Mă gândeam acum, când mă întorceam de la Cluj chiar în ziua în care taică-meu ar fi împlinit 82 de ani, că una dintre cele mai ciudate și stranii senzații le am vizavi de Vâlcea. Chiar și după ce tata n-a mai fost, pentru mine Vâlcea tot însemna acasă, că era mama acolo.
Dar acum, de când a plecat și mama, am trecut de multe ori pe lângă sau prin oraș și mi-am dat seama că nu-mi mai spune nimic locul ăla care pentru mine era „acasă”.
E foarte straniu să trec pe străzile alea care cândva erau toată lumea mea și să-mi dau seama că nu mai simt nimic pentru ele, că nu mai înseamnă nimic pentru mine.
Să nu mă înțelegeți greșit, Vâlcea va rămâne toată viața mea orașul în care m-am născut, am copilărit și mi-am trăit adolescența, așa ceva nu se poate șterge. Încerc doar să explic ce simt vizavi de oraș, de când ai mei nu mai sunt. Nici măcar nu știu dacă reușesc să transmit prin cuvinte cât de stranie e senzația pe care o am când mă gândesc la Vâlcea ca la locul unde nu mă mai așteaptă nimeni.
Senzație care devine și mai stranie când vine vorba despre apartamentul alor mei. E gol, rece și trist, nu-mi vine să mă duc acolo niciodată. Iar dovada cea mai bună e că nici n-am mai fost de mai bine de un an. Noroc că pot să plătesc online tot ce e de plătit.
Nu mă îndur să merg, deși ar trebui să mă duc să mă ocup, să-l vând sau fac ceva cu el. Motivul fiind fix senzația pe care o am când intru și nu mai e nimeni acolo. Parcă nu-mi vine să cred că deschid ușa și nu mai e mama care să-mi spună că mi-a făcut vinete sau sarmale.
Nici măcar la cimitir nu-mi doresc să mă duc, pentru că nu înțeleg de ce să fac asta. Ca să ce? Să văd două pietre cioplite în formă de cruce care să-mi aducă aminte de ai mei? N-am nevoie de asta, de ai mei pot să-mi aduc aminte și singur, fără să mă duc în locul ăla îngrozitor de impersonal și trist.
N-am nevoie de niciun obiect, cu atât mai puțin de niște cruci, care să-mi aducă aminte cât mi-am dorit să reușesc să-l aduc pe taică-meu la un meci al Stelei, pe stadion. Și n-am reușit, n-am putut să-l conving, deși nu cred că pierduse vreunul la tv. Sau cum plângeam amândoi în telefon când a murit Billy. Sau cum i-au dat lacrimile de fericire, maică-mii, când am dus-o la Londra și s-a văzut în față la Buckingham Palace. Cum vreodată ar putea niște cruci să-mi aducă aminte de așa ceva?
De fiecare dată când am fost, mi-am promis că e ultima oară când mă mai duc. Crucile alea n-au nicio legătură cu părinții mei, în afară de numele care sunt scrise pe ele, NICIUNA.
Nu e ok ce simt, nu?
P.S. Să nu mă luați cu „gura lumii” și cu ce-or să zică unii sau alții, că pentru mine nu există subiectul ăsta. Nu doar că nu-mi pasă ce zice lumea, dar dacă îmi stă în puteri, de cele mai multe ori fac intenționat lucrurile pe dos. Doar așa pentru că pot.
Ba e foarte OK ce simți. Deocamdată maică-mea-i bine-mersi la imediat 70 ani, iar pentru mine, cât timp ea e acolo, apartamentul din România e acasă. Dup-aia mi-e foarte clar că nu va mai fi.
Comentariu beton!21
Ba e foarte ok, foarte, foarte ok! Eu mi-am pierdut bunicii care au fost parinti pentru mine si acelasi sentiment il am si eu. Platesc o tanti care ingrijeste mormantul iar eu trec la sarbatorile mari desi cimintirul e foarte aproape de casa. Nu pot, pur si simplu, si au trecut ceva ani de cand i-am pierdut. Ei sunt cu mine, acasa, in oglinda si scaunelul lui bunicu si masina de cusut si paturile bunicii, nu sunt la cimintir.
La noi în sat e rușine să nu îngrijești mormântul alor tăi. Știu, e vorba tot despre ce zice lumea, dar într-o localitate mică, unde toată lumea se cunoaște cu toată lumea, parcă nu-ți vine să nu-ți pese.
Si apoi e sentimentul ăla că, îngrijind mormântul, e ca și cum i-ai îngriji în continuare pe cei care sunt îngropați acolo. Parcă nu-ți vine să-i lași așa, ai nimănui.
Comentariu beton!30
Mormântul (că e comun) e îngrijit. Plătesc pentru asta. Dacă mă duc și găsesc haos, nu voi mai plăti, ceea ce le-am explicat extrem de clar.
Așa e OK!
ma cac in gura lumii
Comentariu beton!12
IDEM cu zedicus.
De fapt nu, ca nu-mi pasa de ea, nu o bag in seama.
“Nu e ok ce simt, nu?”
Mihai, doliul este una dintre cele mai personale trăiri cu putință. Absolut nimeni și nimic nu poate dicta că e ok într-un fel și ne-ok într-altul. Ce simți tu este cu adevărat singurul lucru care contează.
Altfel, eu merg la cimitir de fiecare dată când ajung la Piatra, dar n-am mai trecut de ani de zile pe strada unde locuiau mama și bunica. Nu pot. Nu vreau. Și nici nu cred c-am s-o mai fac vreodată.
Comentariu beton!39
Nu e vorba despre două pietre cat despre faptul ca acolo ești cel mai aproape posibil de mama sau tatăl tău.
După moartea tatălui meu, când merg la mormântul lui am un sentiment ca sunt lângă el și fizic nu doar cu gândul.
Comentariu beton!13
Dar poți să înțelegi că oamenii nu sunt la fel și că eu NU AM acest sentiment, da? Eu am doar sentimentul că ai mei au fost doi oameni veseli și cu poftă de viață, iar locul ăla nu se potrivește absolut deloc cu ei. Și vara mai e cum mai e, dar iarna este absolut dezolant.
Cred că este dreptul fiecăruia dintre noi să simțim ceea ce ni se potrivește nouă, fără a asculta de gura lumii. Dacă tu simți că în cimitir sunt doar pietrele care aduc aminte de existența părinților tăi, dar nu îți crează nicio altă emoție, este normalul tău, nimeni nu are dreptul să te judece sau să îți bată obrazul.
Eu am pierdut-o pe mama, iar vizita la cimitir mă ajută, dar asta nu înseamnă că nu o am în mine în continuare, zilnic îmi amintesc ceva, uitarea este imposibilă! La noi la Cluj este Luminația, în 1 noiembrie, și toată lumea merge la mormintele celor plecați, cu bucuria amintirii lor.
Comentariu beton!13
Ai mers și mergi, mai departe, în viață…Mă bucur că mai există cineva care gândește, simte și acționează la fel ca mine, în ceea ce privește mersul la cimitir! Mama mea “a plecat” în urmă cu doi ani și jumătate. Am fost, în primul an, destul de des la mormântul ei, pentru a-i aprinde o lumânare, a-i duce flori și…pentru obiceiurile religioase (obligatorii, din punctul de vedere al tatălui meu, al rudelor, preotului…). Nu simt nevoia să mai merg… Mă gândesc la ea, în fiecare zi, deseori am tendința să o sun, să o întreb sau să-i spun ceva, dar…nu cimitirul este locul unde cred că o găsesc…Este și va fi în mintea și inima mea! Și…norocul meu că nu este nevoie de “îngrijit” mormântul, fiind totul din marmură…Îți mulțumesc pentru ce ai scris azi!❤️
Comentariu beton!18
Și uite așa am plâns acum.
La fel simt și eu. Mama nu mai e, tata nu mai e de când aveam 13 ani. Merg la cimitir foarte rar, și pentru mine locul acela nu înseamnă nimic. Acolo nu sunt părinții mei, ei trăiesc în amintirile mele și atât.
Comentariu beton!13
Eu am prietene la Valcea, si tata inca traieste. Dar intrebarea daca as mai merge la Valcea, si chiar in ro, dupa ce el nu va mai fi, s-a itit in mintea mea. Si da, nu sint sigura ca am sa mai merg. Odata cu cei dragi plecati parca se inchid niste usi. Si nostalgia copilariei devine tristete.
Nici nu stii cat m-a uns pe suflet ce ai scris. Fix la fel simt si eu. Sper ca mai sunt si altii. Si mai sper ca nu ai pe nimeni care sa-ti aminteasca anual de importanta pomenilor si colivelor si parastaselor.
Comentariu beton!15
Eu știu ca urăsc kkpitala și ma foarte bucur ca am scăpat de ea după aproape 21 de ani. Culmea e ca la Valcea, de când ne-am mutat în iunie, ma enervează traficul mai rău ca la București. Insa tot scapi în 5 min de orice blocaj, e infinit mai bine. Legat de mersul la mormânt, eu merg la țară la bunici ca să le aprind candele, ca stiu ca ziceau mereu sa fac asta când traiau. Altfel casa de acolo nici mie nu îmi mai spune prea multe, e locul copilăriei pana spre vârsta de 5 ani și cam atat. Deocamdată se duc ai mei mai mereu, în weekenduri, insa nu știu dacă se vor muta vreodată acolo.
Si eu tot pentru mama ma duc acasa. Tata a murit de 20 de ani. Sentimentul pe care l-ai descris, il am si eu pentru bunicii din partea mamei. De cand a murit si bunica, nu am mai trecut pe la casa lor. Ne ducem intotdeauna la casa matusii mele care locuieste in acelasi sat. De dus la cimitir ma duc totusi o data pe an cand vin in România. Atat pentru tata cat si pentru bunici. Pe socru-meu l-au incinerat. Un loc anume nu are la cimitir si parca imi lipseste. De adus aminte insa nu imi trebuie sa ma duc la cimitir, dar cum zicea cineva mai sus, parca iti da sentimentul ca inca ingrijesti de ei. Cumva ca ei sunt inca fizic printre noi.
Mulțumesc pentru acest articol ca să aflu că nu sunt singura care simte așa ceva. Sâmbătă am mers la biserică pentru că s-au împlinit 3 ani de la moartea tatălui (o fac pentru mama) dar la cimitir nu am simțit nevoia să merg. Același sentiment îl am și eu, să merg acolo de ce? Să vorbesc cu o cruce pe care este poza lui? Păi nu mă pot uita la poze in telefon? Nu pot vorbi cu el de la mine de acasă? Consider că decât să fac asta mai bine vorbesc cu copilul meu despre el, despre ce fel de om era, îi povestesc amintiri din copilărie, întâmplari, pentru că ea era destul de mică când s-a întâmplat. Nu mă simt deloc vinovată poate doar puțin față de mama care ține la tradiții dar s-a obișnuit cu mine.
Comentariu beton!12
Ai mei traiesc amandoi. Foarte batrani-86 si 84. Si uzati, dupa o viata de munca in camp, copilarie in perioada razboiului, mama crescuta de mama vitrega…
Ma oboseste teribil, psihic, mai ales, sa am grija de ei, desi nu sunt singura, vin si fratii, doar ca stau mai departe. Nu stiu cum va fi, dar va fi curand. Le-am spus fratilor ca nu voi voi contribui decat cu bani la tot ce se face dupa. Nu voi face coliva, gogosi, pomana…desi ai mei sunt religiosi. M-am straduit sa fac tot ce am putut pana acumn o voi face si de acum incolo, dar „dupa” nu pot decat sa ma intaresc de pe acum sa ma descurc.
Ar mai fi aici, pentru mine, cel putin, o discutie-familia extinsa-cat de integrat te poti simti intr-un loc, in functie de „mostenirea de familie”. Dar…nu am chef aaazi…
Eu sunt perfect de acord cu Mihai. Mi-am pierdut parintii acum multi ani la o diferenta foarte mica unul de altul si mult prea neasteptat. Am facut cele crestinesti atunci pe loc, dar pe urma nu am mai trecut prin zona. Ai mei sunt cu mine in fiecare zi chiar daca au trecut 16 ani de atunci. Am inca frici, emotii si stari pe care nu le pot explica, atunci cand traiesc cate o reusita sau un esec in viata. Sunt multe momente cand uit ca ei nu mai sunt si dupa o intamplare vreau sa le povestesc dar imi dau seama imediat de realitate si imi apare din nou acel gol care nu poate fi inlocuit cu nimic. Cel mai mare off al meu este faptul ca ei nu au apucat sa isi cunoasca dragonitele si pe mama lor.
Io zic sa vinzi apartamentul, nu mai are nici o logica sa il pastrezi. La cimitir merg in fiecare duminica, aprind o candela si imi face bucurie sa ingrijesc pe acolo. Cand sunt florile inflorite ma bucur si ma gandesc ca i-ar fi placut si maica-mii sau bunicilor
Comentariu beton!14
Dacă tu ești OK cu ceea ce simți, atunci e bine. Nu există reguli pentru asta, în afară de cele stabilite de “gura lumii”, care e bine să rămână la acest nivel. Iar faptul că nu te interesează de ce zice lumea e cel mai sănătos cu putință.
Comentariu beton!12
Am trăit 50 de ani in Brăila. Minus cei patru ani de facultate. Acum, acolo, mai am doar cele doua cruci din cimitir.
Din 2014, când am plecat pe coclauri, am mai ajuns la Brăila o singură data, anul trecut, dar am ocolit pe centura. Nu pot. Ii am pe ai mei in amintiri frumoase. In plus, cimitirele nu sunt chiar printre locurile mele preferate de vizitat.
Ultimul cimitir in care am fost e Pere Lachaise, dar ala e un monument in sine.
Cât a trăit mama,mergeam destul de des la cimitir, la tata,la bunici dar cred că mai mult de gura ei că ori de câte ori mă vedea mă întreba dar la taica tu ai fost .Așa că mi facusem un fel de obicei îi „vizitam” pe ambii 😀După ce a murit și mama merg foarte rar,de Crăciun,Paște,dacă sunt în țară dar mă trezesc vorbind cu ei în gând sau mă întreb dacă ei ar aproba câte o decizie pe care o iau,cat au trăit,recunosc nu I am prea întrebat când a fost să decid ceva.In rest,cred că vor trăi atâta vreme cât îmi amintesc de ei și vorbesc cu sora mea,cu fata mea despre ei.Important este să oferi respect și să le aduci zambetul pe buze când sunt în viață,așa cum povesteai tu,dupa ce au murit degeaba le duci flori că ei nu le mai văd și de fapt nu mai e nimic acolo.Apropo,urăsc coroanele,as da o lege să se interzica
Tatăl meu nu a plecat așa cum a plecat al tău. Fizic e încă printre noi. Doar că… Nu știu exact când și cum, dar am trecut de la a-mi dori să-l găsesc lucid și conștient de cine e și cine sunt, la a spera că rămâne în lumea lui, în care nu mai conștientizează cât de mult l-a degradat demența.
Ultima dată când l-am vizitat s-a prezentat, mi-a sărutat și strâns mâna cu toată pedanteria lui din tinerețe. Nu eram fiica și complicea lui, eram doar o femeie frumoasă pe care el o complimenta…
Comentariu beton!36
Mi-au dat lacrimile…
La noi asa a fost cu bunica… s a degradat groaznic de repede, nu mai stia cine sunt, nu voia nimic, nu accepta nimic. Nu intru in detalii ca stiu ca m ar certa, ca nu e frumos 🙂
Ea s a dus la bunicu’ si poate ca e mai bine asa, decat sa traiesti in intuneric. Sper ca sunt amandoi acolo, bombanind nemultumiti ca nu m am maritat si nu s si eu ‘in rand cu lumea ‘
Comentariu beton!12
@Ilinca, cu socrul meu am patit asa. Imi amintesc cum am avut grija de el intr-o dupa-amiaza pentru ca soacra-mea si cumnata-mea au trebuit sa plece de acasa. Cand s-au intors, le-a zis ca sunt o domnisoara frumoasa si grijulie si ca vorbesc frumos neerlandeza si ca pot sa mai vin sa am grija de el. Alta data eram cu totii acolo, dar el se holba la mine. La un moment dat a inceput sa imi strige numele extrem de fericit. Si-a adus aminte cine eram😢. Plang acum, gandindu-ma la el. A fost un om extraordinar si stiu ca m-a iubit ca pe propria fiica❤️.
In schimb copiii si i-a recunoscut pana in ultima clipa, desi nu mai putea sa vorbeasca aproape deloc.
Comentariu beton!11
Bunica sotului are 101 ani… si este cam asa acuma. Nu isi.mai aduce aminte de multe lucruri. Pe sotul meu il „pierduse”, dar pe mine ma stia, si pe fetita noastra. Intr-o zi am luat-o de la casa de batrini unde e si am plecat cu ea la ocean. Imi spusese mie ca isi dorea sa vada oceanul din nou, intr-una din clipele de luciditate pe care le mai avea. Am plecat cu totii- sotul, fata, eu si bunica. Am mers la Bordeaux, ne-am oprit la spital pt ca fie-mea si-a rupt mina cazind cu motorul (nu, nu conducea ea, era pasager; au alunecat pe niste muschi de padure care era pe sosea) si avea consultatie. Cit am.fost cu ea prin spital, sotul si bunica au sporavait si ea si l-a amintit 💙 I-a zis ca ii e greu sa coreleze fetele persoanelor adulte cu cele cind erau copii si de asta nu il recunoaste mereu 😔
Am fost la ocean, a fost o zi superba, am mincat de-ale apei si seara, cindne-am intors, am bagat-o in pat, am invelit-o, i-am pus paharul cu apa linga ea si am pupat-o toti 3. Cind eram la usa ne-a spus ca a fost o zi minunata si ca nu o va uita niciodata…. 💗
Acum este la spital, dupa-masa merg sa o vad, am inima strinsa, data trecuta cind am fost era intr-un delir…. si vestile nu sint incurajatoare 😭
E bunica sotului, dar si a mea, in peste 20 de ani de cind sintem „familie”, am avut timp sa povestim si sa ne cunoastem, sa ne apreciem si sa ne atasam …
Sentimentele sunt legate de oameni, nu de ziduri. Dacă nu sunt oamenii ăia…
1. Când maică-mea pleca pe undeva și mă duceam la ea să stau cu pisica, tot timpul aveam sentimentul ca e o casă străină, goală și trebuia să plec mai repede.
2. Am vândut apartamentul în care am trăit 20 de ani, unde a murit tata, unde m-am îndrăgostit prima dată, unde mi-am petrecut toată adolescența. Sentimente 0 de câte ori trec pe acolo.
3. Vorbeam cu soțul meu să mergem în Spania, vreo lună, vara…. Și mi-am dat seama ca eu nu pot merge la plajă fără prietenele mele, efectiv nu înțeleg plajă fără ele.
M-a apucat boceala de dimineață 😭
Eu cred că fiecare trece prin experiența dureroasă a pierderii părinților cum poate. Unii fac zeci de pomeni, alții le păstrează cenușa în casă și vb cu ei, alții se strâng de sărbători și povestesc cu drag și umor de cei răposați. Așa că cel mai bine e să faci exact ce simți, ptr că ei au fost parte din tine atâta timp și continuă să fie în inima ta. Iar amintirile sunt neprețuite. ❤
Cred ca este normal. Si eu patesc la fel dar nu cu parintii. Parintii mei traiesc, dar bunicii nu. Am aceleasi sentimente fata de bunicii din partea mamei unde am copilarit. Satul acela d emunte nu mai exista, este un fel de suburbie saraca a Clujului, raul a fost indiguit si abia mai curge, bunicii nu mai sunt, etc. Nici nu ma mai duc pe acolo ( nici la mormant), nu are rost, nu mai seamana cu nimic din ce a fost. Este un satul strain pentru mine in acest moment. Viata merge inainte si nu putem ramane ancorati de locuri cu care nu mai avem legaturi emotionale. Separata de asta ma gandesc serios ca doresc sa fiu cremat tocmai pentru a evita astfle de momente. Cand mori, mori si gata, restul merg inainte cu viata lor.
casa mea părintească nu e un apartament de bloc, ci e o casă din aia, tradițională, care apare în imaginile cu textul „casa părintească nu se vinde”, e îngrijită (soră-mea stă la 100 de metri), modernizată decent, e într-un peisaj mirific din „bucovina de poveste”, tot timpul m-am simțit foarte bine acolo, și în copilărie, și mai apoi, în revenirile „acasă”.
și nu-mi mai vine deloc să trec pe acolo de când a plecat și mama… e un mecanism de apărare!
La cimitir… cand platesc taxele. Am numai imagini nasoale de acolo.
Pe mine să mă ardă, nu vreau să mă înghesuie pe mine în nici o cutie!
Fuck it!
Comentariu beton!11
Sunt praf de fiecare fucking dată când mă duc la mormântul familiei! Nu mi-am revenit nici acum, cred că pentru mine o să fie doliu permanent! Dintr-o familie care râdea și glumea oricând, nu mai e nimic acolo (mama, tata, sora), doar apartamentul din care am donat aproape tot. Am păstrat doar câte ceva de suflet. Deși am fost foarte fericită, acum nu pot decât să-mi aduc aminte de momentele dureroase de-acolo. Și au fost atâtea momente faine!
Chiar nu suntem la fel! Ne trăim doliul fiecare cum simțim, cum putem.
Este chiar ok ce simti. Sunt in aceiasi situatie. Merg o data pe an , intru intr-o casa mare si goala, unde, pana in urma cu niste ani erau fratele meu si parintii.Acum, nu mai este nici unul. Fac curat, platesc taxe, fac mici reparatii, in interior si in curte. E gol, acolo si in mine! Ma gandeam ca, intr-un fel,sunt egoista…dar, nu….e un mers al vietii, o etapa pentru care niciodata nu suntem pregatiti!
Toti avem doar un moment sub soare, daca ne bucuram de el sau nu, viata trece oricum. Daca dupa moartea mea copilul meu va vinde apartamentul si se va bucura de viata, foarte bine. Sa decida cum e mai bine.
Eu as vinde apartamentul ala si as face mai multe pentru copii, sunt o gramada de lucruri de vazut, de facut.
Tabere de ski prin Europa, calatorii, ani de studiu in alte tari care iti largesc orizontul si perspectivele in viata.
Va pup, mi-am luat liber sa mai prind o zi de plaja.
Tata și bunicii paterni erau foarte stricți. Mergeam la cimitir de Paște, de Crăciun și la fiecare dată importantă (zi de naștere, data decesului). Ai mei sunt duși de peste 20 de ani, mama era ortodoxă, tata luteran. Am făcut tot ce a trebuit până la 7 ani, după aia n-am mai călcat pe acolo. Plătesc să aibă alții grijă. Părinții mei trăiesc în amintiri, de fiecare dată când îi pomenim sunt cu noi. În plus, nu cred că suntem corpul ăsta de carne. Am citit o analogie care mi-a plăcut ”Corpul e doar rolul, nu actorul.”
Te înțeleg pentru că și eu am aceleași sentimente când mă mai duc în satul natal la nepoți de frate și de soră. Mai ales că acum totul arată ca o mică Elveție, tot ceea ce reprezenta pentru mine acel sat, acum a dispărut! Mi-e dor de ulițele strâmbe, de praful de pe drum, de casele bătrânești…
😞💔Prima oprire cand mai întorc in tara e la tata , la mormânt ! SI nu glumesc, cu toată oboseala, mașina cu bagaje , nu contează ora , sa intamplat sa ajungem la 3 dimineața , la 11 noaptea , cine era in cimitir sa vorbească cu tata ? Eu care sunt o fricoasa , ii povestesc vreo ora ,, mai dau apa la soareci , apoi putem sa mergem acasă . Acasă e inca acasă din motive de catei , mama am luat-o la noi , urmează cateii . E cineva care are grija de ei și de casa .
Comentariu beton!12
Suntem foarte multi care simtim acelasi lucru. Eu sunt din Galati, traiesc in Bucuresti de ani buni, ai mei traiesc inca, ajung f rar acasa, ca, deh, viata, si ma ingrozesc la gandul cum o sa fie dupa ce… Mai ales ca nici nu am nimic in comun cu treburile bisericesti care se fac dupa. Oarecum senzatia asta o am fata de casa bunicilor mei, undeva intr-o comuna, la tara… So, I feel you…
Eu am avut nevoie de 10 ani ca să mă duc la ai mei, la Ghencea… nici acum nu-mi vine să cred că numele lor sunt pe niște cruci… și acum judecați-mă…
Am crezut ca numai eu sunt defecta si nu-mi place la cimitir, efectiv nu-i simteam acolo. Altfel sunt tot timpul cu mine, simt ca ma vegheaza si au grija de mine, ii visez des. Inca nu ma pot uita la poze, la inceput am crezut ca e temporar, dar dupa 23 de ani imi dau seama ca probabil asa va fi tot timpul, sau ma uit, dar asa, superficial, ca daca ma uit cu atentie o sa bocesc.
Apartamentul l-am pastrat, si dupa ce l-am renovat nu prea mai seamana cu acasa, aceea a devenit apartamentul in care stau de 10 ani. Il pastrez pentru ca inca mai am familie in Piatra, si am nevoie sa stau undeva cand ma duc acolo, cam o data pe luna.
Tata e sub o lespede la Brașov, și n-am fost de 6 ani. Nici înainte nu mergeam, se ocupa mama. Ea e la Străulești II, la București, iar primele trei luni după ce n-a mai fost nu m-am dus deloc. Ambele morminte sunt curațate și îngrijite, dar nu de mine. „Să te legi de oameni, mamă, nu de locuri”. Când ei nu au mai fost, „acasă” a devenit orice alt loc de pe pământ unde sunt oamenii pe care îi iubesc și care contează pentru mine. Însă niciodată niciun alt loc nu va mai fi acel „acasă”
Pentru mine casa în care am crescut în Brașov este legătura cu originile mele. Deși mama s-a stins acum 4 ani, acum merg mai des decât când trăia. Când nu am treabă pe aici, prin capitală, fug în fiecare weekend acolo.
Încerc să o aduc la frumusețea din 1935, când bunicul a terminat-o, să șterg toate urmele comunismului.
Să uit de faptul că bunica, de frica naționalizării (bine a făcut, altfel recuperam casa după ’90), a vândut pe o sumă derizorie apartamentul de la mansardă, apartament care trebuia să fie al unchiului meu, atunci minor.
Să uit că în momentul câd m-am născut în apartamentul de patru camere trăiau cinci familii. Bunicii împărțeu în două salonul cu doi securiști. Îi separau doar două dulapuri puse unul lâng altul. Bunica s-a luptat până în 1970 șă găsescă locuințe pentru chiriașii repartizați în anii ’50.
Am scos din casă toată mobila comunistă lucioasă cumpărată de ai mei în anii când ”construiau socialismul”. În locul ei am cumpărat printre altele, un dormitor interbelic pe care îl restaurez. Încerc să redau frumusețea casei aducând și confortul secolului în care trăim, să șterg zecile de urme lăsate de 90 de ani de improvizații ale celor care au locuit.
Am locuit în mai multe case, dar pentru mine acasă e doar acolo.
Bine și orașul ajută, în ultimii 15 ani s-a ridicat din cenușă, probabil că e locul unde îmi voi petrece bătrânețile.
PS: Încerc de ziua morților să le aduc părinților și bunicilor un omagiu, mergând la cimitir. Așa sunt eu structurat, fiecare cu ale lui.
Doamne, parcă aș fi scris eu articolul!
Exact la fel am simțit după moartea bunicilor. Satul pe care îl iubeam a devenit un loc pe care-l evit. Nici la morminte nu merg, tot din considerentul că nu mă ajută să văd niște cruci.
Mă bucur să văd că nu este ceva izolat.
Eu n-am mai fost la mormântul lui tata de ani de zile. Nici măcar de Luminaţie nu mă duc. Aici se merge de 1 noiembrie la cimitir, se aprind lumânări, se aranjează mormintele (a propos, să vii odată de 1 noiembrie în Ardeal, să vezi cum arată cimitirele noaptea). Nu mă duc pentru că nu-i acolo. El, ca persoană, nu e acolo. Acolo sunt doar nişte oase.
Despre ce simţi în legătură cu oraşul nu ştiu ce să zic. Un pic te invidiez că simţi asta. Eu nu mă pot adapta nicăieri altundeva, nu mă pot despărţi de Cluj, deşi casa copilăriei mele nu mai e, iar mama e în alt oraş. Mă uit la alţii, cum se adaptează fără probleme oriunde, şi crăp de ciudă, pentru că relaţia mea cu Clujul e un fel de love & hate, dar efectiv nu pot. De la 1 martie mă mut înapoi şi o să fac naveta 120 km, că pur şi simplu sunt pe muchia depresiei de 8 luni de când sunt la Bistriţa. Deci nu, nu e nimic în neregulă cu tine, omul e construit să se adapteze oriunde. Cu mine e ceva greşit.
Simți corect, Mihai. Și știi asta…
Eu simt la fel. Am mers la cimitir de câteva ori și în afară de accentuarea: tristeții, neputinței și inutilității nu am simțit nimic. Poate doar întărirea convingerii că aia care eu am fost nu are ce să caute niciodată într-o criptă…
La mine, mama nu mai e de 16 ani. Avea 52 cand s-a dus. Desi tata traieste, casa e impersonala si nu ma duc acolo decat pentru el. La cimitir e frustrant sa merg. Fizic, e la 2 metri de mine, in realitate, ne desparte o viata. Nu ma duc foarte des. Dar sunt momente cand trebuie sa merg. O visez des, ma gandesc des la ea o perioada de vreo saptamana si stiu ca trebuie sa merg la cimitir. Parca ma cheama, e o prostie, dar dupa ce merg, ma linistesc si se linistesc si visele. O perioada. Apoi de la capat, dupa luni de zile. Dar mormantul in sine, nu imi spune nimic. Ea nu e acolo, e in ganduri, in suflet, in amintiri. Dar nu acolo!
Trec rareori pe la mormântul soțului meu. Dar este mai mult o vizită administrativă, să văd dacă au fost curățate buruienile (este o doamnă pe care o plătim pentru asta), dacă nu s-a furat a treia oară glastra de marmură, amintirile mele sunt mai vii când mă plimb singură prin orașul unde ne-am îndrăgostit, unde am sculptat vise și am chiulit de la cursuri împreună. Crucea și mormântul nu-mi spun nimic.
Mama are 90 de ani. O vizitez – uneori mă ceartă și acum fiindcă nu sunt pieptănată suficient de îngrijit, că nu mă îmbrac adecvat vârstei și alte cele. Alteori mă confundă cu soră-mea, deși este o diferență de 14 ani și 30 kg între noi (eu am mai mulți ani, ea mai multe kile). Și vizitele în orașul copilăriei se reduc la „merg s-o văd pe mama”. Oricum străzile unde am alergat, m-am jucat cu arcuri și sulițe zicând că suntem gașca lui Robin Hood sau a lui Ivanhoe, funcție de serialul de duminică, nu mai există. Nici una. Până anul trecut mai trăia arțarul din fosta curte a fostei case. Acum nu mai este. Acolo e o parcare. Deci inca un reper pierdut. Iar prietenii de atunci sunt prieteni și acum. Dar pe WhatsApp.
Nu-i absolut nimic greșit și eu am aceleași sentimente.
Te înțeleg. Pentru mine casa în care am crescut trăiește în amintire. Locuiesc pe aceeași stradă, lângă casa părintească și (acum o să-mi iau hate) ,totuși, acum nu mai înseamnă nimic. Era casa mea când trăiam, mă jucam, învățam acolo. Când ai mei erau lângă mine și eu eram copil sau adolescenta. Astea le pot rechema oricând în minte. Am vândut-o. De ce s-o păstrez?! Are acum altă viață, trăiesc acolo alți oameni. De asta nu înțeleg chestia cu „casa părintească nu se vinde” . S-o păstrezi să ce? S-o vezi cum devine ruină? Nu o să-ți aducă copilăria sau părinții înapoi. Și, de fapt, tu aia ai vrea.
Nu ma mai duc demult la morminte. Nu ii gasesc acolo. Au trecut multi ani, mi se va spune (28 de ani fara mama si 25 de ani fara tata). Povesti. Asa am simtit de la inceput. Apartamentul lor a ramas nepoatei mele; si-a pus amprenta, a schimbat mobilier… nu simt ca acela e locul unde ii gaseam pe ai mei. In schimb ii gasesc pe ai mei in suflet. Mereu. Uneori brusc, ca si cum mi-ar aparea in fata. Alteori mocnit. Ei sint acolo in constiinta mea iar asta, vorba ta, nu are reper doua pietre.
M-ai întristat foarte tare azi! Încă mă bucur să fac lucruri cu ai mei și nu vreau să mă gândesc la momentul când va fi casa goala.
Eu sunt un rasfatat al sortii – parintii mei au pastrat intact apartamentul din Militari – Piata Gorjului in care am crescut pana la 16 ani. Ne-am mutat de acolo la 4 camere, apoi la curte.
Apartamentul acela a ramas cumva neatins vreme de 20 de ani, desi au stat diverse rude / cunostinte, unii gratis, unii cu o chirie simbolica.
L-am vizitat acum vreo 2 ani si parca mi-am retrait toata copilaria – aceeasi mobila, aceleasi jaluzele la geam, aceleasi balcoane inchise cu cornier, aceeasi cada de fonta, aceleasi taburete la bucatarie.
Dintr-o data nu mai eram ditamai matahala de 40 de ani si 120 de kile ci baietelul care si-a trait acolo copilaria si adolescenta. Cred ca e inutil sa va spun ca mi-au dat lacrimile.
De când am citit articolul lui Mihai și mare parte din comentariile voastre, am așa un chef să vă înjur pe toți. La modul cel mai lipsit de eleganță pe care îl cunosc. Și credeti-ma, stau bine la capitolul imaginație.
Sunt plecat din țară de 22 de ani. Ultima dată am fost în Romania acum aproape 7 ani. Nu mai am pe nimeni acolo. Doar două morminte cu numele bunicilor pe ele. Bunici care mi-au fost la fel de aproape ca mama. Pentru că jigodia care mi-a fost tată biologic n-a știut să fie alaturi de mine. Copilul meu nu va trece prin asta nici măcar o secundă. Pentru el o sa fiu tată până la ultima respirație și chiar și mai departe, daca mai există ceva după.
Pe mama am adus-o aici. Exact in pandemie. Rămăsese singură în țară. I-am cumpărat un apartament pe malul mediteranei și mă bucur pentru ea că își trăiește ultimii ani privind valurile. Are insuficienta cardiaca. Printre altele. Plus un infarct care i-a lăsat inima la doar 30% de capacitate.
Așa că, în dimineața asta, din cauza voastră mi-am băut cafeaua cu gust de lacrimi… Să vă f…
Acum am chef să te înjur eu. Şi mai şi suntem tizi. N-am reuşit nici eu nici fratele meu să ne aducem mama la noi. Eu în Germania, el în Spania. Naiba ştie de ce se agăța de apartamentul ei. Adică cam bănui dar nu mă interesează motivele ei. Ar mai fi trăit bine merçi multă vreme.
Cred ca e foarte ok ce simti. Amintirile le avem in minte si e indeajuns. Referitor la lucrurile facute doar fiindca zice vreun destept ca asa trebuie facute, si eu procedez la fel, fac exact invers. Cum simti tu, asa e bine.
Cand a murit mama, acum 20 de ani, eram deja plecata din tara. In ziua in care a murit am intrat in cabina telefonica sa sun acasa asa cum faceam in fiecare sambata cand asteptam autobuzul sa ma duc in vizita la sora mea. Dar am avut un moment de ezitare. Am pus inapoi corneta si am iesit din cabina telefonica. Odata ajunsa acasa la sora mea am aflat ca nu cu mult timp in urma mama mea s-a dus. A fost un soc. Stiam ca era bolnava, probleme cu inima, dar nu stiam cat de grav era in realitate. Primul meu gand a fost ca nu vreau sa o vad intr-un sicriu si ca vrea sa mi-o amintesc asa cum era cand era in viata si nu m-am dus la inmormantare. Nu am regretat niciodata. La mormant ma duc ori de cate ori ajung in Romania insa cand ii vad poza pe o cruce mi se rupe inima. Dar nu simt ca e acolo. Nu pot sa concep ca sub pamant e mama mea. Intre timp tatal meu si-a refacut viata si apartamentul in care am copilarit e inchis. Odata cu trecerea anilor s-au degradat mobila, covoarele, perdelele. Tata are grija de el si mai face curatenie dar timpul nu iarta. Si de cate ori intru in acel apartament nu mai simt nimic, nici macar nostalgie. Nici orasul unde am crescut nu mai e locul meu de „bastina”. Vecinii, cunostintele, o parte din neamuri au disparut, multi plecati, o parte au murit. Cand ma plimb pe strada unde am crescut si nu recunosc pe nimeni ma simt ca un strain. Singurul loc in care ma regasesc sunt dealurile cu vii pentru ca acelea au ramas neschimbate si imi aduc aminte de copilarie si adolescenta.
După ce au fost înmormântați, nu am mai fost niciodată la mormântele bunicilor şi părinților mei. Singura excepție e al fiicei mele, unde merg de câteva ori pe an. De al bunicilor au grija rudele, la al părinților a mai fost fratele meu. Aproape ca sunt sigur ca rudele mele şi poate şi alții mormăie, dar am avantajul că nu aud nimic iar fratele meu e plecat dinaintea mea din țară şi nu s-a obosit să țină contact cu alte rude.
A rămas apartamentul mamei, dar e la bloc şi blocul ăla îmi evocă mereu „blocul” ăla tâmpit făcut din cutiuțe suprapuse de chibrituri în care țineam în clasa I literele de plastic să le agăț de o tablă plasticoasă cu striuri.
După ce a murit mama, s-a depersonalizat complet apartamentul, e în Braşov. Ar trebui cât de cât renovat dar la ce bun? Îl mai țin că fratele meu încă nu s-a decis ce vrea să facem cu el.
De când am plecat din țară, oraşul în care am trăit, Braşov, mai exista doar pentru că trăiau mama mea precum şi soacra. A mai rămas soacra şi după aia pa. Braşovul reprezintă acum doar o gaură neagră în care se scurg banii. Mă întreb dacă la fel va fi şi cu oraşul meu natal, Blaj, după ce se vor pristăvi toți unchii, tuşile şi verii mei, că nepoți de unde să-i țin minte. De când sunt în Germania dispar toți cu o viteză fantastică. Am o lungă lisă de nunți, botezuri şi înmormântări ratate.
Ai mei încă sunt bine, sănătoși și sper să fie mulți ani de-acum încolo. Îmi mai zboară gândul la ziua când nu vor mai fi și mereu mă cuprinde senzația că n-am să pot sta în casa aia nici o secundă fără ei. Așa mi s-a întâmplat după ce a murit soțul meu. Am rămas alături de socrii mei vreo două luni, să-i ajut cu parastasele și alte treburi de după înmormântare, apoi am plecat. Nu mă mai simțeam bine fără el, nu puteam nici să mă așez la masă, mâncam plimbându-mă, cu castronul în mână. Am mai trecut de câteva ori pe la ei ca să își vadă nepoțelul, dar după ce au murit, n-am mai călcat prin curtea lor. Nici la cimitir nu am mai fost de un an, mă întristează prea mult. La fel ca tine, prefer să îmi amintesc de clipele frumoase petrecute alături de ei. Crucile acelea din cimitir și zecile de lumânări arse la mormintele lor nu îmi amintesc decât de zilele când au plecat de lângă mine și de toată suferința pe care am simțit-o atunci. Deci, nu, nu este ciudat ceea ce simți tu.
Omule, am crezut ca sunt singurul ciudat care nu merge la cimitir,deoarece doar atunci realizez ca taca-meu nu mai este. In rest, am senzatia ca e undeva, doar ca nu mai vorbim. Si cand ma gandesc la el, atat de vii sunt amintirile, incat n-am de ce sa merg la cimitir sa fiu lovit de realitate.
Pana la urma respectul fata de cineva (la fel ca si religia), il ai in suflet, nu trebuie expus pentru a fi validat de cei din jur.
Eu zic ca e OK. Nu esti singurul care simte asta. Mereu am simtit asta. Mereu am refuzat sa merg la inmormantari. Sa vad si sa ating un trup inert nu ma ajuta cu nimic, ba mai mult, ma ajuta ca, pentru o perioada, sa-mi aduc aminte DOAR ASA de omul respectiv. Si toti cei care plang in jur ma ajuta sa nu-mi mai aduc aminte cum radea persoana respectiva… Iar cimitirul… E doar un loc de cheltuit bani. De asta vreau sa fiu arsa si nu inmormantata. Daca vrea copilul poate sa ma ia cu el, sa ma uite in vreun apartament, sa ma arunce in mare sau sa ma transforme in diamant… ce-o vrea el sa faca. Nu vreau sa-l tin legat de un mormant, de o piatra.
Ba cred ca e ok ce simți. Nici eu nu am calcat pe acasa din aceleasi motive, nu-mi vine. Acasa nu mai e acolo, totul s-a scimbat. Acasa e in amintirile mele, nu vreau sa ma.duc acolo si sa ma.
confrunt cu realitatea. Nu vreau, nu-mi foloseste la nimic, ma întristează.
Fiecare „deal with” cum poate, asta este.
Ce zice lumea? Treaba lor. Ca nu am venit la cimitir de 5 ani? Irelevant. Nu asa o sărbătoresc pe mama, cu flori la cimitir. Mai degrabă povestind despre ea la un irish coffe, bautura ei preferată.
Nu vreau sa vad camere reci, nu au fost niciodata reci, si asa vreau sa le pastrez in amintire si in piept, calde, luminoase, voioase, cu zgomotul mașinii de cusut in fata geamului.
Faceti/fă ce simți si cum poți, asta e tot ce pot sa spun, nu e nimieni in inima ta/a voastră, sa simta in locul nostru.
Si mai avem o datorie fata de noi înșine, aceea de a ne prezerva de suferință in plus, de momente pe care putem sa le evităm. Eu una asa cred.
Și eu sunt exact de aceeași părere, doar că vizavi de bunicii materni, singurii pe care mi-i mai amintesc.
Ei sunt mereu cu noi în amintire (și în fondul genetic), reîntoarcerea la Ithaca e doar inutilă și dureroasă.
apai, daca vorbim de orase, io asa is cu Pitestiul. Daca ai mei s-au mutat de vreo 10 ani (sau poate mai bine) la tara, ajung extrem de rar in oras. Si mereu mi se pare ca e doar un oras. Nu mai simt nimic acolo. Nu ca in Bucuresti as mai simti. Acum casa mea e Stocolmu.
Cand am locuit in Gavle si credeam ca o sa cam ramanem acolo, tot ziceam „acasa” cand ne gandeam la apartamentul din Stockholm. Cumva, un apartament care mi-a placut maxim, dar in care am stat super putin: luat, plecat dupa 6 luni, intors, vandut dupa un alt an.
Doliul, pierderea unui suflet, mi se pare o treabă extrem de intimă, trăită de fiecare într-un mod unic. Eu trec pe la cimitir o dată, maxim de două ori pe an, deși cimitirul e doar la 50km distanță. Nu aș merge deloc, pt ca nu simt acolo conexiunea sau ceva în afara revoltei, dar o fac pt că știu că pt tata gestul asta de a aprinde o lumânare la mormânt conta. Pe tata il vad când mă uit in oglindă, când mă uit la fetele mele, cand dau un bol cu apă unui maidanez pe stradă, când fac ceva… Și da, vis a vis de casă și eu mă simt complet dezrădăcinată, cu toate că mama încă e, dar nu mai e ce-a fost…