mai sport extrem era cand pierdeai cheia aia legata de gat. Faceau ai mei un scandal de parca aveau hotii ce sa fure, daca gaseau cheia si intrau la noi. Asa ca de 1000 de ori pe zi eu ma verificam daca am cheia pe sub haine.
Eu nu eram asa talentata, dar nici nu aveam ocazia ca pana spre 10 ani n-am avut voie sa ies „p-afara” la joaca cand nu erau ai mei acasa.
Dar le faceam si-n casa si la scoala. Imi amintesc lama de ras ce mi s-a infipt in degetul de la mana stanga fiindca ascuteam creionul in timpul orei. De teama sa nu fiu certata, n-am zis nimic invatatorului, am tinut mana in buzunar in batista sperand sa treaca. Abia cand am simtit ca am si chilotii uzi de sange pe mine am cerut voie sa ma duc acasa sa ma oblojeasca mama. Imi amintesc cum s-a albit la fata cand a vazut nu rana, ci cat sange cursese.
La bunici la tara ne urcam pe o polatra sa mancam dudele cele mai coapte direct din pom. Cum n-am cazut niciodata de pe aia nu pot sa inteleg nici acum. Ne-am urcat odata in pod si-am aruncat ratele mici de acolo, sa le invatam sa zboare. Au scapat vreo 2 din 10. Ne-a alergat tataia cu biciul.
Cu gornete de hartie (cu si fara bold in varf) n-am prestat, dar frate-miu si baietii de la bloc da. Eu am prins moda „cartonaselor”, la un moment dat se foloseau „palesti” facute din caiete vechi, dar inainte de asta era cu pietre mari si plate. Iti primeai una de aia peste degetele de la picioare, te aranjai de-o unghie infectata in vara aia.
Am venit la mama acasa cu o punga de apa dintr-o groapa din santierul din curtea scolii, apa in care inotau niste „pestisori mici mici”. Erau de fapt mormoloci, ce-am mai urlat ca a aruncat-o maica-mea in buda.
De la jocul de-a Nadia pe batatorul de covoare am facut o batatura (pe care am spart-o cu un ac) si apoi o infectie la palma dreapta de mai ca era sa ma duca maica-mea la doctor. Am stat bandajata o vacanta intreaga.
A, si mana sus cui nu-i treceau niciodata juliturile din genunchi toata vacanta. Ajunsesem sa plang, cand cadeam sa ma julesc, nu de durere ci fiindca stiam ce scandal imi iau de la mama ca „iar esti impiedicata?”. De parca eram singura cu julituri :)))
Si cate multe altele, care mi-ar da lesinuri acuma, ca mama.
Comentariu beton!12
Julituri? Nu spuneam nimic de ele. Ca aveam de ales între a da cu apă și a îndura durerea, sau a te duce acasă. Și când te duceai acasă, exceptând scatoalcele pe care le luai, turna ma-ta pe tine juma’ de sticlă de spirt și punea Saprosan. Și gata. La joacă. Și cum ustura spirtul ăla… 😂😂😂
Așa ca noi nu aveam julituri. Aveam julituri peste alte julituri care, la rândul lor, erau peste alte julituri și mai vechi.
Comentariu beton!14
Si dupa 3-4 ture de juliturq in qcelasi loc, intra in scena unguentul cu tetraciclina. Care mai mult sapa decat vindeca, nici in ziua de azi nu stiu cine i-o fi zis maica-mii ca e indicat pe julituri.
saprosan, tetraciclina deja erati in puf 🙂 … singura chestie care am primit-o de la ai mei era rivanolu’ care pe vremea raposatului , te colorai peste tot 😉
Nu stiu de ce dar eu n am vazut rivanol pe la noi prin casa. Spirt da, il uram cu patima.
Aaa, si aici am ceva mi tare ca voi! Frunza de patlagină, spalată cu scuipat si lipită de rană!
De atunci am un respect deosebit pentru plantele vindecătoare, odată nu a dat greș patlagina si, culmea, vindeca mai repede decât tinctura de iod si paful de habar nu am ce din cutia de medicamente a maică-mi 🙂
Comentariu beton!13
amatori! noi puneam doar praf de pamant, ca n-aveam strada asfaltata, vazusem la copiii tiganilor de peste drum cum se tratau.
Asa ne zicea bunicul, cand o vedea pe mama ca ne mai oblojeste: pune-le, taica, o mama de țărână pe buba, sa vezi ce repede se strange. Maica-mea, profa de biologie, cu pretentii, facea spume cand auzea. N-am avut, totusi, niciodata curiozitatea sa incerc.
Am copilarit pe o străduță de 12 case unde toți copiii, cu exceptia mea, erau băieți. Așa ca am avut pistoale, săbii si alte arme. Tin minte ca perioada când la televizor era, duminica dimineața, un serial cu Ivanhoe. Un fel de Ivanhoe care nu prea avea nimic în comun cu cartea lui Walter Scott, mai degraba un serial in stil american, cu cowboy îmbrăcați in armuri și cei buni castigau. Aveam cu totii lancii de turnir și baticuri legate de umeri- mantii. Apoi a fost Robin Hood. Arcuri – tras la tinta desenată cu creta pe gardul negru al babei Vicky. Această actiune enerva câinele respectivei babe, care babă ne boscorodea bilingv (era unguroaica) apoi facea un turneu pe la părinți sa se plângă.
După ce casa a fost distrusă de ape, ne-am mutat intrun cartier care era practic un santier. Ascunsa prin blocuri aflate in construcție, catarat pe schele, muncitorii plecau pe la ora 16, paznicul dormea de obicei lângă o sticla goala de țuică „ochii lui Dobrin” sau rom, asa ca eram liberi sa exploram. Atunci am inceput sa port cheie la gât, legată cu un fir de sfoara albastră. Directoarea școlii adnase părinții la ședință si-i informase ca trebuie sa dispară cheile cu elastic, se bifasera deja dinți sparti si niste ochelari aflați pe nasul unui caleg mai tantalau (deci subiect de bullying). Din fericire cioburile doar i-au lăsat o cicatrice „smechera”, nu au intrat in ochi.
Cand am ajuns la liceu, am primit un breloc cu sclipici. L-am privit ca pe un semn de emancipare. Cheia nu mai era la gât!
Salut, ai descris perfect toata copilaria mea! nu as putea adauga nimic!
Sa-ti dea Dumnezeu sanatate!
Concurs in blocurile turn intre cine ajunge mai repede jos – liftu’ sau alergatul pe scari (se banuieste in ce fel se sarea de la un etaj la altul),
2 dinti i-am pierdut cand faceam concurs pe tobogan – dar pozitia de plecare era cu capul in jos…
si pe langa astea avand in vedere ca eram tot timpul afara, cine era de-obicei intre frunte cand se formau cozile ptr orice aparea la magazin? :))
De-a lungul copilariei am avut cateva rani cauzate de diferite obiecte.
Cazut cu genunchiul pe un fund de sticla spart, taietura cu sangerare masiva. Am oprit sangerarea cu nisip. Cand m-a vazut o vecina, a fost ingrozita, m-a luat acasa si m-a spalat si bandajat. Nu am ajuns la spital, cand au venit ai mei de la munca, deja rana nu mai sangera, deci eram OK.
Cazut pe o scandura cu cuie ruginite la tara, cuiele infipte in gamba dreapta. Nici un fel de dezinfectare, nimic.
Cazut cu mana intr-un gard, un cui mi-a intrat in palma. Dezinfectat cu gaz, ca asta aveam la indemana. Presupun totusi ca aici a avut o mare insemnatate anti tetanosul pe care ni-l faceau la scoala obligatoriu.
Facut echilibristica pe marginea unei bene de camion, cazut de acolo, o gramada de timp am respirat greu ca aveam niste junghiuri pe la coaste, posibil ceva fisuri (nu stiu ca nu am spus nimanui si prin urmare nu am ajuns la doctor)
Facut leagan din sfoara legata de o craca a unui nuc, sfoara s-a rupt, cazut in cap de am amortit cu totul.
Cazut a doua oara in cap din acelasi motiv, de data asta mi-am spart capul. Mi-am pus caciula in cap, desi era vara, ca sa nu ma vada mamaia. M-a prins cand mi-a gasit tricoul, ca ma stersesem cu el de sange.
In „anotimpul razboiului” (ne bateam cu cei de la blocurile vecine) am prmit o caramida in barba de nu am putut sa deschid gura ca lumea vreo 2 luni.
Diverse urme de la invizoace facute din bolduri. De cornete cu bold in varf infipte in maini si umar, nu mai zic.
Iarna ne dadeam cu sania sau cu sacul de plastic si din cauza inclinatiei foarte mari si a vitezei, de multe ori ne loveam de pomi. Uneori ne spargea capetele, alteori nasurile.
La un moment dat am gasit o trotineta in pod si urcam in varful dealului cu ea si ne dadeam de acolo. Am intrat de multe ori cu ea in gard, aveam julituri si cucuie peste tot iar trotineta ajunsese o constructie din cornier sudat, a reparat-o taica meu pana cand am reusit efectiv sa ii rupem o roata in doua si nu a outut sa o sudeze.
Uitandu-ma in urma, cel mai periculos mi se pare faptul ca plecam in padure si aveam la noi cutite. Unii aveau bricege, unii cutite de bucatarie, unii tporase, eu aveam o baioneta din razboi. Le tineam bagate la cureaua pantalonilor, in buzunare sau efectiv le atarnam cu o sfoara de gat. Jucam fotbal cu ele la noi, nu le lasam ca poate venea ursul si trebuia sa ne luptam cu el (noi am fugit de am rupt pamantul cand am vazut o vulpe). Nu mai zic de cate ori nu cadea cate unul cu cutitul legat la gat, dar nu ne faceam griji. O zingura data s-a intamplat un accident ca un cutit sa ii sara in piept unui var de al meu, dar nu ca alerga cu el la gat ci ca aruncam cu cutitele la tinta intr-un pom si cutitul a ricosat. Noroc ca s-a infipt cumva sub piele si nu foarte adanc.
In padure beam apa de unde beau si animalele, nu avea importanta. Mancam mere si pere padurete, cirese salbatice de pe jos.
Am luat o lingurita de Dero in loc de zahar, am baut sampon de capsuni cu sora mea crezand ca este suc.
Apropos de ce scria cineva cu un bebelus si mama acestuia si la noi s-a aruncat cineva de la balcon si a cazut la cativa metri de coada la paine. Eram destul de multi copii, stateam si beleam ochii la creierii imprastiati pe jos si nimeni nu avea o problema. Imi amintesc ca intr-un final cineva a sunat la salvare, care a venit dupa nu stiu cat timp ca nu era urgent. Tot timpul asta, lumea se stransese si se uita la ce ramasese din omul ala.
Astea mi le-am amintit acum, in realitate sunt mult mai multe. Si totusi,vorba lui MV, am supravietuit.
Ciuda mi-e ca nu mi-ati lasat nimic de povestit…Bai, da’ nimic-nimic, chiar sa nu fi avut mai multa imaginatie decat tot restu’? Uite asa scade self-esteem-u’ omului, mai copii…
Și eu cu cheia la gât. Balustrada blocului nostru nu era faină, fiind prea apropiată de cealaltă, dar am încercat-o pe cea a spitalului județean, unde am ajuns după ce mi-am crăpat capul căzând din leagăn, pe care mă dădeam în picioare. Ne mai atârnam și de bara de bătut covoare, parcul cu leagăne era mai departe și într-o vară, ne-am aduna toți copiii din cartier și am împins o chestie de-aia din fier care se învârtea vreo 600 de m, până la noi la bloc. Mai aveam în apropiere o grădiniță a cărei poartă se încuia în weekend, o rezolvam sărind gardul prevăzut cu țepușe, aveai toate șansele să te eviscerezi. 😅 Știu și de Auto Moto, de acolo cumpăram mingi de tenis, aveau doi vecini mai înstăriți rachete și jucam pe ŕând la peretele blocului, bieții oameni de la parter ne tot alungau, dar ne întorceam. Asta când nu jucam lapte gros sau înfipta, trebuia sa nimeresti cu surubelnița niste patratele pe care le scrijeleam pe pământ. Nu stiu cum am rămas cu doi ochi întregi. Mai îs o grămadă, o mai zic doar pe aia cu urcatul pe bloc sa facem plaja. Bloc cu patru etaje fara balustrada de protectie. Surviveri, aia suntem😂
A început unchiul proiect de fântână, și așa l-a lăsat. Era iarnă, s-a făcut pojghiță deasupra și am zis cu vară-mea “hai să vedem cât ne ține pojghița asta?” În două secunde am fost cu apa până la brâu. Noroc ca au sărit gardul niște muncitori de la casa alăturată.
Port cu mândrie o cicatrice mică în mijlocul frunții, amintire de la un sniper român, când ne jucam „ de-a nemții și românii” prin șanțurile de la marginea șoselei, folosind drept proiectile pietre. Am scos capul să scanez linia frontului, zbang!
Cascadoriile cu bicicletele erau banale, la țară aveai asfalt doar la șușă, în rest offroad. Biata maică-mea, mă spăla din cap până în picioare, ieșeam cu bicla și după juma de ceas un făgaș de la căruțe mă arunca înainte peste ghidon și gata.
Praștie sau tub cu cornete, nu prea. Pe o șipcă de lemn băteam 2 cuie în V , legam de ele un elastic care era ținut întins de un cârlig de rufe prins la capătul opus. Proiectilele erau bucățele de sârmă de aluminiu îndoite tot în V. Tot ansamblul era mânuit ca o pușcă și era spaima păsăretului.
4 rulmenți , câteva scânduri și aveai un cart.
Prin fața casei treceau, toamna, căruțele ce transportau strugurii la „Vinalcool„. Erau duși în 2 vane mari. Așteptam „inocenți„ pe marginea soselei, trecea una, apoi o luam la goană după ea, urcam din mers pe axul frânei , înșfăcam cât puteam și săream înapoi. Unii căruțași așteptau să urcăm, după care trăgea câteva bice prin lateral, să-l ținem minte.
Orice se întmpla, sângeros sau nu, era încadrat la „nimic deosebit, trece”.
Jumătate din evenimente le am avut și eu inclusiv genunchi până la os rahat in ciob de sticla după ce alergând m am împiedicat într-o capcană făcută din electrod îndoit in forma de u și implantat cu capetele în pământ. Două luni am mers fără să pot îndoi genunchiul sau să pot trage șosetă. Erau și accidente dar nu știai de ele decât dacă taica tonera unul din cei 4 proprietari de mașină la un bloc de 10 etaje cu două scări și practic era de serviciu permanent dacă vreun copil trebuia dus la spital. Accidente ușoare gen căzut din copac și spart capul, așezat cu curul in apa din oala care era fierbinte samd.
Am auzit de cazuri unde copil alergând cu țeava de cornete la gura s-a împiedicat și s-a rănit în gură sau unii care jucau footbal pe bloc și unu a căzut de la et 4 acoperiș peste o vie dar a supraviețuit. Cu doar o mâna ruptă gen. Dar știu și cazuri rare de adulți care s-au curentat și nu au supraviețuit, facand diverse tâmpenii gen sărit gardul la ștrand și prins cu mana de un cablu care ancora un stâlp și care defect fiind scurgea curent pe el.
Cea mai tare schema era când mai mulți se țineau de mana și la un capăt baga unu contacte in priza și la celălalt capăt era scuturat bine ultimul din rand. Nu o știați pe asta nu?
Pocnitori făcute din două șuruburi și o piuliță cu praf de pe capul chibritului răzuit in piuliță și o pungă la capăt pentru drag aruncata in sus și bubuind la contact cu betonul. Chibrite umezite la un capăt râcâit huma de pe perete aprinse la celălalt și aruncate sa se lipească de tavanul casei scării și alte mega tâmpenii specifice epocii și materialelor disponibile;)
Dacă tot am deschis cufărul cu amintiri: toată gama de fructe, flori de salcâm, mâncate crude, nespălate…
Aveam nevoie de plumb la undiță/aruncător? Luam plumb de la o roată de mașină, făceam un foc mic și îl puneam într-o cutie de conserve goală. Făceam un cornet mic de hârtie, îl îngropam în nisip, turnam plumbul topit și gata, aveam o greutate perfectă. Voiam un fileu de tenis de câmp? Un ghem de sfoară ordinară, bețe înfipte în pământ și după o zi de întins, aliniat, legat, înnodat, aveam unul.
Of… trecut-au anii…
Auto-Moto-Velo-Sport ❤️ era Decathlon al nostru. Mingi pe ping-pong atât îmi permiteam să cumpăr de acolo, dar era un paradis/muzeu pentru mine.
Gimnastică periculoasă pe bara de bătut covoare.
Muuulte jocuri prin cartier, nici nu mai știu exact ce reguli erau.
Fotbal cu băieții în curtea unei grădinițe, eram portar (Zenga 🤩)
Multe căzături de pe Pegas. Cățărat în copaci.
Plecat singuri fără să se știe de noi prin parc/oraș.
Mai puțin cheia de gât, la mine, aveam amândouă perechile de bunici pensionari și în oraș.
Ah, da, și la țară, aproape înecat în Argeș, sărituri în cap în râu.
Eu și fratele meu săream de pe șifonier pe mașina de cusut, iar apoi pe pat. Într-o zi, fratele meu a alunecat și a dat cu ceafa direct în colțul mașinii de cusut. A început să sângereze puternic… Am sunat-o speriată pe mama și i-am spus scurt: „Vino acasă că Andrei a murit”, după care am închis. Sărmana de ea a leșinat instantaneu la serviciu, dar directorul de la fabrică i-a dat imediat o mașină cu șofer ca să ajungă de urgență acasă. Când a intrat pe ușă, eu deja rupsesem un cearșaf, îl pansasem și reușisem să opresc sângerarea (eu aveam vreo 7-8 ani, iar el în jur de 5-6 :)).
Altă dată, am dat foc la un dulap în timp ce „sfințeam” casa ca preotul – pusesem într-un polonic chibrituri și nu mai știu ce, iar șervețelul a luat foc instant. Mama a observat abia după câteva luni ce se întâmplase, pentru că noi schimbam permanent șervețelele arse ca să ascundem urmele :)).
În rest, le-am făcut pe toate. Îl luam pe fratele meu de la grădiniță sau de la școală pe la 11-12 și, până venea mama în jur de 5 și ceva, aveam timp berechet să distrugem și casa, și pe noi. Mama spunea mereu că se liniștea abia când se apropia de bloc și vedea că nu iese apă, foc sau fum din scară. Iar când intra în casă și ne găsea pe amândoi aparent întregi, fără răni vizibile, răsufla ușurată!
Pana la 11 ani am crescut intr-un mic apartament intr-un bloc cu doua etaje si cu trei scari asezate in U. Langa noi era un parc de joaca, cu leagane, nelipsita bara pentru covoare, un tobogan de ciment si invartitorile alea din care riscai sa zbori daca se invartea prea tare. Parcul si curtea blocului era lumea noastra pentru tot anul. Ne adunam cu mic cu mare vreo 10 – 15 copii de toate varstele si din diferite clase sociale si etnii, dar la joaca diferentele nu mai contau (doar pentru anumiti parinti), si ne jucam pana noapte tarziu (cateodata ne intorceam asa de tarziu ca parintii mei dormeau deja – noi eram lasati in grija surorii mai mari si oricum eram in „U” -ul nostru). Aveam si un lider, un baiat mai mare cu vre 3 ani, care ne indemna la „prostii” : la furat de pepeni din piata, noaptea, cand vanzatorii se culcau, pepene pe care il spargeam de pamant ca sa il putem manca, la furat din solarele statului, printr-o gaura facuta in ciolofan si furisati pe burta printre rasaduri, cu paznicul la cativa metri de noi, conducea „bataliile” cu copii din alte cartiere care aveau tupeul sa vina sa se joace in parcul nostru.
Eu ca fata nu prea am facut haiduceli: faceam concurs cu alti copii cine sare cel mai departe din leagan cand acesta ajungea cat mai sus (fratele meu si-a rupt mana asa), hoinaream de dimineata pana seara pe coclauri agatindu-ma de orice creanga de copac (eram toti un pic Tarzan pe atunci) si asa mi-am lucsat piciorul cand o creanga s-a rupt cu mine, si am stat cu compresii cu burov (?) o saptamana intreaga si nu se dezumfla de loc pana cand nu m-a lecuit o batrana cu calcatul pe prag (bunica avea cunostinte importante), ma scaldam in orice balta sau parau gaseam pe dealurile din imprejurimi chiar daca nu stiam sa inot, ne urcam pe bloc si ne jucam pe acoperis, ca era mult mai excitant la inaltime.
Cheia o tineam sub pres pentru ca eram trei copii si aveam o singura cheie de rezerva si cum se intampla sa nu fim mereu impreuna, o tineam in „siguranta” in cel mai evident loc.
In blocul nostru interbelic, scara A era in permanent război cu scara B.
Cornete, bombe de apă. invizibile din bolduri indoite erau la ordinea zilei in holul care separa scările. Cand ne adunam „la razboi” treceau colocatarii cu viteza sporită prin spatiul comun.
Insa cea mai mare dovadă de curaj era să ne dăm PE lift. Pană cand l-a comprimat pe unu’ de l-a luat cu salvarea si a purtat corset de făceam cu toti misto de el.
La scurt timp după asta ne-am mutat.
Asa am intrat in gasca strazii cu actvitati interlope. Furat barci din Cismigiu si dat cu ele toata noaptea, furat lapte si cirese din pomii din cartier.
La scurt timp s-a ajuns la razboi cu cei de peste Cismigiu.
Razboiul s-a terminat cand ambele gasti s-au reunit si l-am batut pe sectoristul care ne hartuia si pe turnatorul din randul nostru.
Asta a fost cam ultima ispravă colectivă, căci am inceput sa ma pregatesc pt liceu.
Adevarata pregatire pt viată a inceput in liceu, gagici, ceaiuri, fumat. stirocol, smuls matricole, aruncat cu prajitura in dirigintă, mutat disciplinar din clasă in clasă, exmatriculat si reprimit, etc…. intr-un cuvant – distractie.
Mă uit la astia mici cu nasul in telefoane si mi-a milă de ei, habar nu au ce inseamnă să trăiesti si să te distrezi pe bune.
Am trecut prin atât de multe, chiar dacă-s născut în 89, încât acum îmi doresc sincer că al meu copil să nu le experimenteze, pentru că multe erau pur și simplu la o neatenție distanță de a fi mortale, chiar am avut 2-3 prieteni / vecini care din păcate nu mai sunt printre noi după ce au căzut prin locurile unde jucam noi prinsa.
Un lucru pe care văd că nu l-a menționat mai nimeni încă, voi jucați frunza?
Se lăsa mai mereu cu căzături și julituri nasoale, dar cumva, tot ne jucam a doua zi, uneori chiar și cei care erau proaspăt ghipsați după ziua precedentă.
La un moment dat ne-am prins noi că „arată mișto“ dacă dai cu apă oxigenată pe rană deschisă, și prestam asta la orice julitură de aveam stocuri în subsol de apă „sustrasă“ cu ajutorul unui vecin al cărui mamă era doctoriță, de altfel el era responsabil cu „igienizarea“ rănilor noastre.
Printre tâmpeniile pe care încă nu mi le explic, făceam soldăței de plumb, am găsit noi ceva matrice și îi făceam artizanal, problema nu era focul sau că era să ne ardem cu lingurile / polonicul pe care-l băgam în foc, ci.. ca să avem materia primă, goleam baterii de mașină de lichid, mai târziu am învățat ce acid era ăla și real cât de periculos era totul (și nociv pentru câmpul unde prestam asta).
Născut în 1968, în Șchei, cartierul ăla de unde coboară călare Junii în Duminica Tomii. Sub poala muntelui, retras față de restul orașului, pădure multă, teren variat, vreo 2 pîraie, raiul pe pămînt pentru copii.
Cățărat unde nu gîndești, copaci sau stînci, intrat prin toate grotele și cotloanele, construit cabane prin pomi (de ce era mai sus, de aia erai mai șmecher, bineînțeles că-n cele mai instabile crăci), biciclete și sănii cu roți din rulmenți vara, sănii și schiuri iarna, năzbîtii și minuni nenumărate. Genunchii și coatele se vindecau la început de primăvară, în rest n-avea timp corpul să regenereze țesuturile. Deja ai mei nu mă mai certau, se obișnuiseră să fie zdrelit, „data viitoare vei fi atent”. Personal, am reușit contra-performanța de a-mi băga în ghips mîna și piciorul drept. Pe rînd, ce-i drept, dar repetat. Nu țin minte ca din gașca de copii care eram să fi scăpat careva fără oase rupte, cel puțin pînă am împlinit 14-15 ani. Practic plecam dimineața pe la 9-10 și veneam cînd era întuneric binișor.
Tot ce au enumerat mai sus ceilalți am executat și noi, iar uneori scăpam nepedepsiți.
Față de acum, ca s-o zic pe aia dreaptă, animale sălbatice periculoase nu țin minte să fi apărut. Răruț, vedeam vreun iepure, o ciută, păsăret de tot felul, dar nu cum s-a ajuns acum, să avem urși plimbăreți, haiticuri de lupi, turme de mistreți și alte cele – nu mi-a venit să cred cînd am văzut părinți care își supravegheau copiii la joacă în Grădina lui Țimăn, să nu apară ceva lighioane, de cînd mă știu acolo a fost locul unde iarna învățai să te dai pe schiuri și vara să mergi cu bicicleta.
Aveam vreo 5 ani. La Mandravela (piata Sudului) exista un depozit de materiale de construcții pe locul actualei piete si a Big-ului. Unde era grămada de pietriș si nisip se formase o groapă larga si adâncă de vreun metru. In urma unei ploi se umpluse cu apă si cu pustime din cartier. Locuiam in Apărătorii patriei, cam pe unde este actualul stadion Romprim. Am plecat de capul meu cand i-am auzit pe cei mai mari de pe stradă unde se duc. Distanta de aproximativ 2 stații de autobuz. Am fost recuperat de mama și drumul spre acasă a fost in pas alergător ca să nu fiu ajuns de brațul lung al legii (citește o nuielușă ruptă dintr-o salcie)
Tot pe atunci m-am trezit cu palma tatei peste față, aruncat la 2 metri de priza in care încercam să infig 2 cuie. Tocmai le potrivisem pe găuri, urmând doar să apăs pe ele. A fost o presimtire care l-a făcut să se întoarcă si să vadă ce fac, el stând de vorba cu bunicul, la fereastră
Sa fi fost pe la 6 ani? Nu mai tin minte dacă Mary Poppins m-a influențat. Cert este că am fost prins (iarăși) exact in momentul când, cu umbrela deschisă, voiam sa sar de pe gard. Mai devreme căutasem sa văd dacă scara este rezemată de casă, să mă urc pe acoperis. 😁.
Astea când stăteam la casă.
Aveam vreo 10 ani când ne-am mutat la bloc.
Prin apropiere trecea calea ferată industrială care pleca de la gara Progresul, trecea pe lângă Autobuzul, de-a lungul actualei străzi Progresului, ajungea in Militari până la CET vest si nu stiu daca se legacumva, undeva de centură. Avea ramificații spre politehnică, spre Grozăvești. (Ar fi putut fi o bună arteră de transport in comun dar a fost dezafectată si trecem și in alt registru)
Era la ordinea zilei să ne agățăm de trenurile de marfă care treceau pe acolo. Prin dreptul uzinei Autobuzul mergeau mai încet și ne urcam, apoi până la Progresul… Verde! Coboram înainte de a traversa șos Giurgiului ca să nu avem de-a face cu paznicii din triaj.
Aveam 12 – 13 ani și mergeam la ștrandurile amenajate pe salba de lacuri. Cel mai des la Băneasa. Traversam înot lacul, vis a vis la strandul UTC.
In blocurile în construcție ne jucam de-a fața-ascunselea. Treceam de la o scară la alta pe exterior, ocolind peretele despărțitor. Nu conta ce etaj era.
De-a lungul căii ferate pomenite era un șanț larg si lung nu se știe dacă format natural sau construit. La ploile torențiale de vară se umplea rapid cu apă și era suficient de adânc încât să ne bălăcim vreo 2-3 zile până nu se împuțea apa.
In loc de cornete, foloseam dopuri de plută in care infigeam andrele (sau se numeau altfel?) scurte și subțiri. Făcusem țintă pe un stâlp de lemn și făceam concursuri (un fel de darts), asta dupa ce ciuruisem usile din lemn de pe holul de la intrare al blocului.
Astea, întâmplări mai cuminți, că am trecut si noi prin invizoace, cornete, pocnitori cu chei sau carbid, fumigene pe scările blocurilor (cate 2-3 mingi de ping-pong!), uși opuse ale apartamentelor, legate și apoi sunat de începeau bieții oameni să tragă ca disperații… și câte altele.
Nu toti au supravietuit. 🙁
Un copil de la o scara mai incolo s-a urcat pe un bloc de 4 etaje cu altii. A tras de un cablu ce era pe jos, nu stiu de ce a vrut sa-l scoata/rupa. Cert e ca s-a rupt dar el dezechilibrat s-a dus in spate si a picat de pe bloc.
Am fost la inmormantare.
O copila vecina tot mai bolnavicioasa, avea cam 8-10 ani ? Obosea foarte repede, tot alba la fata. La un moment dat a disparut, am auzit ca au internat-o la spital. Dupa cateva luni aud fanfara de inmormantare afara.
Coboram, plin de lume, ea era in sicriu deschis imbraca in mireasa. Atunci am auzit prima data de leucemie.
Asa este. Fratele unui coleg de clasa a plecat pe Cozia, avea 14 ani. A cazut intr-o ripa, praf s-a facut. Au plecat ceilalti copii inapoi acasa fara el. S-au intors in aceeasi zi cu unchiul baiatului, care era prof de sport la noi la Roaita, ca sa ii arate locul. El a coborit in ripa si l-a adus pina la Vl. Am fost la inmormintare, cu frate-meu, era coleg cu el. Saracii parinti erau in stare de soc. Si unchiul probabil a ramas traumatizat…
Si varsta mea incepe cu 4 si eu am experimentat multe dintre povestile din „poveste”, insa si muuulte altele; se pare ca toti copiii generatiei aleia am fost la fel.
Nu vreau sa par ca un batran nostalgic, insa imi cam pare rau de juniorul meu si de copiii de azi. Adica eu chiar m-am distrat cat am fost copil, ceea ce nu pot spune despre „distractiile” copiilor de azi. Ma rog, fiecare generatie are specificitatile proprii, cine sunt eu sa judec/compar?
A, sa nu uit de intamplarile de la tara, din vacante… sa nu le zic nebunii, ca cam asta erau, in adevaratul sens al cuvantului.
pai daca sunt din 70 cum sa nu fi trait tot ce ai scris?
misto de tot