Alegerile prezidențiale s-au terminat și eu nu mai am vlagă să scriu despre nimic. Mă rog, știu că teoretic mai așteptăm să vedem ce face jigodia aia cu contestația lui, dar știu exact că are la fel de multe șanse să reușească, cum am eu să am din nou 25 de ani și plete.

Nfine. Gata. S-a votat. Avem președinte. S-au tras cortinele, s-au stins reflectoarele, s-au adunat urnele, s-a închis bâlciul. Și eu? Eu am rămas cu o oboseală în oase de parcă am cărat urna aia de vot în spinare din decembrie până în mai.

Cred că nu mai e nevoie să reamintesc cuiva ce s-a întâmplat în decembrie și cum ne-a trecut nucleara Georgescu pe lângă urechi. Era să ne trezim peste noapte încolonați frumos în drum spre mama Rusie. Mă rog, unii dintre noi mai întâi făceam frumos la canal sau pe unde considera nebunul ăla că e nevoie de forță de muncă proaspătă cu cârca.

După ce-am scăpat de dilău, sau așa credeam noi, am dat peste fra-su. Altul care ne promitea să ne trimită în excursie la Moscova, cu bilet doar pentru dus. Mai mult, ăsta chiar se lamenta că nu știe ce-o să se facă cu noi după ce câștigă. Uite că n-a fost nevoie să se facă nimic.

Dar toate astea au avut un preț: aproape jumătate de an de haos care m-a stors (și ne-a stors) de energie. Bomboana de pe colivă fiind ultimele două săptămâni care, vă zic cât pot de sincer, m-au terminat psihic. Plus că aveam impresia că nu vor mai trece vreodată.

Și nu, nu era genul de haos care să te motiveze în vreun fel, oricare ar fi ăla. Era genul de haos care-ți scoate sufletul cu lingurița. În mod ironic, în România alegerile nu mai sunt despre alegere, ci despre anduranță. A fost ca un ultra-maraton cu obstacole, cu trotinete apărute pe traseu și cu voluntari care, după ce că uitau să-ți dea apă, îți mai rădeau și-o palmă după ceafă când treceai pe lângă ei.

Ok, până la urmă am ajuns acolo unde ne-am dorit: a câștigat Nicușor. Dar eu mă simt epuizat, jur, nu mai pot nici să văd titluri care anunță breaking news, nu mai pot să procesez nimic, nu mai pot să analizez. Mi s-a ars placa de bază democratică.

Doar la gândul că nici nu ne-am liniștit și vor începe negocierile pentru prim-ministru și guvern mă ia greața. Pentru că știu exact cum vor încerca toți să tragă cât mai mult din ciolan, iar eu nu mai duc.

Dar partea cea mai nasoală e că nici despre altceva nu-mi vine să scriu. Orice alt subiect pare neînsemnat pe lângă tot ce-am înghițit în lunile astea. Despre ce să scriu? Despre pisici? Despre viața de cuplu? Despre oameni care nu se spală pe mâini după ce ies de la toaletă? Simt că nu pot. Parcă sunt blocat într-o traumă provocată de căcatul ăsta din care nu mai speram că ieșim.

Probabil o să-mi revin ușor-ușor, dar eu senzație din asta n-am mai trăit. Probabil că nici voi.

Cred că am nevoie de o vacanță sau ceva.

sursa foto: freepik.com