Articol scris de Iulia.

…

Zilele trecute m-am apucat să fac niște biscuiți, motivată nu de vreun avânt al prăbușirii sau de vreo pală inexplicabilă de hărnicie, ci de faptul că am descoperit prin frigider tot felul de restul – ici o bucățică de telemea, colo trei fire de mozzarella rasă, dincolo, un colț de cașcaval uitat de lume.

Așa că am pus mâna și am executat cel mai simplu aluat din lume, cel la care apelez de fiecare dată când trebuie să-mi iasă ceva bun, rapid și fără bătăi de cap.

Făcut, copt, gata.

Doar că nu chiar gata. Că, evident, s-a trezit un nemulțumit în casă, recte fiul nostru, copilul. Care după ce a balotat vreo 24 de biscuiți sărați a întrebat nevinovat:

– Da’ nu-mi faci și varianta dulce?

Oftez din rărunchi, fac rapid niște socoteli în cap și zic:

– Bine. Dar mâine, că azi e deja târziu.

– Mbineeee.

Eh, și se face mâine și mă iau cu una și cu alta și, ce să vezi, se face de 7 seara, ne apucăm de procedurile pre-nanificare și-mi dau seama că nu i-am făcut copchilului biscuiți dulci.

Acu, asta în sine n-ar fi fost o mare tragedie, da-mi stătea mie pe creier, din două motive: primul e ăla că, în general, nu îmi place să-mi încalc promisiunile față de el, oricât de mici și nesemnificative ar fi – pentru că vreau să știe că dacă eu promit ceva, mă țin de ce am zis și atunci am aceeași așteptare de la el.

Și al doilea, că nu mai aveam ce să îi pun în pachețelul de la școală la capitolul „dulce”, pachetul lui conținând în mod normal ceva sărat (gen sandviș, lipie cu ceva etc.), ceva dulce și un fruct.

Cred că am mai zis pe aici, fii-miu nu e disperat după dulciuri, dar îi place câte un mic „ceva bun”. Așa că, de obicei, îi pun în pachet un biscuit, o brioșă, un pancake sau ceva similar, făcut în casă.

Și asta nu pentru că aș bubui eu de hărnicie și de dorința de a coace căcaturi în fiecare săptămână, ci pentru că ne-a rugat învățătoarea ca, dacă le punem ceva dulce în pachet, să nu fie chestii cumpărate, cu ambalaje care mai de care mai colorate și mai foșnitoare, ci ceva mic și făcut în casă.

Boooooon. Mă trezesc așadar că n-am nici biscuiți, nici altceva pe stoc, dar nici vreo urmă de umbră de chef de a mă apuca de frământat la 8 seara, oricât de simplu și rapid ar fi aluatul ăla de care vă ziceam la început.

Așa că îmi fac rapid un plan în cap: mă trezesc mâine cu o juma de oră – 45 de minute mai devreme și, înainte să mă apuc de micul dejun și pachetul pentru școală, prestez rapid și biscuiții.

Bonus: o să miroasă în casă a biscuiți proaspeți dis de dimineață, pfff, o frenezie, ce mai!

Mă aplaud singură în sinea mea ca foca și îmi văd de ale mele.

A doua zi, firește, nu numai că nu aud ceasul pus să sune mai devreme de ora obișnuită, dar – conform spuselor ulterioare ale domnului soț – îl opresc cumva în somn și mă întorc regulamentar pe partea ailaltă.

Rezultatul: m-am trezit cuprinsă de panică, nu cu juma de oră mai devreme, ci cu vreo 5 minute înainte de ora obișnuită de trezire.

Am sărit în papuci și am alergat bezmetică la bucătărie. De biscuiți nu mai era timp, așa că mă învârt oleacă precum un din acela într-o căldare, mă scarpin sub chipiul imaginar în timp ce mă uit în jur și pac! găsesc soluția salvatoare!

Prestez o tură din cele mai rapide pancakes din Univers: fleoșcăi într-un castron o banană nici prea mică, nici prea mare, trântesc peste ea un ou, o lingură cu vârf de făină, un vârf de cuțit de praf de copt, amestec bine cu furculița, mai arunc și câteva bombonele de ciocolată din alea pentru prăjituri și jap – în tigaie cu ele.

În 5 minute aveam deja vreo 3 pancakes în curs de coacere și mă apucasem de restul treburilor matinale obișnuite.

Și în timp ce executam eu mic dejun, cafea, ceai, pachețel și ce dracu oi mai fi făcut eu p-acolo (că nush dacă v-am zis, dar eu dimineața nu prea sunt om, nu știu exact ce fac, funcționez pe pilot automat și nu pot fi ținută responsabilă pentru acțiunile mele), mă gândeam așa, complet lipsită de mândrie, că uite, dom’ne, ce isteață sunt, am găsit rapid o soluție de „ceva bun”, mai e și sănătos, și ușor de făcut, și proaspăt…

Pfff. În casă mirosea a banană și-a bucățele de ciocolată, ce mai, deja mă vedeam premiată de Liga Mămikilor Perfecte, alea de m-au dat ele pe mine afară de pe grupurile lor de Mămiki Perfecte și le vedeam cum depun cereri după cereri, rugându-mă să revin în rândurile lor.

Fii-miu, evident, ca în fiecare altă ziulică lăsată de Bunuțu pe lumea asta, a făcut ce-a făcut, s-a învârtit, s-a mocăit, a ajuns foarte extrem de târziu să se apuce de mâncat și, când s-a făcut ora de plecare, nu apucase încă să-și termine tot micul dejun.

Așa că îi zic:

– Hai, lasă ce mai ai acolo, ia geaca pe tine și îți mai dau ceva să ronțăi în mașină, pe drum.

Și îi întind cu mândrie unul (sau una? 🤔) dintre pancake-urile rămase – că la pachet i-am pus o singură bucată și mie îmi ieșiseră vreo 5-6 în total.

Ia fii-miu mini-clătituța, se uită la ea cu maximă suspiciune, o întoarce pe ambele părți, o apropie de nas, o miroase cu circumspecție și apoi ia o mușcă. Mică. Atât de mică încât nici o furnică n-ar fi fost nevoită să o mestece, o putea înghiți ca atare.

Molfăie (nu știu exact ce), pare că analizează fiecare moleculă care i-a pătruns în gură, după care dă verdictul:

– Mda. Are fix gust de nimic.

Și se întoarce pe călcâie și pleacă spre mașină.

Păi f********* de copchil!

P.S. Până la urmă, când s-a întors de la școală și am constatat că halise tot, inclusiv pancake-ul de la pachet, l-am luat la întrebări și atunci mi-a spus că de fapt au fost chiar bune, dar nu și-a dat seama din prima 🤷‍♂️