O să vă rog să citiți această postare:
Unpopular opinion și, sigur, niște “baba se piaptănă” daaar,
De la 7.45 ciopoare de părinți umplu trotuarele din fața intrării în liceu. Mașinile lor blochează porțile, ei stau în grupuri, fumează, vorbesc, n-ai loc să-i ocolești, calci pe ei ca pe gîndaci, noaptea, pe vremea lui Clothilde.
Uneori obosesc să discute materia, subiectele, programa educațională în căldură și intră să stea la aer condiționat, cu motorul pornit. Unii fac cruci, sînt veniți în cuplu, mama și tata sprijină gardul așteptînd să iasă elevul de la bacalaureat.
De ce? De ce, frații mei părinți? Jur ca nu pricep cum s-a trecut de la “mama nici nu știe la ce materie am de dat” la rugăciuni fierbinți, pe toată perioada examinării, la o distanță mai mică de 70m de inimioară lui batîndă.
Înțeleg emoțiile, știu ca e sistemul complet nasol și trebuie să iei 9.99 ca să intri la un liceu civilizat, dar nu înțeleg de ce e nevoie de această proximitate?
Postarea îi aparține Mariei Popistașu, actriță.
Băi, efectiv nu înțeleg cum trebuie să fii făcut, ca om, să scrii așa ceva. Și nu, nu este vorba despre părinți care-și așteaptă copiii să iasă de la examenul de bacalaureat, că ăla s-a terminat de o săptămână. Măcar atâta lucru ar fi putut să verifice Maria Popistașu înainte să eructeze mizeria de mai sus.
Nu zic că e ceva greșit să-ți aștepți copilul când iese de la bac, zic doar că nu era vorba despre acest examen.
Prin urmare, nu vorbim despre a aștepta niște elevi de 18 ani, maturi, care deja au trecut prin școală, ci vorbim despre părinți care așteaptă niște copii de 14 ani să iasă de la examenul de Evaluare Națională.
Vorbim despre părinții care-și așteaptă copiii să iasă de la PRIMUL EXAMEN IMPORTANT din viața lor. Cum poți să-i judeci pentru că îndrăznesc să facă asta?
Aveți idee cam care e nivelul de anxietate al copiilor înainte de primul lor examen important? Aveți idee ce frici, ce spaime, ce îndoieli le trec prin suflete?
CUM SĂ NU TE DUCI să-l aștepți la ieșirea din sala de examen? Ce om să fii să-l lași să iasă în stradă și tu să nu fii acolo? Dacă nu tu, părintele lui, atunci cine să-l aștepte?
Poate a știut, poate a făcut bine, poate că e sigur că va lua notă mare și are nevoie să-ți spună asta. Are nevoie să-l iei în brațe și să-i spui: „ți-am zis, eram sigur”.
Dar poate n-a făcut bine, poate n-a știut, poate tocmai are sufletul făcut bucăți și tot ce-și dorește este să-l iei în brațe și să-l liniștești: „dă-l încolo de examen”.
Adolescenții sunt fragili, deși vor să pară puternici și independenți, adolescenții sunt doar niște copii care vor să pară adulți. Dar știți când nu mai sunt nici puternici, nici independenți, nici adulți? Atunci când au nevoie să-i iei în brațe și să simtă că părinții lor sunt acolo, cu ei și lângă ei.
Și cum ar putea să simtă asta pe un trotuar pe care nu-i așteaptă nimeni, la ieșirea de la primul lor examen important?
Cum ai putea să-i faci asta tu, ca părinte, cum ai putea să nu fii acolo exact când are cea mai mare nevoie de tine? Desigur, dacă nu ești Maria Popistașu.
Vă zic, oamenii nu contenesc să dezamăgească, iar românii nu se dezmint din a demonstra, iar și iar si iar, că-și urăsc copiii.
Iar marea mea problemă este că-mi plăcea Maria Popistașu, o consider una dintre cele mai bune actrițe din țara asta. Iată că uneori nu e suficient să fii un artist bun…
sursa foto: freepik.com
Tata a oprit trenul pentru mine:)
In urma cu foarte multi ani, ma pregateam sa sustin admiterea la un liceu bilingv, dar ceva s-a intamplat in dimineata aceea si Dacia Break a refuzat sa parcurga cei 60 km pana la Cluj.
Nu imi amintesc ce a facut tata, cum a reusit sa duca masina pana la cea mai apropiata gara, dar parca il vad si acum fugind spre locomotiva care se punea in miscare, dand din maini si strigand la mecanic sa opreasca, deoarece „fata lui” trebuie sa ajunga la Cluj.
Ieri, cand mi-am vazut fiul iesind vesel de la proba de matematica (nu vesel de 10, dar vesel de o nota cu doua puncte peste media la mate din clasa a viii-a), m-am ridicat pe varfuri si i-am ciufulit parul, am ras cu el si l-am felicitat. Baietii de 15 ani nu pot fi imbratisati de mamele lor in vazul colegilor si colegelor. Am simtit asa… un tremurici curentat prin suflet sa il vad vesel si, in sfarsit, multumit de el insusi.
Cum adica, doamna actrita, sa nu fi fost langa copilul meu SI in acest moment, sa ii spun ca am incredere in el, ca sunt foarte mandra de el si el sa imi raspunda „tu tot timpul esti mandra de mine”? Cat sunt ei de mari, sa stiti ca se vede in privirea lor cum isi cauta parintii, asteapta o validare, confirmarea ca au facut ceva bine sau, daca au gresit, ca nu e sfarsitul lumii.
Comentariu beton!81
Culmea e ca dna Popistasu are copil care a dat anul asta examen de intrare in liceu. Fetita madamei este eleva la o scoala privata si este dusa si adusa de la scoala zilnic cu masina. Deci asteptata si dupa examenele respective, da? Absolut nimic rau in asta, dar cat de ipocrit sa fii sa te apuci sa vorbesti aiurea de altii cand faci exact acelasi lucru?
Comentariu beton!31
@Rox: pentru că-i „trendy” să fie omu’ fiert pe ecologie azi. 🤷♂️
La treapta intai, ca asa era pe vremea mea, mama nu a venit sa ma astepte. Era la serviciu, nu avea cum sa plece. Asa erau vremurile in 1985. Dar tare mi-as fi dorit sa vina si sa-mi spuna „Bravo!”. Facusem bine, nu aveam cum sa nu intru la liceul pe care mi-l dorisem. Asa ca am fugit acasa sa o sun sa-i spun ce am facut. Mi-a spus „Bravo!” prin telefon. Eram tot puiul ei. Si acum, cu ea la 85 de ani si eu la 54, tot puiul ei sunt, desi am plecat de acasa la 19 ani si locuiesc la 250 km de ea. Vorbim zilnic la telefon si vin la Bucuresti cat pot de des sa o vad. E mami, nu?
Comentariu beton!137
Am fost și eu un părinte care-și astepta copilul la capacitate. De 3 ori. Nu, examenul nu era la fel, prin grija guvernanților se schimba in fiecare an câte ceva. Nici copiii nu erau la fel, fiecare își trăia in felul propriu emoțiile. Dar am fost acolo.
Comentariu beton!28
EU l-am asteptat si bine am facut.A fost foarte greu de calmat, cine stie ce se intampla daca nu o astepta nimeni. Examenul este cretin oricum si nu spune nimic despre copii si abilitatile lor. In cazul fetei mele, faptul ca a uitat o formula, din cele 100 invatate, o trimire la un liceu mai putin bun. Sigur, se poate remedia si muta dupa un an. Dar incearca sa ii explici rational asta la un copil, olimpic si premiant, ambitios, care a invatat un an de zile, dar s-a panicat si a uitat o formula la matematica. Daca reuseste doamna actor, ii dau premiu. Mie mi-a luat o jumatate de zi.
PS. colega si prietena ei a uitat aceasi formula si a completat la intamplare testul grila. I-a iesit.
Comentariu beton!71
Sunt copii care pur si simplu nu vor asta, o resimt ca o presiune in plus.
Eu nici nu m-am gandit la asta cand am dat examene, erau vreo 2-3 parinti care asteptau, pe atunci.
Iar fiu-meu nici n-a vrut sa auda.
Oricum, s-au schimbat prea mult cutumele, adica daca acum duci copii de clasa a 8-a, in fiecare zi, la scoala, ba chiar si liceeni, cum te-ai gandi sa nu-l insotesti la examen?
Nu stiu ce-as face, dar ma bucur ca nu a fost nevoie. Si nu, nu-mi urasc copilul.
Comentariu beton!76
Începeam sa intru- n panica la gândul ca nu mi-am dus copii la școală cu mașina, ca nu i-am așteptat în fata scolii când au avut examene.An 2 băieți,diferența de 15 ani între ei.Niciunul nu a vrut sa fie însoțit sau așteptat.Pana și ideea la s-a părut aiurea.
Comentariu beton!36
Efectiv nu mai suport să veniți să-mi dati exemple punctuale când vorbim de ceva general valabil. Nu mai pot cu voi, ăștia care veniți să-mi explicați că știți voi pe cineva care a scapat cu viață după ce a căzut de pe un bloc cu zece etaje. Da, nu contest că sunt copii care nu vor asta, dar ăia sunt excepția nu regula.
Cât despre @Lia, explicația pentru ce tâmpenii vorbește se regăsește în modul imbecilo-agramat în care scrie. Toate se leagă, n-ai cum să ai inteligență emoțională când tu ești prost de dai în gropi. E logic.
Nu, nu există așa ceva. Mă gândesc că ai tu ceva defect și ori nu simți sau nu te interesează.
Hai ca m-a lut valul, la propriu 😁
Mihai, ce e general valabil in chestia de fata? Ca o persoana, de-a lungul vietii, da niste examene. In rest, ce?
Ca ar simti nevoia de sprijin emotional, prin prezenta apartinatorilor? Ca tu, ca parinte, alegi oricum sa fii acolo? Se poate si asta. Sau nu.
Si daca nu esti acolo, nu inseamna ca nu esti bun parinte sau – Doamne-feri! – iti urasti comoara.
Dupa cum am zis, al meu nu a vrut si nici eu nu am insistat. De fapt, doar am inteles ce-a zis – si tin minte ca mi-a zis explicit – si am stat emotionata la birou, asteptand semne de la el.
In schimb, ne amintim deseori cum, la rugamintea lui, imi luam libere de la serviciu diminetile din zilele in care dadea teze. Si asta pt ca ma ruga sa stau cu el si sa-l ajut sa recapituleze toata materia.
Am fost un parinte extrem de implcat in viata scolara a fiului meu, scoala lui era prima grija, abia apoi le luam in considerare pe celelalte.
Lui i se parea hotarator ajutorul meu, avea credinta ca, recapituland cu mine, poate sa-si ordoneze ideile si cunostintele in cap. Si era vorba si de materii umane, si reale, si economice.
Adica i-am oferit ajutorul in modul pe care si l-a dorit si suport emotional atunci cand a simtit nevoia.
In continuare cred ca am avut inteligenta emotionala care m-a ajutat sa scot din el un om valoros si pentru familia noastra, si pentru societate.
Nu am stat in gramada de parinti de la usa examenelor, am stat alaturi doar de el, cu gandul sau fizic, atunci cand am convenit amandoi ca e nevoie.
Bafta fetelor tale! Sau au terminat deja?
Comentariu beton!60
@Moatza Am trecut ieri prin fața școlii din cartierul în care locuim. Sunt 4 clase de a 8-a. Erau 20-30 de părinți care își așteptau copiii să iasă de la proba de mate, adică cca un sfert din părinți. Am ajuns în centru, am trecut pe lângă un colegiu național de excelență, unde este o singură clasă de a 8-a. Și aici doar câțiva părinți. Nu știu de unde e scoasă regula aia generală.
Seara asta, zic să îmi întreb copilul, care a dat anul trecut evaluarea, cum e cu prezența părinților ca suport moral. „Ai simțit lipsa noastră la ieșirea din examene?” Mi-a răspuns așa: „Nu, tati, știu că ați fost alături de mine tot anul. Ai uitat cât de mult m-ai ajutat când am bușit simularea din iarnă? E jenant să te aștepte părinții la școală. La noi în clasă au venit doar părinți ai colegilor care nu stau in cartier, să-i ducă cu mașina acasă.”
Așa că stai liniștită, suntem și alții care ne iubim copilul, l-am pregătit emoțional înainte de evaluare, inclusiv pentru un eventual insucces, l-am îmbrățișat când a ajuns acasă, fără să îl stânjenim de față cu colegii, iar apoi am jubilat împreună când s-a publicat baremul. Și l-am îmbrățișat și când a plâns după ce a greșit 2 grile la mate la simularea din iarnă. Iar înainte de examenul din vară l-am ajutat să nu resimtă o presiune prea mare explicandu-i că indiferent de rezultatul pe care avea să îl obțină, noi suntem mulțumiți că s-a pregătit, a făcut tot ce i-a stat în putere. Subiectele, corectarea, asta deja nu mai țin de el. El și-a făcut deja treaba.
PS Acum, la terminarea clasei a 9-a, l-am întrebat dacă vrea să venim la premiere. A zis că da, dacă suntem discreți. Am mers, ne-am așezat în sală departe de locul unde stătea cu colegii, să nu se simtă spionat, i-am făcut o poză cu zoom când a urcat pe scenă și totul a fost bine. Avem voie și la anul.
Comentariu beton!27
Pe mine m-a asteptat bunica mea la fiecare examen. Am dat 4 probe eliminatorii la intrarea in Peda’ plus cele 2 examene. La fiecare a stat cu orele in fata scolii, femeie batrana deja, in soare, alaturi de alti zeci de parinti. Si imi pridea bine sa o vad acolo. Plecam apoi inca aproape o ora pe tramvai, autobuz si o tura pe jos, ca locuiam departe. Cea mai mare bucurie a mea, dupa ce am intrat, era sa mai vina macar cate o portiune de drum cu mine, cand mergeam la scoala. Am iubit-o mereu si ma bucur acum, la 8 ani de cand s-a dus, ca am petrecut tot acel timp impreuna.
Acum „pierd” o ora pe zi sa duc si aduc copilul de la scoala, desi avem autobuz care ar duce-o. Dar nu-i place, ca soferita cica merge prea repede (de parca eu nu conduc rapid pe serpentine). E un mod al copilului de a-mi spune, fara sa spuna, ca ma vrea alaturi. Si eu sunt alaturi, pentru ca va trece timpul si voi sta sa ma gandesc la mututa aia de ora „economisita” fara copilul meu, pe care am dedicat-o clientilor sau am pierdut-o citind blogul lui Vasilescu 😀
Timpul alaturi de copiii nostri, de sotii si sotiile, alaturi de prieteni sau parinti (aia care-i mai au) este cel mai de pret bun pe care-l avem. Ca banii se cheltuie, facebook-ul e tot ala, pana si clientii mai pot astepta, ca nu mor, daca stai 20 de minute cu ai tai.
Presiune simte orice om normal la cap, pentru ca toti dorim sa facem bine, chiar si aia care nu ne-am luat-o in bot pentru performante. Cu toate micile exceptii punctuale, copiii nostri au nevoie de noi si, in mod normal, se bucura de prezenta noastra.
romanii sunt poporul care te-ar ucide cu bunavointa lor, daca ai copil si te bagi in fata la coada la mega
„te-am pus io să-l faci?”
Romanii isi urasc copiii si ii urasc mai mult pe copiii altora
Comentariu beton!21
Băiețelul meu e autist, dar nici măcar o dată nu am îndrăznit să cer voie să mă bag în față la vreo coadă, oriunde am fi așteptat. Se mai întâmplă să ne observe doamnele de la casierie și să ne cheme, dar chiar și atunci, privirile neprietenoase ale oamenilor mă fac să refuz politicos și să aștept.
Referitor la subiectul articolului, mama a fost alături de mine, de fratele meu si de sora mea la capacitate și a avut emoții mai mari decât noi. A contat să fie acolo. Acum trei ani, când am luat sala la examenul de conducere, nu a fost nimeni să mă aștepte afară. Am început să plâng când am sunat-o pe mama să îi spun, îmi doream o îmbrățișare, era ceva foarte important pentru mine. Am primit îmbrățișarea puțin mai târziu, de la terapeuta fiului meu. Ce vreau să spun, dacă la 35 de ani contează ca cineva să îți fie alături la un examen, chiar și unul de conducere, la primul examen important din viața unui copil e musai ca părintele lui să îi fie alături!
Comentariu beton!63
Atat se poate din partea unora care nu cauta decat sa fie in centrul atentiei publicului, indiferent ce posteaza.
Ca idee, sotia mea l-a asteptat pe fiul nostru chiar si la bac (si eu m-as fi dus, insa serviciul nu mi-a permis acest lucru), desi pentru fiul meu era o formalitate, avand in vedere ca era deja acceptat la facultate ca urmare a examenului sustinut in luna martie, iar parcursul lui scolar nu ducea decat la concluzia ca va lua bacalaureatul (ceea ce s-a si intamplat).
Imi aduc aminte ca la admiterea la liceu (he he, in 1991) m-a asteptat in curtea liceului, la ambele probe, tatal meu. Evident ca si la capacitate am fost alaturi de copilul meu. Nici nu puteam sa nu fiu, eu avand emotii mai mari ca el :)))
Comentariu beton!32
Ieri am avut evaluarea la matematica. Nu eu, baiatul meu, dar e ca si cum am fost eu. A iesit plangand, a gresit 2 grile pe care nu avea cum sa le greseasca, niciodata, dar le-a gresit (de data asta 9+16 a fost 27 si nu o data, de multe ori. A pierdut timp pretios refacand un calcul pe care n-a putut sa il faca). Cum ar fi fost sa planga singur pe drumul pana acasa?
Comentariu beton!67
Mama si tata zăriți de la depărtare, strângând in mâinile lor muncite gardul facultății in zilele de examen si îmbrățișările lor sunt de departe imagini ale perfecțiunii iubirii părintești!
Comentariu beton!60
Am trecut prin multe examene cu trei copii. Nu a existat examen să nu fiu acolo, să îi aștept. De multe ori erau și prieteni/colegi, care așteptau, de fiecare dată, la mine veneau și pe urmă mergeau la ceilalți. Exact așa cum spui, aveau nevoie de mine, ca părinte, indiferent de situație, chiar dacă a știut sau, nu a știut.
Comentariu beton!23
În afară de faptul că doamna actriţă nu scrie corect, nu ştie că este o alegere de suflet a fiecărui părinte şi nu este cazul să fie critică! Toţi am trecut prin examene, noi şi copii noştri! Pe ai mei îi durea la başcheţi de examenul de admitere la liceu, de bac, de admiterea la facultate! Mi-aş fi dorit să fie cumva prezenţi!! Lângă fii-mea, am stat atât cât mi-a permis ea! Repet, NU ai dreptul să fii sarcastică, doamna actriţă!!
Comentariu beton!14
„COPIII”!!! Acu’ văzui greşeala din tastele vieţii! Corectez pentru mine, în primul rând…dar poate se mai uită careva pe aici şi mă fac de miru’ lumii!!
Acum vreme indelungata, cand inca mai aveam par 🙂 aveam o mare placere sa ma duc cand se dadea admiterea la liceu, din poarta in poarta si in functie de cum vedeam parintii – o dadeam – ce subiecte grele sau ce subiecte simple (intotdeauna pe modelul invers) sa ii vad cum se perpelesc 🙂
PS – nu m-a dus si nu m-a asteptat nimeni nici la admitere, nici la bac 🙂 (am avut noroc ca disparuse treapta a 2 – cand am intrat eu in liceu) …
🚨🚨!!!ATTENTION WHORE DETECTED!!!🚨🚨
Comentariu beton!13
Mi se rupe de opinia doamnei și, in general, de opiniile oricui, când vine vorba de fiica-mea. Noi am asteptat-o anul trecut după examenele de evaluare nationala exact pentru acele îmbrățișări, pentru că imediat după aceea a plecat cu colegele ei la o terasa, la un suc.😀
Comentariu beton!22
Eu am reținut doar asta:
„Mașinile lor blochează porțile, ei stau în grupuri, fumează, vorbesc, n-ai loc să-i ocolești, calci pe ei ca pe gîndaci, noaptea, pe vremea lui Clothilde. Uneori obosesc să discute materia, subiectele, programa educațională în căldură și intră să stea la aer condiționat, cu motorul pornit.”
Asta înseamnă să fii prost. Grijuliu, ca grijuliu, dar prost cocălar sadea. Noi și când așteptăm suntem cocălari.
În rest să se aștepte, este normal, dar nu așa în grămezi de boi și vaci.
Comentariu beton!44
Puteam să-mi pariez viața că o să apară cineva care să-mi explice că blochează părinții ăia strada. Bine, nu-mi imaginam că tu o să fii ăla, dar, hei, oamenii nu contenesc să mă dezamăgească.
Poți să înțelegi că nu despre blocatul străzii este vorba, da? Că dacă nu poți, imaginează-ți că în fața școlii e un teren viran pe care se pot parca mii de mașini. Acum, c-am eliminat problema parcării, mai citește o dată postarea aia.
Și eu pariam că răspunsul tău o să fie exact ăsta. Nu cu viața mea că țin la ea. Cu a altora, da.
Și eu mi-am așteptat copilul. Frumos, fără să fac parte din gramada aia dezordonata care se înghesuia fix în fața porților, blocând tot trotuarul. Ești părinte mai puțin grijuliu dacă nu înghesui cu toți cocălarii și stai și aștepți civilizat și mai lași și cetățeni să treacă.
Dacă articolul ăsta apărea la timpul potrivit îți făceam o fotografie cu părinții care ocupaseră ambele trotuare din data liceului Mihai Eminescu iar cetățenii care aveau treabă, altă treabă, o luau pe stradă. Inclusiv mămici cu copilul în cărucior.
M-am referit strict la partea aia din postare.
Comentariu beton!52
Eu știu exact la ce parte din postare te-ai referit, doar că NU DESPRE ASTA ERA VORBA în postare. 🤷♂️
Mihai, dar la tine cum a fost? Cine te-a așteptat? Cui i-ai spus toate emoțiile avute? Poți să ne zici cum a fost când ai luat bacalaureatul? sau când ai absolvit facultatea?
Ce relevanță are? De ce tot timpul simțiți nevoia să apelați la acest whataboutism imbecil? Ce relevanță are ceva ce s-a întâmplat acum niște zeci de ani? Adică pe atunci când știam mult mai puține decât acum. Noi toți, zic, ca omenire.
Dar eu știu exact de ce întrebi, pentru că știi foarte bine care erau vremurile alea, deci știi că există șanse foarte mari să nu mă fi așteptat nimeni la niciun examen. Ca să poți să vii să-mi explici „vezi? Și n-ai mai murit”.
Da, așa e, n-am mai murit. Dar știi când n-am mai murit? Când îmi luăm bătaie cu cureaua sau cu căcatul ăla de cârlig de lemn de la mașina de spălat.
Dar asta nu mă mai întrebi, nu?
io îl susțin pe @Edelweiss, de data asta, pentru că fix asta am citit și eu; proști-proști, da’ ne asumăm! în afară că doamna Maria Popistașu nu știe pe cine urăște, e Clotilde Marie Brigitte, da? dacă vorbim de aceeași persoană, postarea este despre PROXIMITATE, eu asta am citit; despre cioporu’ de oameni și femei DIN POARTA liceului/școlii; și despre multele mașini, pe teren viran sau nu, care poluează suplimentar dăn cauză dă aceu’;
na, oi fi avînd parti-pris-uri din cauză dă Popistaș, da’ io asta am citit; sau oi fi doar prost!? salut, @Edel!
Comentariu beton!25
E dreptul vostru să vă prefaceți că nu înțelegeți. Dar nu e mai simplu să intrați pe postarea originală și să citiți comentariile? Inclusiv ale Mariei Popistașu. Poate așa o să vedeți că în NICIUNUL nu este vorbă despre blocatul străzii, cu despre ce simt sau nu simt copiii. Hai că e simplu, trebuie doar să vreți să treceți de nivelul „da, dar”. Nu e niciun „da, dar” aici. Citiți comentariile de acolo.
ete fleoșc! io, p-a mea, dacă o ia ambulanța pentru vreo operație, ceva, nici nu o vizitez la spital! să mi-o aducă tot ei!
peste vreo 2 ore ajung la Veliko și caut postarea; dacă am fost prost viu și spun
Mihai, eu am citit postarea ta, apoi am citit comentariile, îndeosebi ale tale și mi-am dat seama ce ai vrut să exprimi. Ai primit părerea oamenilor după cât de clar ai fost în postarea ta. Am dreptatea să-ți spun că în cazul ăsta ești analfabet-funcțional-sentimental. Postarea este a ta, secțiunea comentarii este a noastră și dacă nu știai, oamenii se raportează la anumite evenimente prin prisma trăirilor lor personale. La ce fel de comentarii te așteptai? unul de la vreun psiholog în care îți spunea cum e treaba cu emoțiile și gata… secțiunea comentarii s-a închis. Îl cerți degeaba pe Edel.
Comentariu beton!37
@Mihai Laur merge prea departe când te face „analfabet funcțional-sentimental”. Eu îți înțeleg punctul de vedere referitor la modul în care consideri că trebuie susținut emoțional un adolescent la primul mare examen. De aici până la a creiona reguli generale e cale lungă. Tirada ta împotriva părinților care își susțin emoțional copiii în alt fel decât consideri tu că ar trebui să o facă este deplasată, la fel cum este acuzația că nu își iubesc copiii, dacă nu sunt prezenți la poarta școlii.
Adolescenții sunt diferiți, au nevoie de sprijin emotional în măsură diferită. Eu văd diferențe mari inclusiv la cei doi copii ai mei. Rețetele și regulile generale sunt exact hiba sistemului nostru de învățământ.
Comentariu beton!18
Îmi cer scuze pentru că am zis că ești analfabet-funcțional-sentimental… uite ceva să te atingă unde trebuie. https://youtu.be/N2ANAqO1TLs?si=Dm1clSOL8BT6uvy9 pentru mine e cea mai mișto melodie compusă cu ocazia unui campionat mondial.
Părinții mei nu m-au așteptat să ies de la examene.
Nici nu știau ce am de învățat.
Nu a fost bine pentru mine, alți copii erau așteptați de cineva.
Anul trecut gemenii mei au dat evaluarea națională.
Am mers cu ei și i-am așteptat să iasă. La ambele examene.
După examen am mers cu ei în mall.
Poate doamna care a scris nu are copii sau nu înțelege că suntem diferiți.
Comentariu beton!20
Nu, nu există așa ceva. Mă gândesc că ai tu ceva defect și ori nu simți sau nu te interesează.
?????
Unpopular opinion: pe mine nu m-a asteptat nimeni la BAC, ca la ala de admitere la liceu nici nu se punea problema sa stea parintii dupa tine. Adica erau cativa parinti dar erau aia crizatii pe care-i stia tot orasu’, aia cu cadouri si interventii, pile si pupat in fund profesorii. Marea majoritate a parintilor erau la servici in timpul zilei si nu se invoia nimeni. Oras muncitoresc de provincie, toata lumea era in fabrica. Veneau la 3, le spuneai ce-ai facut si aia e. Oricum nu pricepeau saracii nimic din subiecte.
Si am preferat asa, scoala era responsabilitatea mea nu a lor.
Semnat, parinte de copil care se implica mult prea mult in viata lui scolara.
Comentariu beton!38
Îi mulțumesc pentru comentariul ăsta, nu m-aș fi simțit complet dacă nu venea. Acum îi mai aștept pe cei care să-mi explice că-și făceau temele la lumina lumânării și că iarna mergeau prin nămeți la școală, câte 8 kilometri, singuri, fără părinți.
Bănene, câte unii sunteți în ultimul hal și cel mai trist e că nu vă dați seama de asta. 🤦♂️
Aici sunt.
Mi-am făcut temele la lumina lumânărilor.
Și mergeam 6 km dus-întors la școală pe jos. Părinții nu mergeau cu mine la școală și nici la examene.
Doar concluzia e alta.
Nu a fost bine!!!!
Nu vreau să trăiască și copiii mei experiența aceea!
Comentariu beton!34
Exact!!!
Las-o-n pușca mea de treabă. Cred, nu cred, sunt sigură că oricărui părinte nu-i mai stă mintea la „servici” atunci când copilul trece printr-o etapă a vieții lui foarte importantă. Plusez să spun că tind să cred că ȘI DACĂ AR FI VENIT UN VECIN SĂ-L SUSȚINĂ TOT CONTA FOARTE MULT PENTRU EL.
Fiul meu de aproape 9 ani este autist (înalt funcțional) iar eu am ales să facem homeschooling. Luni am ieșit la plimbare, am fost la muzeul pompierilor, apoi ne-am oprit și într-un părculeț din apropiere unde nu înțelegeam de ce este plin de grupuri de adulți. Când și când aceștia aplaudau, chiuiau și făceau urări de bine și de încurajare. Am realizat că ieșirea din curtea unei școli era pe acolo, prin parc, iar aceia erau parinti de copii care ieșeau de la examen. De fiecare dată când ieșea un copil, era întâmpinat așa. Și mi s-a părut atât de emoționant și de frumos. Mi-a părut bine pentru acei elevi și sper că indiferent de notele obținute, fiecare copil va simți acasă că este iubit, sprijinit și valoros.
Comentariu beton!30
Ce frumos! Îmi dau lacrimile când îmi imaginez. Cred că nici nu se așteptau copiii
Iar mă faci să dau din casă, deci scot de la naftalină userul celălalt…
La BAC a fost mai bine (poate aveau mai multă încredere, sau poate miza era mai mică, nu știu), dar la admiterea în liceu mama plângea că nu intru, iar tata mă amenința periodic cu bătaia ulterioară publicării listelor. Cum ar veni, știa el sigur că nu o să intru. ”Discutăm după”, era tot ce spunea, cu un ton coborât care nu prevedea nimic bun. Asta înainte de examen, să ne înțelegem.
La proba de română m-a așteptat mama, la matematică nu m-a așteptat nimeni. Acasă, mama plângea că ”sigur nu ți-a dat ție rezultatul corect”, iar tata continua să mestece amenințări.
Eu nu ziceam nimic. Așteptam și mă gândeam că dacă mă sinucid după, ce se întâmplă cu cățelul meu?
Am intrat exact unde voiam, la profilul dorit și selectat primul pe lista de opțiuni. Tata a mormăit ”cam mici note, la câte meditații am băgat în fundul tău”, mama nu mai știu ce-a zis.
La BAC mama a venit la toate probele, tata n-a venit la niciuna, în schimb la final a comentat că am luat o notă cam mică la una din probe (deși media generală a fost binișor peste 9).
Comentariu beton!66
„Nu se mai poate asa! La cati bani de meditatii bagam in cwrwl tau, tu ai nesimtirea sa nu vii decat cu un amarat de 9 acasa?! Rusinea familiei esti, un muncitor amarat, un om de nimic o s-ajungi! Dispari din ochii mei, sa nu te mai vad!”
Motivatie parentala pe steroizi.
Cladeste suflete bune si calde, caractere puternice, oameni sanatosi, darzi si cutezatori…
Comentariu beton!18
Doamne , ce rau imi pare….nici nu-mi pot imagina ce a insemnat atitudinea lor pentru increderea ta in tine. De parca ei ar fi fost academicieni doctori docenti…si trebuia sa le calci pe urme. Dupa parerea mea, investitia in educatia copiilor e un cec in alb….profitul, cum s-ar zice vine peste ani si ani. Nu l duci la sport ca sa faca sport de performanta doar, ca sa faca miscare si sa se dezvolte armonios. Tot asa cum faci meditatii nu pentru ca e o „loaza” ci suplinesti ce nu poate sau nu vrea sa faca scoala.
Si indiferent de nota la examen (care intre noi fie vorba e ceva pe moment) e tot copilul tau, nu doar nota la un examen il defineste.
Comentariu beton!13
Mulțumesc mult, MoniQ. Sunt om în toată firea acum, dar tot îmi dau lacrimile când văd că primesc înțelegere în chestiile astea. Unele lucruri rămân cu noi pentru totdeauna.
Încrederea în mine? Absolut inexistentă, și nu pentru că n-aș avea realizări. Dar am crescut ”învățând” să nu dau doi bani pe mine.
Mi-a făcut mare plăcere să citesc atât de multe comentarii de la părinți implicați și empatici și de la copiii unor astfel de părinți.
Comentariu beton!20
@Tom, cu mintea de azi aș zice că nu erau rău intenționați, ei credeau că motivează, dar frate, cu pusul în practică au zbârcit-o rău de tot….
Comentariu beton!15
„Duamna” să meargă să-și bată coasa, dacă altceva mai bun nu are de făcut…
Ha, mi-ai deblocat o amintire. Am dat admiterea la liceu în ’90. Cinci candidați pe un loc la un liceu de nivel mediu să zicem. Începuse Campionatul Mondial din Italia și programul meu de învățat era făcut în jurul meciurilor. Nu ratam niciunul. Îmi zicea mama „învață, Dane, lasă meciurile, c-o să plângi”. Nu i-am lăsat pe ai mei sa vină cu mine, nici la examen, nici când s-au afișat rezultatele. Aveam și eu o mândrie, aveam 14 ani, cum să mă vadă lumea cu mama după mine? După afișare, am ajuns acasă și le-am zis alor ai mei c-am intrat. În fugă, că începea un meci 😅.
Comentariu beton!33
❤️ și eu am dat treapta în anul ăla! Ce vară frumoasă!
Mi-aduc aminte ca azi cu cata mandrie am iesit de la proba orala de limba romana de BAC si am avut la poarta liceului cui sa spun ca am luat 10. Si cu cat drag m-a laudat fratele meu, dupa ce m-a intrebat: cum 10? Tocmai isi cumparase un Wartburg din ala vechi si ar fi facut orice sa isi faca drum pe undeva, iar ai mei nu aveau masina.
Comentariu beton!18
Se dadea nota pe loc?
La proba orală, da. Primeai și un borderou, pe care-l luai cu tine la următoarele examene orale și comisiile treceau și celelalte note în el.
Chiar nu mai tineam minte, eu parca totusi mi-am citit-o afisata inainte de probele scrise…
E prea sensibil subiectul zilei, prefer sa bat campii!
Eu am făcut un pact cu taică-su. Eu am dus copilul la examen și el l-a așteptat și s-au dus ca băieții la terasă după aceea. A fost perfect așa. Exact cum mi-aș fi dorit și eu să facă ai mei când am dat eu treapta. Dar ai mei au fost așa de supărați că nu dau la liceul dorit de ei, că am fost nevoită să mă înscriu singură, nu numai să merg singură la examene.
Comentariu beton!15
Cand am iesit de la examenul de capacitate, mama era acolo, ma astepta cu o sticla cu apa. Cand am terminat fiecare proba de la bac, tata era in curtea liceului, m-am dus acasa dar in drum am oprit la cofetarie sa luam prajituri.
3 zile una dupa alta cu examen la facultate, si dimineata si la pranz – tot asa, mama, tata sau fratele meu ma asteptau.
Dupa ce am sustinut lucrarea de licenta, pe holurile facultatii era mama care a venit sa ma imbratiseze.
Nu sunt mamoasa in sensul negativ, din contra sunt destul de independenta si la asta a contribuit clar si increderea asta ca orice ar fi, parintii sunt acolo pt mine. Pot sa o gresesc grav de tot (si am si facut-o de cateva ori in viata), ca 2 oameni imi vor pune mereu „hai ca nu-i asa rau, sunt altele mai grave, asta va trece”.
Comentariu beton!28
Da…pe.mine m-a așteptat mama când am dat examen la liceu. Era, cred, am treilea liceu în top. Am picat, cu 5 sutimi. Nu pot sa descriu cum m-am simțit atunci, pt ca eram bună, și ambițioasă…drept pedeapsa, m-au trimis la țară și la următoarea sesiune de admitere m-a înscris „tata”, singur, fără mine, la a doua cea mai proasta școală profesionala din Galați, pentru ca „s-au ocupat toate locurile la liceu”. Am intrat cu 9.15 la profesionala, am terminat primul an și am dat din nou examen la liceu. De data asta nu m-a mai așteptat nimeni, ai mei erau în concediu și m-au lăsat singură acasă sa dau examenul. Abia acum îmi aduc aminte cât de nasol mi-a fost în perioada aia… Acum am 45 de ani, am terminat anul 2 de facultate, și încă ma întreb dacă ar trebui sa-i chem pe ai mei la cursul festiv de la anul. Nu de alta, dar „nu toți prostii intra la facultate” 😔
Comentariu beton!45
Felicitari ca ai reusit sa treci peste perioada aia si felicitari ca faci facultate la varsta la care altii se gandesc cum sa iasa la pensie anticipat in 5 ani. Nu notele si scolile te definesc pe tine ca om, ci ambitia, puterea de a te ridica cand iti e cu adevarat greu si multe alte calitati umane.
Si daca ii chemi si daca nu ii chemi, nu lasa dezamagirea sa iti umbreasca ziua absolvirii. E meritul tau si doar al tau! Putini oameni reusesc sa realizeze si sa indrepte ce au gresit si pe masura ce trece timpul, e din ce in ce mai greu. Pe de alta parte, stiu ca si iertarea e atat de grea.
Esti foarte tare! Foarte!
Comentariu beton!28
Din câte îmi amintesc, la capacitate am fost singur și la fel și la Bac. Doar la admiterea la liceu m-a dus tatăl meu ca era liceul în celalalt capăt al orașului și nici nu prea știam bine drumul la acel moment. Mi se pare ok oricum, depinde ce vrea și odrasla ☺️
Evident ca am fost si l-am asteptat la ambele examene, in ciuda protestelor. Stiam ca „i se umfla muschii” doar asa, „ca la 15 ani e deja barbat si nu mai are nevoie de ma-sa pe la porti”. Ar fi fost si aiurea sa nu fiu acolo. Dar altceva voiam sa va povestesc. Diriga lor, profa de romana. „Mama-closca”, sub numele ei de cod de pe grupul de whatsapp. La 7 dimineata punct a fost la poarta scolii(nu a avut voie sa intre, evident), i-a intimpinat pe toti, i-a luat in brate, i-a pupat si le-a spus ca indiferent ce se intimpla, ea ii iubeste. Apoi a mers cu noi, parintii la un suc. Dupa o ora a zis ca pleaca, sa nu care cumva sa iasa vreun copil si ea sa nu fie acolo. Ne-am dus toti. A stat atirnata de gard, prima pe care o vedea orice copil iesit din examen, luat in brate, felicitat, sters lacrimi unde a fost cazul. Abia apoi au ajuns copiii si la noi. Asa face o mama. <3
Comentariu beton!68
Imi amintesc de primul examen la bac. Noi acasa nu ne pupam sau imbratisam prea des. Nu ca acum. Asa erau vremurile. Dar cand mama m-a vazut timorata si speriata rau, m-a imbratisat si m-a pupat pe amandoi obrajii. Am luat 10 la română doar pentru ca mama mi-a redat increderea in mine🥰. Si asta fac si cu juniorul de cate ori are ceva important de facut.
Comentariu beton!14
Yeah, ma doare fix la basca de toti bolovanii!
Eu am fost și voi fi alături de copiii mei, in toate momentele importante ale vieții lor! Vor, nu vor, o sa fiu acolo! Așa cum a fost și maică-mea cu mine.
Nu de alta, dar aș crăpa să stau pe canapea să aștept să mă sune să îmi zică ce au făcut, mai ales la cel mai important examen din școala. Eu sunt mai colerică, așa 😅
Chiar și atunci când esti independent și interesant, tot vrei să fie mă-ta lângă tine în anumite momente.
Comentariu beton!20
Mi-au dat lacrimile citind de diriga voastra, jur.
Comentariu beton!18
Admitere 89. Politehnică. Subiecte de olimpiadă, s-a zis după aia. În fine…
Mă așez eu frumos pe scaun, vin subiectele și… îmi cade lumea-n cap. Ce-s astea, frate? Nu semănau cu ce tocisem eu 4 anișori pe brânci în liceu, cu tone de meditații la mate și fizică…
Am ieșit din examen… praf. Cum dau eu ochii cu ai mei? Pe unde scot cămașa? Ce mă fac?
Și dau nas în nas cu tata, Bărbosul să-l odihnească.
N-am putut să scot o vorbă, mutra mea paradită spunea tot.
Zice tata:
– Mă băiete, un meci de box are trei reprize. Una s-a terminat, mai ai două. Hai acasă să te odihnești.
Nu era tata mare psiholog, dar pe mine unul afirmația asta a lui m-a făcut student.
Comentariu beton!78
Am avut surpriza, la examenul de admitere la liceu sa ma aștepte tata, Dumnezeu să-l odihnească. De ce surpriza? Pentru că dimineața am plecat plecat singură la examen, tara era la serviciu și le-a dat șeful liber, celor care au copiii la examen. A fost super să îl văd în mulțime și îmi amintesc cu emoție și acum la 1 an și 3 luni de când a plecat pe veșnicele plaiuri! Logic că mi-am așteptat la rândul meu copilul la toate examenele. Inclusiv examenul de licență, chiar dacă era om în toată firea și a dat în toamnă, având ceva restante! Și o să îl însoțesc de fiecare dată când va avea, chiar și cel mai neînsemnat examen!!!
Comentariu beton!18
Aunt intr-o stare d proasta, luati cum grano salis-copiii aunt auperanxiosi si din cauza aceator parinti care, direct say insirect, pun presiunea geijii lor, mateeiale si afective, pe umerii copiilor.
@Irinoush: Te rog eu din tot sufletelul meu mic si prapadit… Poti traduce comentariul intr-o limba de circulatie internationala? Oricare ar fi aia, ma descurc. Dar din ce-ai scris n-am reusit sa inteleg nimic.
na, că-i rîndu’ meu să-ți traduc din moldoveancă! da’ mai simplu, așa; @Irinușa a avut recentisim o pierdere în familie (stare proastă), așa că luați-o cu un gram de sare; opinia ei este că părinții, prin transferul grijilor materiale și emoționale asupra copiilor nu fac altceva decît să le crească acestora nivelul de anxietate;
cu plăcere!
Comentariu beton!12
Musulmanul meu drag!!
Musulmane, sa-ti dea Alah sanatate si virgine cat cuprinde… Multumesc pentru traducere. Ca i-am dat textul Irinucai lui ChatGPT si a inceput ala sa-mi vorbeasca in aramaica. Sa-mi spuna ca pamantul e plat si sta pe spatele unei testoase gigant… Cred ca i-a dat cu virgula si s-au scurtcircuitat serverele…
Irinuca, imi pare rau pentru pierderea suferita, oricare ar fi ea… Jur ca am bagat sare, cum a zis musulmanul, de mi-a crescut tensiunea!
Am fost norocos. Am avut niște olimpiade județene înainte de admiterea la liceu, așa că chiar dacă au lipsit părinții, au lipsit și emoțiile. Dar îmi amintesc prima olimpiadă la județ, fizică, clasa a VII-a. Emoții maxime. Primul subiect l-am făcut perfect, apoi m-am încurcat puțin și efectiv m-am blocat la următoarele trei subiecte. Blocaj din ăla cu ștergere totală a memoriei. Mi-a prins bine totuși, că niciodată, la niciun alt examen, nu am mai avut emoții.
Comentariu beton!13
Eu cred ca doamna actrita a inceput sa scrie postarea in ziua bac-ului si a terminat-o azi.
In alta ordine de idei, am trecut prin examene cu copilul mare (acum studinte la Automatica, anul 3) si da, subscriu, nu pricep cum sa nu-l astepti de la examenele de admitere la liceu. Scoala lui e la 100 m de blocul in care stam si tot nu m-a rabdat pamantul, dupa juma de ora de cand a plecat el de acasa am plecat si eu si am intepenit cu fundul pe piatra gardului scolii pana a iesit.
La bac si la faculta nu m-am mai dus, ca am cazut de acord ca nu e necesar (adica el a insistat si eu, intr-un final, am cedat) insa pot sa jur ca mintea mea se dedublase si era agatata de gardul de la Sava/Poli in ziua aia.
Deci nu, nu pricep nici eu. Dar ceea ce CHIAR nu pricep e cum sa-i judeci pe altii ca-si asteapta copiii. OK, tu n-o faci, dar cu mine ce-ai? Stau si-n cap pe gardul scolii, daca asa vreau.
Tare neiubită doamna 🥺 aici, mamă singură care s-a rugat cu cerul și pământul de tatăl lor să vină la festivitățile de absolvire ale copiilor noștri, nu și-a putut modifica programul, la absolvirea facultății (UK) a fiică mii nu am putut ajunge din motive medicale, copiilor nu le-am spus decât după ce am intrat în remisie, așa că i-am spus că nu am cum să îmi iau liber că scump și îi trimit banii pe care ar fi trebuit să îi cheltui ca să își cumpere ea ceva, am plâns de-am rupt cât am urmărit on-line festivitatea pentru că se transmitea pe canalul Universității. Lumea asta o să se schimbe în bine doar când o să ne respectăm și iubim copiii.
Comentariu beton!43
Ai mei și-au luat concediu în zilele mele de examen de admitere, la fel și la bac. Nu îmi mai amintesc nimic despre examenele respective în sine, dar îmi amintesc îmbrățișarea mamei. Când am picat la Medicină, mesajul a fost „nu-i nimic, hai să mâncăm o înghețată, ai făcut tot ce ai putut”. Când am intrat la Jurnalistică, mama a stat în fața universității până am ieșit, la fiecare probă. Și nu era deloc despre emoțiile sau nesiguranța mea, ci despre a ști că orice ar fi, ai mei sunt lângă mine. Dacă problema doamnei e blocarea străzii, zic că are nevoie de terapie, urgent. Pentru că ultima problemă a acelor părinți e amenda de parcare. M-aș mira serios să le pese. Priorități…
Comentariu beton!14
Fix asa, executat asteptarea la clasa a VIII-a, dar nu am excutat asteptare acum cateva zile la BAC. E vorba de unul si acelasi copil din dotare. Dupa Bac se duc la o cafea, ei colegii, ce sa caut eu sa sprijin gardul ? La Evaluarea nationala e altceva, inca nu sunt asa maturi.
Am luat nota 10 la prima proba la bac, oral romana, tremuram când am intrat, abia putea tine pixul in mana pentru a scrie pe aparatele alea de ciorne. Am ieșit prima din clasa mea, erau afara parinti care întrebau ce subiecte pica, e greu ,e ușor… cu mine nimeni. Am luat o pe jos de la liceu spre casa ,încă tremuram, nu mi venea sa cred , eram fericita ,am plâns pe drum. M a întrebat o femeie daca m a bătut cineva, I am răspuns ca nimeni, sunt bine. Dar nu am verbalizat ca luasem 10 la bac. As fi vrut sa fie ai mei cu mine, dar nu au fost. Discutând mai târziu cu mama aceasta problema, mi a spus ca nu I am zis niciodată sa vina cu mine. La nici un examen. Si acum simt golul din stomac ,si senzația aceea pe care am trăit o când m a întrebat femeia aceea daca m a bătut cineva… nu ma bătuse nimeni atunci, dar acasă mancam bătaie destul de des.
Comentariu beton!27
Incep cu „ai dreptate”. Si nu vreau sa fiu avocatul diavolului, dar, pentru ca ai intrebat „cum?”, cred ca pot sa-ti dau un posibil raspuns. Eu am terrminat acelasi liceu ca Maria, la vreo 3 ani distanta. Nu o cunosc. Noi nu am avut capacitate ci admitere. Parintilor le-am „interzis” sa vina sa ne astepte. Cred ca erauo mana de parinti veniti la liceu in zilele de examen si nu prea aveam emotii pentru ca nu era presiunea de acum si nu era un liceu cu bataie. Mai ales cei care eram acolo din gimnaziu nu am simtit ca dam vreun examen asa important.
Nu prea putem sa intelegem prin ce trec copiii si parintii acum, dar putem sa tacem din gura si daca avem curiozitati sa intrebam un prieten, nu sa postam vag superiori pe retelele de socializare.
Comentariu beton!13
Pai în afara de faptul ca mașinile blocau accesul (după cum spune doamna actrita) nu mi se pare nimic greșit. Probabil, daca era o urgenta sa între o salvare, în curtea scolii sau ceva asemănător, ar trebui sa aibă cale libera. Chiar si asa, părinții stăteau lângă masina si eliberau rapid. Revenind, acei parinti nu deranjau pe nimeni, doar așteptau copilul si îl susțineau fiind cat mai aproape de el. Care, vazandu si părinții la iesire, prinde curaj pentru viitor si se simte iubit si apreciat
La admiterea la liceu in ’94 si la facultate in ’98 au fost ai mei acolo.
Primul meu examen a fost cel de admitere in liceu si a fost nasol tare, am vrut la un colegiu național in resedinta de judet si stiam la ce ma bag, meditatii 2 ani inainte si am intrat u de am vrut eu (nu pqrinzii, ei vroiau in alta specializare pe csrw din fericire am „ratat-o”).
Eu aproape dansam de fericire ca am ratat-o 😂
La Bac chiar i-am rugat sa facă o pauză, ca mă simțeam eu mai bine așa, si au respectat asta.
Am avut a doua cea mai mare medie pe liceu, peste 9 şi a fost cel mai bine așa sa merg doar cu colega de banca si vecina sin oraselul din provincie si cu părinții ei, ca să nu facem naveta.
La admiterea la facultate am ajuns pe locul al doilea cu plată, deci a 32-a (așa era atunci) asa ca am zis ca daca tot platesc, merg la particular și a fost o facultate extrem de grea, cu licența dată la stat (nu, nu Haret sau altele la moda), pe care doar 60% din anul meu au luat-odin prima.
Fiecare să facă cum crede, părerea mea, e deplasat sa judeci la chestii atât de personale.
Eu nu am avut alţi copii decât pe elevii mei, pentru care am fost ca o mamă. Nu am fost dirigintă la gimnaziu, dar la cei mari am fost acolo să îi aştept la fiecare probă de bacalaureat! Şi de multe ori şi pe cei cărora nu le-am fost dirigintă, dar am fost să văd ce au făcut la materia pe care le-am predat-o!
Comentariu beton!24
Ar fi fost mișto ca Radio Romania Actualități sa transmită de la mai multe licee din țară emisiunea ”Bacul minut cu minut”, cu intervenții in direct.
Cu Ilie Dobre urlând cronometrat 2 minute ”Rezooolvareeee la subiectul 3”, cu intervievat Georgiana care visează să ajungă stewardesă și deja se pregătește oferind ospitalitate șoferilor de Uber, cu mama lui Rafael care deja l-a înscris in AUR, că băiatului ii place să urle la meciuri, cu primele impresii ale dealerului local de droguri lăcrimând când vede ce generație frumoasă se pregătește să părăsească cartierul etc.
Comentariu beton!24
Evaluare națională foarte proaspătă în cazul meu, ieri fiică-mea a dat matematica. Luni după proba la română era atât de supărată că în loc de o trăsătură fizică evidentă în text (era Înalt!) s-a chinuit să explice o trăsătură morală! Nu avea chef de vorbă, nu voia să fie atinsă, de ținut în brațe nici nu era vorba. Am stat lângă ea, doar atât, până a vrut să verbalizeze frustrarea simțită.
Ajungem miercuri la mate. Iese zâmbind, râzând de-a dreptul, că a făcut tot și va fi 10 aproape sigur! M-a îmbrățișat strâns, apoi s-a dus la colegi, profesori.
Nu am făcut mare lucru, dar am fost acolo și simt că a contat.
Comentariu beton!18
De o saptamâna fiica-mea colinda Franta pentru a da probele orale la 5 Grandes Ecoles. A trecut de Toulouse, Reims si Lille, urmeaza mâine Nantes si Grenoble. Singura si-a stabilit traseul, a facut rezervari de tren si de hotel. Nu o insotim nici eu, nici taica-su. In primul rând ca n-am avea concediu sau finante ca s-o facem, iar in al doilea rând nu ar accepta ea. In unele orase s-a intâlnit deja cu colegi de clasa, singuri ca si ea sau a facut alte cunostinte. Asta nu inseamna ca nu astept seara ca sa-mi spuna cum a fost, ce a facut.
La bacalaureat am dus-o cu masina dimineata pentru ca, având in vederea fiabilitatea trenurilor, n-am vrut sa riste. Dar nu am asteptat-o, n-o face nici un parinte aici. Si nici bacalaureatul n-are asa mare importanta, cu aproape 15 zile inainte stiu la ce institutie de invatamânt superior au fost acceptati.
Pe mine m-a asteptat mama la trepte pentru ca era la Magurele liceul. Când am iesit de la proba de româna si i-am spus ce prostie am facut, s-a luat cu mâinile de cap. Am fost ingrozitor de jenata in fata celorlalti elevi si parinti. Basca, prostia nici n-a fost prostie pentru ca am intrat acolo unde am vrut. Ceva asemanator am facut la iesirea de la admiterea la facultate, pe când ii povesteam mamei mi-am dat seama de ceva si am intrat in panica, imi venea sa plâng pe strada. Bun, desi in cazul asta am estimat nota cu multa precizie, n-a contat pentru ca am fost admisa.
Comentariu beton!16
Jur că a început să bată vântul și mi-a intrat ceva in ochi citind comentariile( in special cel cu diriginta). Eu am fost copilul care s-a descurcat singur,”că așa erau vremurile” și mai trebuia să dau și socoteală pentru tot ce era sub nota 9. În concluzie, deși am fost foarte departe de ce se cheamă „mamă cloșcă” n-am lipsit de la nici un examen. Că așa am simțit eu,indiferent de comentariile juniorilor sau a soțului.
Comentariu beton!17
Emotiile sunt foarte mari pt ca multe licee sunt praf de stele. Trebuie sa iei o nota mare la evaluare ca sa ai sanse la o educatie liceala decenta.
Mi-a povestit un cadru universitar ca a fost la un liceu de profil industrial in ceva comisie de grade. Nu vrei sa stii ce e acolo, mai bine te lasi de scoala. Jumatate chiulesc constant, cei care stau nu au nici caiete la ei, stau numai pe telefoane in timpul orei cu comisia acolo, fumeaza in curte fara nici un stres. O bataie de joc.
Am 32 de ani. Mama a fost alături de mine la examaneul de la capacitatate, la Bac, iar la admiterea de la facultate au fost si mama si tata.
Nu cred ca mi-as fi dorit sa fie altfel…
Comentariu beton!13
Am citit și articolul și comentariile și simt doar tristețe. Atât de mulți oameni goi, atât de multă lipsă de empatie! Și, ca de obicei, murim de grija altora. Și știm mai bine ce ar trebui să simtă ei, ca părinți, pentru copiii lor proprii.
Am citit aseară că o elevă s-a sinucis din cauza stresului provocat de Evaluarea Națională. Și, cu toate astea, îi judecăm pe cei care pot să fie acolo să spună: „Gata, mamă, a trecut!”. De ce? Pentru că noi n-am avut nevoie sau pentru că părinții noștri n-au putut iar noi n-avem curaj nici măcar acum să recunoaștem că am fi avut nevoie? Pentru că nici copiii noștri n-au nevoie acum? Pentru că ce simte un individ trebuie să fie general valabil?
Nu ne facem bine. Putregaiul a pătruns prea adânc…
Comentariu beton!19
Prin fraza: „n-ai loc să-i ocolești, calci pe ei ca pe gîndaci, noaptea, pe vremea lui Clothilde.” M.Popistasu da dovada ca este o frustrata si o badaranca aproape la fel cum e si personajul interpretat de ea in filmul „Taximetristi”.
Comentariu beton!12
niciodată nu o să lipsesc în momentele importante pentru el. viața e cum e, uneori grea, alteori nedreaptă, trebuie să îi fie clar că un singur lucru nu se va schimba: eu. indiferent unde îl duce viața, poate să fie sigur ca eu sunt “acolo” pentru el. ce zice lumea sau câte unul vreodată pur și simplu nu mă interesează. “acolo” se întâmplă să fie chiar fizic și geografic în cazul examenelor. copilul meu a dat multe și diferite examene, certificări de limbă de exemplu, începând din clasa a treia. e mega obișnuit cu examene, și tot încă merg cu el de fiecare dată și îl aștept. sigur ca poate și singur, are 17 ani și vreo 15 examene deja. dar de ce să fie singur când se poate să nu fie? când mi-o spune el ca nu vrea să vin, atunci nu o să merg fizic. până atunci, ce-ar fi să ne vedem fiecare de treburile noastre?
Comentariu beton!13
Singura data cand au venit parintii cu mine la un examen important, a fost la admiterea la facultate si nu as fi acceptat sa vina daca aveam cu cine sa merg, dar fiind din provincie nu stiam deloc Bucurestiul, am stat la o prietena de familie in Colentina a trebuit sa ajung la Eroilor la Drept si pentru examen propriu zis la Polizu. Insa daca ma intrebi, eu as fi preferat sa nu vina.
Cat priveste fetele mele, detin 2 bucati pe persoana fizica, o sa merg cu ele la vreun examen daca ma solicita ele, dar le duc, le las acolo si ma intorc cand ma anunta ca au iesit. Din proprie initiativa nu o sa ma duc si cred ca sunt normala la cap. La 14-15 ani cand dau capacitatea, marea majoritate au deja buletin, iar legal au o capacitate limitata de exercitiu si trebuie sa invete sa se gestioneze in ceea ce priveste examenele. Pregatirea mentala cu parintii si profesorii pentru examen trebuie facuta inainte nu in ziua examenului.
PS. Fetele noastre merg singure la scoala, la antrenamente, la desen, la dans etc. Au abonamente si au invatat sa foloseasca maps, mijloace de transport in comun etc. Si fac asta de cand aveau 8-10 ani
Comentariu beton!18
Pregătirea mentală pentru examen nu are nimic de-a face cu emoțiile și trăirile copiilor. NIMIC!
Dar, hei, tu faci fix cum crezi câtă vreme nu-i judeci pe alții că nu fac cum ai decis tu.
Mi se pare o atitudine de mult bun simt. Ajutorul se ofera atunci cand este solicitat.
In primul rand, chiar daca e primul examen pt un copil, e doar un examen. Pregatirea psiho-emotionala a copilului inainte de examen e mult mai importanta decat sa stai lipit de el ca umbra. Vor urma de acum inca multe alte examene la scoala, profesional si, in general, in viata. Nu intodeauna avem parte de reusite. Stim sa gestionam esecul? Suntem pregatiti de asta? Nu. Credem ca protectia exagerata e cea mai buna solutie. Iar cand copiii ajung intr-o situatie dificila si nu e un adult langa ei sau nu pot impartasi adultilor din viata lor, recurg la gesturi extreme.
Cati parinti discuta cu copilul si despre un plan B in caz ca planul A nu reuseste?
Traim intr-o societate in care viata e compatibila doar cu reusita si succesul si validarea sociala. E o competitie intre parinti….ceva de speriat.
De cele mai multe ori, emotiile coplesitoare ale copiilor nu sunt emotiile lor. Sunt emotiile absorbite de copii de la proprii parinti. Pt cei care vor sa aprofundeze subiectul, recomand cartea lui Alice Miller – Drama copilului interior.
Aurora Liiceanu are o carte numita “Viata nu-i facuta dupa calapod” care include un capitol interesant: “Copilul, mod de utilizare”. E drept ca subiectul e tratat pe scurt, dar e de gandit.
Prea multi parinti isi “utilizeaza” copiii pt validarea sociala. E foarte trist ce se intampla.
E o vorba: “Drumul spre iad e pavat cu bune intentii”. Din prea multa grija, au ajuns parintii sa mearga cu proprii copii si la interviuri.
E normal sa existe foarte multe pareri diferite pe subiect.
Am o intrebare: cati parinti si-au evaluat propriile anxietati? Dar e bine ca avem copii si ne reglam emotional prin ei, transferandu-le lor fricile noastre.
Comentariu beton!17
Doamne apără și păzește, să vorbești atâtea tâmpenii absolut degeaba, fără nicio legătură cu faptul că părinții vor să fie lângă copiii lor când au primul examen important din viața lor. Băi, nene, efectiv nu știu cum vă suportați.
@Mihai, am citit ceva de copilul interior acolo, mă simțesc (sic) străfulgerată 🙄
Stiu ca @Mihai Vasilescu o sa se supere, dar rezonez cu ce spunea Irene. Eu am o lupta permanenta cu mine sa nu transfer propriile mele frici asupra fetelor. Discut cu ele mereu deschis si le ascult. Unele opinii le accept, altele nu si explic pozitia mea. Luand de-a gata 2 copii mari (5 si 7 ani la momentul respectiv) a trebuit sa invat ca trebuie sa le ascult si sa vad cum sunt ele croite si construite. Nu incerc in niciun fel sa fac din ele o proiectie a gandurilor proprii.
Cea mare este foarte talentata la desen si tintim Tonita si o voi sustine cum va considera ea ca o ajuta, fiind un copil puternic, independent, dar si sensibil in acelasi timp. Este un examen greu la Tonita si ne va lua urmatorii 2 ani pregatirea. Am incredere ca daca se va mobiliza sa munceasca va reusi. Nu o cert sau pedepsesc pentru note mici si credeti-ma ca are toata gama – toata de la 1 la 10 – va jur. Incerc doar sa-i explic ca trebuie sa invete din asta niste lectii si sa incerce sa vada in viitor.
Cea mica este mai atenta la scoala, dar isi pierde repede interesul, in sensul ca ia note mari in prima parte a anului, apoi se cam plictiseste. Incerc sa o invat ca este un drum cu bataie lunga. Ea vrea sa se faca politist, sau coafeza sau make-up artist 🙂 Imi place ideea? Nu musai, dar e viata ei. Rolul meu este sa-i spun care sunt plusurile si minusurile, ce trebuie sa faca sa ajunga acolo si sa o sustin in drumul asta.
Sustinerea la examen este parte din alegerile lor – mai avem 2 ani pana acolo. Pana acum au avut niste examene importante de engleza – le-am dus la examen si le-am asteptat la final. Nu am sprijinit gardul, de fiecare data ne-am facut de lucru intre timp. Au picat ambele examene. A contat ca am fost cu ele acolo – poate da, poate nu. Nu sunt convinsa de raspuns in niciun sens, dar chiar o sa le intreb si o sa le cer parerea si despre cele 2 examene picate si despre perspectiva la evaluarea nationala si revin. Sunt curioasa cum vad ele lucrurile
Exclud din start ideea că persoanele care comentează aici sunt analfabete funcțional. Evident că nu. Dar cred că, din anumite motive, mulți citesc rapid și nu înțeleg ce a scris MV, deși a repetat de câteva ori care este problema. Haideți, oameni buni! Mai multă atenție, că altfel devenim o nație de superficiali.
@ Mihai, văd că tot repeți „primul examen important din viața copilului”.
Pentru cine e important?
E doar un examen, și asta ar trebui să înțeleagă și copilul respectiv. Nu îl reflecta pe el că persoana, nu se dărâmă lumea daca îl pică etc.
Dar asta ar trebui să înțeleagă cu mult înainte să intre în acel examen.
Cred că despre asta e vorba în pregătirea planului B – care da, e super, și super-inexistent pentru majoritatea elevilor (și părinților, că de la ei vine) încrâncenarea cu care sunt urmărite „școlile bune”.
O să spun o chestie care nu suna bine.
Eu mi-aș trimite copilul la o școala particulară și l-aș încuraja să învețe fix ce vrea pentru plăcerea lui. Daca nu are aptitudini spre partea teoretica, ok, sunt o grămadă de meserii. Nu înțeleg de ce sunt văzute că eșecuri.
Vedeam mai jos in comentarii că un copil a uitat o formula și a fost mare tragedie.
Pai o formula nu trebuie memorată din start. Nici tabla inmultirii nu trebuie memorată. Trebuie înțeleasă. Daca învățarea se bazează pe „a uitat”, din start conceptul nu e bun. Daca conceptul asta de învățare nu e bun, de ce fraților vă țineți copiii acolo și îi chinuiți? Soluția? Particulară, posibil, emigrare altfel.
Sa chinui un adolescent cu meditații și toceala e sadic de-a dreptul.
Mihai, eu sunt de principiu de acord cu tine, dar nu înțeleg de ce nu se vede elefantul din camera: ăla nu ar trebui sa fie „un examen important în viața”
După unui din examenele de admitere la liceu (1990) m-a așteptat mama la poartă, cu soră-mea de mână și cu o sticlă cu suc. Nu erau mașini cu aer condiționat să ocupe toată strada aia cu miros de tei și nici căldură pentru ele. Dar iată că mi-aduc acum aminte, deci, a fost bine.
Nu am trecut prin același lucru cu fi-mea, pentru că nu a vrut.
Dar ieri, pentru prima dată în cariera sa de student (anul 3 deja!) m-a rugat să…. îi aprind o lumânare și să ne rugăm să îi meargă bine la un examen ceva mai complicat decât restul, nu neapărat din cauza conținutului.
Acum, să ne înțelegem, religia la noi acasă este opțională. Acceptăm tradiția moștenită, dar nu insistăm în propagarea comportamentului religios, pentru că nu îl prea avem în conformitate. Ăsta a fost pentru fi-mea un moment mai greu și i-am făcut pe plac.
Bănuiesc că orice părinte ar fi făcut la fel sau ceva asemănător. Nu poți să nu ai emoții pentru copilul tău și să nu faci sau să nu spui tot ce poți, chiar și chestii ridicole. O fi fost spectacol de bâlci cu mașini, părinți, căldură, emoții și nervi la licee, dar este de înțeles. Pentru copiii ăia este ceva important. Multe se schimbă odată cu liceul.
Răspunsul meu a fost pentru @Moata, mamă #libertinăcuideidedă-lînpușcameasăsedescurcesingur😬
Tocmai am trecut prin asta. Și da, am fost acolo sa aștept. Ea nu a vrut să o aștept, dar am simțit eu asta. Și când a ieșit puțin dezamăgită că se aștepta să facă mai bine, am fost acolo cu tăcerea ei. Cu nervii și dezamăgirea ei, dar langa ea. Am tăcut și eu până la urmă langa ea, că o irita vorbitul. Și cel mai drăguț mi s-a părut un coleg – a ieșit înainte și ne-a zis mie și altei mămici: copiii voștri au scris tot, i-am văzut. Pentru că au ei înțelepciunea asta, mai multa decât noi, așa că el a simțit sa ne zică asta până ieșeau ai noștri. Cel mai frumos gest, îmi venea să îl iau în brațe. Nu conta ce a făcut el, ne-a spus cu un zâmbet ce au făcut ai noștri. Și da, trebuia să fiu acolo. A greșit copila nițel, dar o sa fie bine. Orice ar fi, o sa fie bine. Fiți acolo nu sa ii duceți la școală în fiecare zi – mă rog, ii duceți daca e musai. Dar fiți acolo când e important. Ai perfecta dreptate, Mihai.
Comentariu beton!14
Nu știu, poate părinții care merg la serviciu.
Eu am așteptat la o probă din patru.
Soția a fost la supraveghere când au susținut ambii copii.
La cel de evaluare națională m-a așteptat și pe mine mama acum 8 ani după ambele probe. Aveam 15 ani și îmi doream să merg într-un anumit liceu (CN Mihai Viteazul), care avea un singur schimb (erau 3 licee în toată capitala cu program cu un singur schimb atunci, iar celelalte două erau CN Sfântul Sava și CN Gheorghe Șincai) și era și aproape de casă (erau 6 stații de autobuz și ulterior de tramvai). În gimnaziu școala de la colțul blocului avea tot un singur schimb și nu voiam să am ore după-amiază în liceu. În 2017 era în top 5 în București. Intrau acolo elevi care erau în primii 1100 din cei care dădeau examenul în acel an. Miza și stresul erau imense. M-a ajutat moral mult că mama era lângă mine să mă liniștească. Am intrat la prima opțiune și au urmat cei mai frumoși aproape 4 ani.
După ultima probă de la bacalaureat am ieșit cu colegii în oraș să sărbătorim (a fost și destul de greu logistic, deoarece în 2021 încă eram în perioadă pandemică).
La facultate m-am înscris și am mers singură cu dosarul necesar.
Eu am 6 opțiuni de liceu și 4 de facultate. Deci a fost și planul B la tot.
O, Doamne! Daca gardurile ar avea gura sa vorbeasca! Sau bordurile! Nu am lipsit si nici nu voi lipsi la niciun moment important din viata ei, de la
grădi incoace. Si are ceva anisori…Am sustinut-o cu fiecare celula: Vrei contestatie? Fa-o! Ce iese, iese! Tu tot a noastra esti! Nu vrei? Cum consideri, nu e cu suparare. In alta ordine de idei, inca nu vreau sa ma gandesc ce tranșee am sa fac cand va naste! Cat despre doamna din postare, actori sau nu, “once a mother, always a mother”, ca suna mai simplu pe limba lui Shakespeare 😊 Pace voua!
N am copii. Am avut o bunica. La bacalaureat nu a avut bani sa vina la oras sa ma tina de mana, in schimb s a ingrijit sa am eu bani de buzunar. Si m a astepta acasa, chioara de somn, cu lumina aprinsa, seara tarziu, doar sa ma intrebe cum a fost. Ii spuneam ba ca usor ba ca greu in functie de ce subiecte avusesem si dupa ce ma scuzam ca statusem dupa fiecare proba in oras cu fetele , de cheltuiam toti banutii de buzunar, adormea linistita. Si in fiecare dimineata se asigura sa am bani de a ajunge la oras la bacalaureat si de cheltuit ptr vreun suc sau inghetata dupa examene. Si ea avea 4 clase si nu intelegea ce optatifuri si sicondisioneluri ma impiedicau de o nota mai buna, dar ma intreba daca a fost usor sau greu. Mi e dor de ea si iubirea ei.
Comentariu beton!32
Ah, Mihaela, ce m-ai lovit cu comentariul ăsta… Mi-ai adus aminte de bunica mea, cât de mult m-a putut iubi.
Fie-le somnul liniștit bunicilor noastre. Iubirea lor ne va însoți mereu.
Comentariu beton!17
Eu mi-am luat concediu zilele acestea sa pot fi alaturi de el. A plecat singur, dar l-am așteptat când a ieșit. Și la proba de limba romana când a ieșit cu zâmbetul pe buze și la cea de matematica când a ieșit îngrijorat. Chiar daca spunea că nu e nevoie să fiu acolo, i s-a luminat fața când m-a văzut. Avea nevoie de asta…
Acum așteptăm rezultatele. Indiferent care vor fi, el știe că îi vom fi alaturi și va fi bine!
Și acesta este singurul lucru care contează!
Comentariu beton!13
Fiindcă simți sa faci asta. Simplu
Eu mă duc cu fi-miu la fiecare examen, concurs sau spectacol la care participă.
Sunt ultraș dedicat.
Domnu’ Vasilescu, cu aceasta postare ai crescut suuuus de tot în ochii mei(nu ca ar conta sau te-ar interesa). Am lăsat câteva comentarii poate nepotrivite pe acest blog, îmi imaginam ca ești un altfel de om (în sensul negativ bineînțeles, adică un progresisit din ala bășit) dar azi m-am convins cât de uman și tata bun ești…
Eu am fost cu fiica-mea la ambele probe!Ieri a iesit de la proba de mate varza!Nu am putut-o opri din plans!E ferm convinsa ca nu va lua examenul la mate!Ma bucur mult ca am fost langa ea,si ca am putut sa o tin in brate!Sper doar sa nu clacheze si sa nu faca vreo prostie,pentru ca nu a stiut la mate!
Anu 1988, treapta 2 de liceu, am intrat la ceva clasă de băieți pe profil electric minier alternativa find profesionala. Mândru de mine după ce m-am văzut admis am plecat acasă și pe casa scărilor din bloc m-am întâlnit cu maică-mea care cobora în grabă scările:
– Ăăă, am intrat la liceu.
– Mbine, bravo. Și dusă a fost.
Se băgase ceva pui sau oo la alimentară.
Comentariu beton!18
Doamna actriță putea să se plângă de aglomerație fără nicio problemă, că na, București:
”De la 7.45 ciopoare de părinți umplu trotuarele din fața intrării în liceu. Mașinile lor blochează porțile, ei stau în grupuri, fumează, vorbesc, n-ai loc să-i ocolești, calci pe ei ca pe gîndaci, noaptea, pe vremea lui Clothilde.”
Băi, da a dat-o pe aia cu:
”Jur ca nu pricep cum s-a trecut de la “mama nici nu știe la ce materie am de dat” la rugăciuni fierbinți, pe toată perioada examinării, la o distanță mai mică de 70m de inimioară lui batîndă.” Acolo a pierdut laikuri pe soșălmedia.
O fiinta nefericita, complexata, confuza. Care tine mortis sa-si impartaseasca parerile cu restul omenirii. Pareri pe care nu i le-a solicitat nimeni, sunt convins. La gramada, Bacalaureat, Capacitate, parinti, gandaci, tutun, Clothilde. Coana Mitza Biciclista lipseste, nemotivat.
Am vazut-o in cateva productii cinematografice, mi s-a parut constipata si ca face eforturi cam mari sa fie “speciala”. Iata si confirmarea.
Trebuie să fii alături de copilul tău în momentele importante, mai ales în cele grele.
Dacă a avut succes, să împărtășești cu el bucuria, dacă a avut un eșec, să simtă că încă ești alături de el, să-l încurajezi, nu e sfîrșitul lumii, poți pierde o bătălie, nu înseamnă că ai pierdut războiul. Mîine e o nouă zi, o nouă șansă.
Dacă părintele nu îi e alături, atunci cine?
„Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinți, ci părinte de fii.”
E un job greu, plin de satisfacții, dar și de griji și suferință.
Care nu se termină decît atunci cînd închizi ochii pt vecie.
Da, generația noastră, cea „cu cheia-n gît”, nu a fost atît de cocoloșită, trebuia să ne descurcăm singuri, părinții erau la serviciu. Nu vedeai să te ducă/aducă părinții la/de la școală cu mașina, pe nimeni. Nici nu puteau veni cu tine la toate examenele.
Dar tot te întrebau dacă ți-ai făcut temele, de note, veneau la ședința cu părinții, la afișarea rezultatelor examenelor.
Comentariu beton!12
Că mi-ai trezit amintiri, vechi.
Un moment fericit a fost cînd am intrat la liceu, în 1983.
Griji nu mi-am făcut, nici părinții, învățam bine, premiant, olimpiade.
La examene am știut, deci știam că voi intra.
Dar tot am avut o surpriză: să fiu primul pe listă, cu 10.
Era o aglomerație la afișarea rezultatelor, abia am pătruns să văd listele afișate pe ușă.
Și, sincer, chiar nu mă așteptam, cap de listă, 10.
Am murmurat uluit: primul, cu 10…
M-au săgetat priviri invidioase, am fost măturat imediat într-o parte.
O secundă am văzut lista aia, nu am apucat să savurez „victoria”.
O caut pe mama care era prin curte, în marea de candidați și părinți.
Bucuros: mami, am intrat, cu 10.
– Știu, și fetița a intrat a doua, tot cu 10.
Și mi se face cunoștință cu fetița și părinții ei.
Care, rîcîiți, umblaseră prin toată curtea liceului strigînd: cine e H ? Numele nostru de familie.
Mama: eu sînt H.
Și omul ăla, profesor de franceză, rîcîit că fiică-sa nu a fost prima pe listă – altă prostie, 10 e 10, egal, doar că alfabetic eu eram cu H, ea cu I, mi-a stricat bucuria de a-i da eu vestea mamei și de a ne bucura în intimitate de succes, fără martori străini…
Apoi, credeți că am primit vreun cadou sau ceva pt asta?
Era de așteptat să intru, cadoul meu a fost doar că de a doua zi am plecat la țară, la bunica, unde am petrecut o vacanță fără griji.
Nici nu îmi doream mai mult.
Comentariu beton!18
Eu m-as fi dus acum 2 ani cand a aviut examene fiul cel mare dar aici nu avem voie prin jurul scolii cand se dau examene plus ca el mi- a cerut explicit sa nu vin ca se duce singur si se intoarce singur. Am facut 13-14 dupa fiecare examen, a dat 3, La mate si engleza stiam ca e bun nu aveam emotii dar la polona am avut. A trecut acum mai avem 3 ani si vine matura examul, bac ul, va avea 19 ani jumate nu cred ca ma vrea prin preajma decat sa fac pe taxiul de dus si adus.
Cred că e ok cum vrea copilul, mai mic sau mai mare. Dar să știi sigur ce vrea, nu doar că se dă mare. Mie mi s-ar fi părut un stres în plus să bântuie părinții pe lângă școală. Însă mi-ar fi plăcut să am cu cine mă bucura la afișarea rezultatelor de admitere la facultate, era concurență foarte mare și am intrat printre primii. Dar era în alt oraș, alte condiții materiale etc. Ce vremuri! Niște tabele lipite pe un geam și o îngrădeală acolo! Cred că am chiuit un pic de una singură și m-a felicitat un domn. Neavând telefon, cred că am consumat entuziasmul inițial (cel la cote maxime) de una singură până am ajuns să zic cuiva (nu-mi mai amintesc). Nu cred că a fost bine pe partea asta, dar nu aveai de ales.
Opinie posibil la fel de nepopulara: probabil doamnei ii e greu sa inteleaga nivelul de presiune care se pune, direct si indirect, pe copiii din ziua de azi, de la o varsta atat de frageda.
M-a intrigat titlul, pentru ca eu nu am considerat niciodata ca viata imi atarna de vreun examen, sau interviu sau ceva.
Nu din maturitate, doamne-feri, ci din miserupism.
Habar n-am ce s-ar fi intamplat daca nu intram la liceu, nici nu mi-am pus problema. Cred ca as fi dat examen pe ceva locuri ramase la alte licee, in toamna.
La faculta, simplu, mai incerc la anu’ sau particulara, daca chiar tineam mortis. Pe atunci, cam asta era primul examen important, admiterea la facultate.
Diferentele intre licee nu erau atat de mari incat sa produca presiune. Nu am avut colegi care sa fi luat meditatii inainte de liceu.
Pentru admitere la facultate da, luau meditatii in special cei care mergeau la arhitectura, medicina, sau pe un profil diferit de al liceului.
Ce mi se pare trist e ca avem un sistem de invatamant total defect si segregat in „scoli bune” si restul. E deprimant sa ai perceptia ca totul depinde de un examen la 14 ani, si cred ca e greu sa nu o ai, dupa ce ai tai au bagat o gramada de bani in meditatii.
Cred ca numai noi si chinezii mai avem modul asta workaholic de a trata scoala.
Mi-i foarte cunoscut sistemul chinezesc-mioritic.
“E pentru binele tău”, “de ce nu știi exercițiul ăsta, doar l-am făcut cu tine” – astea și alte fraze de gen mă bântuie încă, deși am uitat cu succes derivatele, integralele și alegoria morții-nuntă.
Nu-mi aduc aminte de cum a fost la examenele pentru liceu, dar sigur au fost prezenți și cum am ieșit a urmat interogatoriul obișnuit – ce subiecte au fost, – ce am răspuns, de ce am răspuns, de ce nu am știut aia, de ce nu am fost mai atentă.
Dar îmi amintesc de situația cumplit de penibilă de la bac.
Nu a fost cine știe ce stres cu învățatul pentru bac în sine – cu matematica oricum eram îndopată pentru facultate, restul era toceală simplă.
Totuși pregătirile pentru bac au fost de comă.
Ciondăneală privind țoalele pentru proba oral cu cel puțin două luni înainte – “nu te poți duce așa ciotrofoasă, cum mergi tu, în blugi și tricou și adidașii ăia jegoși, or să creadă că nu-i respecți”. Am argumentat că nu o să dau cine știe ce randament dacă picioarele îmi îngheață sau îmi sunt roase în sandale, dacă mă strânge fusta ori mă sufocă sacoul. Până la urmă m-am dus cu espadrile noi, cei mai buni pantaloni crem de vară și o bluză de-a maică-mii cu volănașe și broderie traforată. Cred că bluza mi-a adus ceva compasiune din partea comisiei, că arăta ca de căpătat.
Nu mai zic de discuțiile privind „protocolul” cu alți părinți panicați – ce cafea, ce gustări, ce mese de prânz vor avea comisiile.
În fine vine prima probă la oral – română.
Am insistat să NU vină cu mine, dar părea că am ajuns la un compromis cu ei. Mă duc doar până la liceu și pleacă după aia.
Eram programată pe 10, dar au insistat să fiu acolo la 9 – dacă augustele persoane din comisie procesează elevii mai repede și eu n-o să fiu acolo când mă strigă ???
Catastrofă – deja trebuie să mă pregătesc să dau cu mopul în Italia.
Au insistat să mă ducă până la sală, să vadă cu ochii proprii că e numele meu scris acolo – se știe că liceul e un labirint inspirat din Lovecraft și Borges, iar un elev care a petrecut patru ani acolo nu are nicio șansă să-și găsească sala neînsoțit de părinți.
Așa că la 8.30 eram acolo – poate explodează vreo țeavă pe stradă, poate se strică taxiul, și nu ajung la timp.
Și în fine m-au lăsat – așa credeam.
S-a făcut ora 9. Și ora 10. Și 11.
Se apropia 12 și intrase fix cel dinaintea mea pe listă, eram mai calmă. Când colo ies profii din sală și anunță că se duc la masă, restul elevilor vor fi luați după ce se hrănesc.
Am așteptat, ce era să fac.
Dar să faci o înțelegere cu ai mei e ca și cum ai avea un tratat cu Rusia.
Cine apare pe coridor? Ai mei – “am stat totuși să te susținem”.
Până atunci rezistasem cât de cât, atunci m-am pus pe plâns. Cu colegi de la mine și din clasele paralele de față. A venit și onorata comisie și eu boceam ca în Coșbuc.
Noroc că nu am nimerit niște imbecili care să facă bășcălie cum au pățit niște colegi ghinioniști, ci niște profi relativ ok, probabil aveau experiență cu adolescenți agitați. Mi-au vorbit calm, au zis că am nimerit subiecte foarte faine, l-au lăsat pe un coleg să răspundă înaintea mea așa că eram cât de cât liniștită când mi-a venit rândul, am dat un răspuns acceptabil.
Am rămas cu o amintire jenantă, dar mai mult am fost perplexă – ei chiar credeau că mă bucur să-i văd? că am impresia că mă “susțin” cumva? pe ce planetă trăiesc?
O sugestie pentru părinții “dârji” – dacă plozii vă spun că nu vor să veniți acolo, poate chiar nu vor să veniți și nu reușiți decât să-i faceți să se simtă prost. Și mai prost decât e cazul.
Mi s-au deblocat niste amintiri cu ocazia articolului tau. Ai mei nu au venit cu mine nici intr-a 8-a, nici la bac. Si asta pentru ca nu au putut sa plece de la serviciu.
Eu am fost mereu un copil anxios, acum sunt un adult anxios. Mi-ar fi prins tare bine sa fie cu mine atunci, desi invatasem si in ciuda anxietatii ma descurc bine sub presiune.
Au putut amandoi sa vina cand am dat admiterea la facultate. Ditai capra si am avut si atunci nevoie de parintii mei, mai ales ca nu eram din Bucuresti si era si teama asta de un oras mare si nou. Nu pot sa iti explic ce bucurie am simtit cand am iesit de acolo si stiam ca o sa ma astepte ei. Asa ca doamna actrita can shove it, cu tot respectul.
Probabil voi face parte dintre cei nepopulari, pentru ca nu mi-am asteptat fiica cea mare la poarta scolii si majoritatea parintilor seriei ei au facut la fel.
Cred ca am discutat atunci si a zis ca nu este nevoie.
Asta nu inseamna ca nu am stat ca pe ace si ca nu i-am dat imbratisarile atunci cand ne-am vazut.
Probabil la cea mica va fi diferit, insa doar daca asa va dori ea.
Daca simte nevoia sa fiu acolo imi va spune, iar eu voi face tot posibilul sa fiu acolo.
Cred ca ceea ce vreau si eu sa subliniez este ca fiecare copil este diferit si ca mi-as dori ca fiecare dintre noi sa isi cunoasca copilul suficient de bine incat sa ii ofere ceea ce are nevoie, fie ca e vorba de spatiu sau de apropiere.
Mda. Fiecare cu părerea lui, cu copchii lui. Io la Bac n-am participat, recunosc. Mi s-a transmis elegant sa dispar din schemă, si io cu plozii nu mă pun🙃. La a 8-a am facut şanț in preajma liceului, la 4 ani distanță. Nici nu era discutie despre am/n-am voie. Abia acu’ că citesc mă întreb cum era sa nu fiu acolo…
Jar mancam si in ziua de azi, pun pariu🤗…
Eu pot să prezint doar experiența mea. Primul meu examen serios a fost în clasa a 4-a, când am dat examen ca să intru la o clasă cu profil intensiv de engleză. Pe vremea aia era singura clasă cu profil intensiv din tot județul. Concurența de aproape 3 candidați pe loc. Mama mea a venit cu mine. A stat de dimineață până am ieșit de la scris și după m-a așteptat să intru și să ies și la oral. Nici o clipă nu și-a pus problema să nu vină și să nu mă aștepte.
În clasa a opta, mama mea m-a dus la cele 3 probe ale evaluării(erau 3 probe pe atunci), și a venit la sfârșitul probelor să mă aștepte.
La examenul de bac, mama m-a dus și m-a așteptat la finalul fiecărei probe.
Mama a intrat în învățământ când eram în școala generală. La fiecare examen al ei de titularizare o conduceam dimineața și o așteptăm să iasă, până când în sfârșit a apărut un post titularizabil pe domeniul ei.
La examenul de permis, la sala, am mers singură, atât de greu mi-a fost când am ieșit și nu am văzut acolo susținătorul meu veșnic. Am sunat-o imediat la telefon, dar nu era același lucru.
Parintii mei m-au dus si m-au asteptat la toate examenele importante: examenul de capacitate ( 3 probe), bac, admitere la fac (2 probe) licenta, admitere la master si dizertatie. Nu as fi conceput sa ies din sala si ei sa nu fie acolo. Mai trista sau mai fericita, m-am bucurat de fiecare de data cand am iesit pentru ca stiam ca ei sunt acolo.
Nu-mi amintesc la care examene am fost insotita si la care nu, dar in principiu eu imi doream sa nu. Parintii mei puneau intotdeauna propriile emotii pe primul loc si era prea mult sa ii gestionez si pe ei pe langa stresul examenului.
Poate a avut si doamna vreo experienta similara si de asta nu rezoneaza cu scena.
Pe de alta parte, eu cand vad parinti care stiu sa isi sustina copiii ma bucur pentru aia mici, nu ma ofensez.