Știu că nu sunteți obișnuiți cu recomandări de carte pe acest blog, dar am zis că poate mai ridic nivelul dacă măcar din când în când băgam câte una.

Acum revenim la tonul serios, pentru că n-ai cum altfel când vrei să spui câteva cuvinte despre cartea lui Shlomo Venezia: „Sonderkommando Auschwitz, în iadul camerelor de gazare”.

Habar nu am cum de-am auzit de existența acestei cărți, probabil s-a întâmplat pentru că de astă vară, de când am văzut cu ochii mei ce-au fost în stare să le facă oamenii altor oameni, sunt mult mai atent la orice lucrul legat de Auschwitz Birkenau.

Cert e că după ce-am auzit de existența ei, mi-am comandat-o în secunda doi, n-aveam cum altfel.

Oameni buni, „crunt” este singurul cuvânt din limba română care poate să descrie exact experiența pe care o ai parcurgând pagină după pagină.

În vară, am plecat de-acolo cu creierii făcuți praf. Mi-au trebuit câteva zile bune să nu mă mai gândesc doar la ce văzusem, să nu mai am în minte ușile camerei de gazare pe care rămăseseră șanțurile scrijelite de unghiile condamnaților care încercau să scape de gazul ucigaș.

După ce-am văzut cu ochii mei cum a arătat iadul pe pământ, a venit cartea asta și-a mai pus imagini peste filmul pe care deja îl aveam în minte. Mi s-a părut de-a dreptul înfiorător că citeam descrierile locurilor din interiorul lagărului și le recunoșteam, imediat aveam în cap imaginea lor reală peste care acum aveam și mai multe imagini horror.

Au existat momente în care am lăsat cartea din mână și-am făcut cu totul altceva, pentru că este îngrozitor de greu de dus.

Dacă eu aș fi în postura să decid, aș face obligatorie vizita la Auschwitz și citirea acestei cărți, pentru toată lumea. Poate așa, cine știe, mai reușim să învățăm să nu repetăm greșelile.

De ce neapărat cartea lui Shlomo Venezia? Pentru că înțeleg că este singura mărturie completă pe care o avem de la unul dintre supraviețuitorii Sonderkommando.

Pentru cei care vor veni să comenteze superior explicând că cei din Sonderkommando au fost privilegiați, atât am de spus: citiți cartea. Poate așa o să înțelegeți cât privilegiat poate să fie un om care asistă in fiecare zi cum mor alți oameni, după care le cară corpurile contorsionate la cuptoarele și gropile comune unde vor fi arse.

Cum tot privilegiu era să scoată cenușa din cuptoare și să spargă oasele bazinului cu ciocanul, pentru că erau singurele care nu ardeau complet.

Citiți cartea ca să înțelegeți cum se poate să-ți dorești să mori în fiecare zi, și totuși în fiecare zi să lupți să supraviețuiești.

Uite, vă las aici fragmentul care închide toată povestea:

Întrebare:

Ce credeți că s-a distrus în ființa dumneavoastră ca urmare a acestei experiențe extreme?

Răspuns Shlomo Venezia:

Viața. N-am mai reușit niciodată să am o viață normală. N-am reușit niciodată să mă prefac că totul merge bine și să mă duc, ca alții, să dansez și să mă distrez cu detașare…

Totul și orice face să mă întorc la lagăr. Indiferent ce fac, ce văd, mintea mea se duce mereu la acel loc. Munca pe care am fost obligat s-o fac acolo nu mi-a ieșit niciodată cu adevărat din cap…

Nimeni nu iese vreodată cu adevărat din crematoriu.

Citiți cartea, oameni buni, chiar dacă e greu de dus. Rugați-vă și copiii s-o citească. Iar dacă aveți prieteni care sunt membri AUR sau alte partide d-astea imbecilo-naționaliste, poate le-o faceți cadou de ziua lor.

P.S. Pe când citeam mi-am adus aminte de ceva ce ne-a povestit ghidul astă vară, ceva ce n-o să-mi mai iasă niciodată din minte. Profesor de istorie, specializat în Holocaust, ne-a spus că lagărul a devenit obiectiv vizitabil în anii ’60, ani în care printre ghizii de la Auschwitz Birkenau se regăseau supraviețuitori, adică oamenii care știau cel mai bine să-ți explice ce-a fost acolo.

Unul dintre acești supraviețuitori era cu un grup de vizitatori și, în timp ce se plimbau printre barăcile unde stătuseră, a făcut un semn larg cu mâna arătând spre iarba verde care crescuse peste tot:

– Asta nu exista pe atunci, c-am fi mâncat-o.