Pentru că v-am văzut în continuare încântați de cum se prezintă satul românesc în viziunea colegului @Claudiu, acum aveți și unghiul din care vede lucrurile porcul Napoleon. 

Pentru cei care au ajuns mai târziu prin zonă, aici aveți Capitolul 1 și aici Capitolul 2. 

…

Mă cheamă Napoleon și asta ar trebui să fie prima indicație că stăpânul meu e un idiot complet.

Nu, serios. Gândește-te: ești țăran beat, auzi la radio despre un împărat scund care a cucerit Europa și gândești „Aha! Perfect pentru porcul meu gras care se cacă în curte!” Geniu. Pur.

Dar știi ce? M-am obișnuit. M-am obișnuit cu prostia asta cosmică care mă înconjoară ca noroiul după ploaie. Trăiesc într-un sat plin de cretini care se consideră superiori pentru că merg pe două picioare, deși jumătate din timp se târăsc pe patru după ce beau țuică. Evoluție, nu? Darwin ar plânge.

Dimineața asta Vasile urlă iar despre burta lui. Mereu burta. De parcă e o surpriză că după fasole stricată și țuică care curăță rugina de pe tractoar, îți vine rău. Dar nu, trebuie să fie vina cosmosului, a Uniunii Europene sau, ce-mi place cel mai mult, a mea. „Napoleon m-a blestemat!” Da, Vasile, eu, porcul tău fermecat, te-am blestemat să fii prost. Funcționează perfect, nu?

Îmi place să-l aud cum urlă la Maria. Ea e singura persoană din sat care merită respect. Când îi spune „Ești prost ca noaptea!” simt o căldură în sufletul meu porcesc. Validare. Cineva vede realitatea. Restul satului trăiește într-o iluzie colectivă unde ei sunt civilizați și eu sunt animalul.

Dar eu îi văd. Îi văd pe toți.

Pe Ion care crede că Pământul e plat, pe  Baba Floarea care vindecă cu varză și înjurături. Bălălău care fură bani europeni și inventează poduri invizibile. „Tehnologie din Germania!” Da, Germania aia produce multe minuni invizibile în Troglodiții din Deal: infrastructură, onestitate, inteligență umană de bază. Oare ce dracu` e Germania?

Și războiul ăsta stupid cu Valea. O sută de ani de ură pentru o capră sau un bou. Nimeni nu mai știe. Dar ura s-a moștenit ca o religie, ca o tradiție sfântă. Se urăsc cu pasiune, cu dedicare, cu o constanță pe care n-o arată nici în muncă, nici în fidelitate conjugală.

Vasile mă consideră fermecat. „Ăsta-mi aduce noroc!” Norocul lui a fost să găsească banii pe care îi pierduse singur când era beat. Dar oamenii au nevoie de magie, nu? Nu pot accepta că viața e doar haos și noroi. Trebuie să existe ceva mai mult. Un porc fermecat. Un scop. O iluzie care să-i țină în viață.

Și dacă eu sunt acea iluzie, fie. Să fiu eu magicianul lor. Până la Crăciun, când mă transform din filosof în șuncă afumată.Deși au trecut cam multe Crăciunuri si eu tot aici sunt.

Azi mergem la primărie. O, bucuria! Să-l văd pe Bălălău numărând bani furați, să aud despre renovări invizibile, să asist la teatrul corupției bine unsă cu ipocrizie și prostie.

Dar cel mai mult îmi place că toți cred că sunt prost. Că sunt doar un porc gras. Că nu înțeleg.

Eu înțeleg totul.

Și asta mă face fermecat cu adevărat. Nu magia. Ci luciditatea. Luciditatea de a vedea circul și de a ști că sunt parte din el, dar măcar sunt conștient.

Asta e superioritatea mea. Să văd că oamenii sunt porci care poartă pantaloni.

Am crezut că sunt iluminat. Că am depășit prostia emoțiilor, că sunt un stoic porcesc imun la sentimentalism.

Apoi am simțit-o pe Bela și toate certitudinile mele filozofice s-au dus dracu’.

Mirosea. Doamne, ce mirosea! Noroi, iarbă fermentată, pârâu împuțit și – cel mai halucinant – detergent de pardoseală sau de vase, cu aromă de lavandă. Un miros complex care spunea: „Sunt o tragedie ambulantă, dar o tragedie interesantă.”

Inima mi-a început să bată și atunci am știut că sunt în rahat. Metaforic și probabil literal, pentru că stăteam în curte lângă gard.

Când am văzut-o, acoperită în noroi de la cap la coadă, cu ochii tulburi ai cuiva care tocmai a băut Ajax și se întreabă dacă viața mai are sens, am înțeles ce vorbeau grecii ăia bătrâni despre nebunie. Iubirea e nebunie. Și eu, porcul lucid, porcul conștient, am căzut ca un prost.

Nu eram virgin. Fusese scroafa lui Cocârleț, o noapte de vară când luna era plină și hormonii mai plini. Am lăsat-o gravidă. I-am mâncat merele. Cocârleț încă visează să mă facă cârnaț personal. Dar aia a fost doar instinct, biologie pură, un act fără gânduri profunde.

Bela era diferită.

Ea reprezenta tot ce e greșit și toxic în lume, dar împachetat frumos, aromat cu lavandă industrială. Și eu, idiotul, m-am îndrăgostit.

Am făcut ceva complet împotriva naturii mele cinice: am fost romantic. I-am dat un pupic. Un sărut mocirlos, plin de noroi și speranță stupidă.

Ea a behăit. Și în behăitul ăla am auzit tot ce voiam să aud: „Da, și eu sunt proastă ca tine.”

Filozofii spun că iubirea te orbeşte. Bullshit. Iubirea te face să vezi perfect clar cât de prost ești și să continui oricum. Asta e drama ei reală.

Am dus-o în livadă. Am mâncat mere căzute. Ea mesteca iarbă probabil otrăvită. Și pentru câteva momente, am fost fericit. Fericit! Eu, cinicul, scepticul, porcul care vede tot circul uman și râde de el.

Am fost un prost fericit.

Nu știam că era momeală. Că Elena o otrăvise ca să mă omoare. Că tot planul era ca eu să mușc, să mor, Vasile să plângă, Elena să revină triumfătoare în viața lui.

Dar dragostea, se pare, e rezistentă la otravă. Sau poate că sunt prea prost să mor corect.

Iar acum, privind-o pe Bela cum mestecă iarbă toxică cu o expresie de fericire bovină (caprină?), realizez ceva terifiant: sunt dispus să mor pentru asta. Pentru o capră otrăvită care miroase a Ajax.

Asta e iubirea? Asta e ce face din noi proști? Nu înțelegerea, ci acceptarea? Nu luciditatea, ci speranța absurdă că cineva, undeva, chiar și o capră intoxicată, ne vede și ne acceptă?

În fața casei, Elena îl sărută pe Vasile. Maria vine cu toporul. Circul continuă, ca întotdeauna.

Dar aici, în livadă, lângă Bela care e verde la față și probabil are câteva ore de trăit, eu sunt în pace.

Nu pentru că iubirea e frumoasă. Ci pentru că, pentru prima dată în viața mea porcească cinica, nu mai vreau să fiu lucid.

Vreau să fiu prost. Vreau să cred. Vreau să mușc din speranță ca din merele căzute, chiar dacă sunt putrede.

Și asta, prieteni imaginari, e cea mai mare trădare față de mine însumi.

Dar Bela mă privește cu ochi tulburi și gândesc: „Fuck it. Merita.”

Chiar și dacă nu merită.

Chiar dacă suntem amândoi otrăviți, în moduri diferite, de lucruri pe care nu le înțelegem.

Chiar și dacă mâine ajung cârnat și ea cade în pârâu.

Azi, în după-amiaza asta, sunt fericit.

Și asta mă înnebunește mai mult decât orice otravă.