Ieri noapte, după ce-am lăsat vreo jumătate de oră să se mai ducă adrenalina de la meci, mi-am zis să mă duc la culcare.

Ies din living și văd lumină de televizor din camera copiilor.

– Alooo, mă rățoiesc tot, culcarea!

După care am simțit nevoia acută să mai arunc și iște paie pe foc:

– Că de luni vă duceți la școală.

La care încep amândouă să se milogească pițigăiat:

– Mai lasă-ne un pic, te rugăăăm! Sunt ultimele două zile de libertate.

Am stat să analizez rugămintea și-am ajuns la concluzia că au dreptate, chiar sunt ultimele lor două zile de huzur. Eu, în weekend-ul dinainte să înceapă școala, nu mai eram bun de nimic. Mă ghemuiam într-un colț sperând să fie un coșmar și, când mă trezesc, mă așteaptă băieții în fața blocului. Două lucruri am urât pe lumea asta: școala și munca, nfine…

Revenind la copii, am achiesat la propunerea lor și tocmai mă pregăteam să spun „ok, dar maximum o jumătate de oră”, când din dormitor se aude Mara, pe acel ton de care e mai bine să te ferești:

– ACUM stingeți tot și vă băgați la somn!

Moment scurt de pauză, după care se aude timid vocea Ioanei:

– Nu prea te invită lumea pe la petreceri, nu?

Prieteni, am râs atât de tare c-a trebuit să mă așez pe ceva, mi-a fost teamă că mi se face rău.

My job here is done!