Articol scris de Iulia

Ăăăă, de fapt, voiam să zic baba și cățeii.

Uf, iar vă văd nedumerirea pe fețe. Gata, vă explic acuș.

Pentru cine a deschis mai târziu televizoarele, săptămâna trecută am fost cu potăile din dotare la o expoziție. De potăi, firește. Că pe mine nu cred că vrea să mă vadă nimeni expusă pe undeva.

Partea mișto la genul ăsta de evenimente e că poți cunoaște tot felul de oameni și omuleți, de cele mai diferite vârste, ocupații, din cele mai diferite locuri și, evident, cu diverse tipuri de căței.

Iar despre unul dintre acești omuleți vreau să vă povestesc azi, pentru că mi s-a părut foarte foarte mișto.

Omulețul despre care vă vorbesc era, de fapt, o omuleață. Și nu folosesc diminutivul ăsta doar așa, ca să mă aflu-n treabă, ci pentru că vreau să încerc să vă ofer de la început o imagine cât mai clară. Căci tăntița asta chiar era mică-mică-mititică.

Cred că avea un metru ș-un zâmbet, cu tot cu talpa papucilor.

Dar înălțimea e mai puțin relevantă, mai interesantă e vârsta doamnei. Căci vă zic sincer, tăntița noastră cred că avea lejer pe la 80 de ani pe-un picior.

Am intrat în vorbă cu ea pentru că era „parcată” în expo împreună cu cățeii din dotare chiar lângă noi. Și așa am aflat că doamna era originară din Suedia, însă se mutase de vreun an și jumătate în Ungaria.

N-am întrebat cum și de ce, însă suspectez că, pe undeva prin neam, avea ea ceva sânge de hun. Și nu zic asta cu nici un fel de răutate, ci pentru că am auzit-o la un moment dat vorbind maghiară cu cineva și vă zic sincer, nu suna ca cineva care vorbește maghiara de-un an, ci ca cineva care o vorbea de ceva vreme.

Mă rog, asta doar așa, ca fapt divers.

Ce mi s-a părut însă fascinant a fost faptul că ne-a povestit că a venit cu trenul din Ungaria (a, am uitat să zic, expoziția despre care vă povestesc a avut loc la Timișoara). De unde exact din Ungaria, n-a zis. Dar ce a zis a fost că a schimbat 4 trenuri ca să ajungă. Că și expoziția asta era la Timișoara, da’ de fapt nu chiar la Timișoara, ci pe undeva mai pe lângă Timișoara, respectiv la Dumbrăvița, pentru cine știe zona cât de cât.

Acu, ca să înțelegeți mai bine toată tărășenia, pictați-vă în minți următorul tablou: doamna, după cum ziceam, aproape de-o vârstă cu istoria. Însoțită de 2 căței. Marca teckel cu păr sârmos. Adică ceva de genul ăsta

Hm, potăi de buzunar, ați fi tentați să spuneți. Păi da. Doar că, potăi de buzunar cu blăniță lungă. Ceea ce înseamnă că trebuie frezate și aranjate. Și nu poți să le lași să bântuie prea mult pe jos, prin bălți, noroaie și zloată.

Adică poți, dar nu înainte de un concurs, unde trebuie să se prezinte gigea măi-măi. Așa că, ce faci? Pui cățeii într-o cușcă de transport. Care nu e tocmai mică, pentru că na, or fi ei minusculi, dar tot trebuie să aibă loc să se foiască, să se ridice, să se întindă și așa mai departe.

Deci: băbuță, cușcă cu căței. Bagaj pentru ființa umană. Bagaj pentru căței. Că dacă pleci 2-3 zile de acasă, trebuie să le iei mâncare, castroane, lese, „echipamentul” pentru toaletat blănița, după cum spuneam mai sus. Și așa mai departe. Practic, avea băbuța noastră un mini-turn din Pisa pe post de bagaje.

Și ne povestea cum a schimbat ea 4 trenuri, și cum era cât pe ce să-l piardă pe unul dintre ele, dar până la urmă a reușit, a ajuns așa, în ultima clipă. Și cum s-a chinuit apoi să ajungă la cazare, că nu găsea un taxi care să o ia cu tot cu căței (ah, România, această țară a iubitorilor de animale… da’ mai de la distanță, așea…).

Și ne tot povestea toate belelele prin care a trecut și la un moment dat, începe să râdă și se întreabă oarecum retoric pe sine însăși, cu voce tare: „Uneori mă gândesc… Oare ăsta e un hobby normal pentru o persoană de vârsta mea? Nu! Sigur nu e! Dar îmi place prea mult ca să mă opresc!”

Băi, și mi s-a părut foarte tare atitudinea ei.

Adică, pana mea, putea să fie o băbăciune acră, care își petrecea bătrânețile tocind o canapea, uitându-se le telenovele turcești și urlând pe geam la copii să plece din fața casei ei.

În schimb, ea a ales să-și pună sacoul cu paiete sclipicioase – pentru că da, în ambele zile în care am întâlnit-o acolo, avea niște sacouri super-sclipicioase și elegante – să se machieze și să-și plimbe cățeii în ring, prin țări străine.

Chiar dacă asta a însemnat să se trambaleze cu patru trenuri dus și patru întors, să care bagaje, câini și alte catrafuse de colo-colo timp de două zile, în loc să stea pe curul ei, la căldurică și să-și savureze pensia.

N-o să mă apuc acum să mă dau cu curul de pământ și să încep cu eterna poveste cu „mvaaai, dar de ce pensionarii lor pot și ai noștri nu” și inevitabilele răspunsuri „păi da, dar ce pensii au ăia și ce griji au, față de săracii noștri pensionari…”, că cred că știm cu toții ambele laturi ale discuției.

Nici măcar n-am de gând să trag vreo concluzie. Am vrut doar să vă povestesc o istorioară despre o femeie mișto și să vă spun că sper din suflet să ajung și eu o băbăciune simpatică, cu sacouri cu paiete, cu ruj pe dinți și un fir dus la ștrampi și să nu-mi pese nici de dureri de șale, nici de vreme nasoală, ci doar să mă simt bine alături de câinii și (hopefully) moșul meu.

Voi? Ceva planuri pentru vremea pensionării? Sau ceva exemple de pensionari din ăștia mișto în jurul vostru?