Articol scris de Iulia.

…

… mă dădeam jos din pat în dimineața asta.

Știți zilele alea despre care e clar încă din prima clipă când deschizi ochii că o să fie un dezastru? Și în care cel mai bun lucru pe care l-ai putea face ar fi să te ascunzi sub păturică și să aștepți să treacă?

Ei bine, una din zilele alea am avut eu azi. M-am trezit cum nu se putea mai promițător, cu un cârcel de toată frumusețea în gamba stângă. Mă durea așa de tare de efectiv simțeam că-mi taie gazul și îmi dau lacrimile în același timp.

Am reușit cumva să-l fac să treacă, am coborât. Îmi simțeam tot capul plin de vată. Și nu, n-am băut aseară, dar presupun că ăsta e unul din avantajele vârstei – poți beneficia de o stare soră cu mahmureala fără să bei. Mai faci și economie, practic.

Mă rog. Treaba e că starea asta de vată în cap nu m-a părăsit toată ziua. Toată ziua am simțit o apăsare dubioasă pe ceafă și mi-am simțit mintea ca și cum s-ar fi chinuit să iasă la suprafață dintr-o mare de jeleu.

Evident, date fiind aceste circumstanțe, cel mai înțelept lucru ar fi fost să mă bag la loc în pat și pace. Da ce, poți? Că-n pana mea, viață, copil, câini, d-astea. Cică să fii adult. Bleah!

Și cum încercam eu așa să-mi târâi mintea și fizicul, rugându-mă arzător la toți sfinții, sfințișorii și orice alte entități mai mult sau mai puțin binevoitoare să treacă ziua asta cu bine, fiul mă roagă să-i fac frigănele, că-i e poftă.

Fac, că ce dracu să și fac? Scot franzela, scot tigaia, mă pălesc cu ușa de la dulap peste tibie. Nu prea tare, așa că înjur doar moderat.

Deschid frigiderul, scot laptele și apoi 2 ouă. Unul dintre ele îmi zboară în mod inexplicabil din mână și se pleoștește în toată splendoarea lui pe podea. De data asta înjur destul de copios.

Mă apuc să strâng oul împrăștiat, curăț, continui procedurile pentru frigănele. În timp ce scriu asta îmi dau seama că a fost pură inconștiență, să mă joc la propriu cu focul, la cum se prefațau lucrurile până atunci…

Dar mă rog, am reușit să fac frigănelele și să mă ard numai foarte ușor la un deget. Am mai înjurat un pic, tot moderat.

În timp ce se prăjeau frigănelele, mi-am pus la prăjit în prăjitorul de pâine o felie (de pâine, evident), cu gândul să o halesc cu unt și cu sare. Am reușit să pun untul pe ea, la sare lucrurile n-au mai mers la fel de bine, că am vărsat aproape jumătate din solniță. Din fericire, nu pe jos, ci „doar” pe blatul din bucătărie, deci a fost ceva mai simplu de curățat. Am înjurat printre dinți.

Apoi am zis să-mi mai torn ultimul strop de cafea gata făcută care mai rămăsese în cafetieră, dar am reușit să o torn mai mult pe lângă, decât în cană. N-am mai înjurat, am oftat a resemnare.

Una peste alta, nu vă mai plictisesc cu prea multe detalii, dar cam toată ziua mi-a mers așa – ori m-am auto-vătămat singură (vă povestesc cu altă ocazie cum am reușit să mă tai la ușă în 2 locuri la același deget), ori mi-a mers prost pe partea de muncă – mi-am dat seama după vreo 2 ore de lucru că munceam la proiectul greșit… Ce mai, o zi din alea…

Iar finalul nu s-a lăsat mai prejos. Am zis să trag o fugă până la magazin să târguiesc niște treburi de care duceam lipsă prin casă. Așa că am înșfăcat telefonul, țigările și căștile și am plecat cu ele spre cuierul unde îmi mă aștepta cumințică geanta.

Și atunci s-a întâmplat ceva ce poate părea inexplicabil. De fapt nu, este inexplicabil, dar nici măcar nu mai am de gând să îmi bat capul.

Că li s-a mai întâmplat și altora, numai că la noi se întâmplă în versiunea next level.

Ce s-a întâmplat, mă întrebați? Ei bine, cum ajunsesem eu binișor lângă cuier și mă pregăteam să îndes toate obiectele mai sus menționate în geantă, mi-a zburat din mână – asemeni oului de dimineață – cutia cu căștile.

La impactul cu podeaua, cutia evident s-a deschis, iar căștile au zburat dintr-ânsa care încotro. Ei bine, da, încotro ăsta e interesant.

Pentru că pe una dintre ele am găsit-o în câteva fracțiuni de secundă, în timp ce cealaltă… dusu-sa! Unde? Numai ea știe? Probabil în Narnia, în căutarea altei surate plecate într-un mod similar. Dar revin imediat și la asta.

Băi fraților, vă jur, am căutat în toate părțile posibile și imposibile. Ca să înțelegeți cam despre ce vorbesc: este un holișor de cca 1 metru pe 1 metru jumătate. În stânga – cuierul. În dreapta – ușa de la baie. În spate – ușa de la birou. În față – ușa de ieșire din casă, care dă în alt hol, care duce afară.*

Nu există nici un fel de crevase, găuri negre ori alte locuri dubioase unde s-ar putea ascunde o afurisită de căscuță. Există numai 2 pantofare – unul în holul din casă și unul în holul de „afară”, ambele lipite de podea, deci nu există, să zicem, posibilitatea să se fi pitit pe sub ele.

Mai există o mică piesă de mobilier, cam cât o noptieră, să zicem, cu un sertăraș care funcționează pe post de pungă cu pungi pentru toate cele 5 pungi pe care le deține familia noastră. Ăla are fix atât – un sertar și picioare. Deci orice e sub el, se vede.

Băi, am răscolit (vorba vine, că nu prea aveam ce…) prin toate părțile. M-am pus pe jos în patru labe, am bântuit prin birou, prin baie, prin hol, am răsturnat toate perechile de papuci, doar-doar o fi sărit căscuța buclucașă în vreuna din ele.

Nimic. Nada. Zero. Ioc. Casca mea a plecat în Narnia și aia e. Probabil s-a dus după ailaltă, a lu’ Fritz. Că după cum lăsasem să se intuiască mai sus, nu e prima dată când are loc un astfel de fenomen la noi în casă.

Acu ceva luni, Fritz se afla în bucătărie, unde nu mai știu exact ce făcea, ori că tocmai își scosese căștile din urechi și se pregătea să le bage în cutiuța lor (căștile lui, să fim bine înțeleși, diferite de cele din povestea mea de azi), ori că fix pe dos – adică le scotea din cutie să și le îndese în urechi.

Nfine, n-are a face mișcarea exactă, ce e cert e că, așișderi mie, și lui i-au zburat în mod magic din mâini. Pe una dintre ele a găsit-o aproape instant. A doua – ia-o de unde nu-i.

Am răscolit de nebuni toată bucătăria noastră care a) oricum e mică și nu prea sunt multe chestii în ea și b) are plinte sub mobilă, deci nu prea avea unde să se ducă afurisenia. Cu toate astea, am demontat plintele și am căutat și pe sub mobilă. Nimic. Nada. Zero. Ioc.

Ca să ne înțelegem și mai bine, asta e bucătăria. Mno, explicați-mi voi unde în 6 metri pătrați a putut să dispară o cască, fără a mai fi regăsită vreodată.

 Și apoi mai explicați-mi unde pe holul de nici doi metri pătrați a dispărut o altă cască, fără a mai fi regăsită și fără a lăsa în urmă-i vreo urmă sau vreun indiciu.

*dacă vă întrebați de ce avem un hol care dă în alt hol, explicația e relativ simplă: holul dinspre „afară” inițial nu a fost hol, ci un fel de terasă în trepte de pe care se intra direct în casă.

Însă creștinii care au construit casa și-au dat probabil seama la un moment dat că, oricât de sexy ar arăta în filme, nu e neapărat pont să n-ai o zonă „tampon” la intrarea în casă, mai ales când stai la țară și mna, mai un noroi, mai o mizerie, d-astea… Așa că au procedat la închiderea respectivei terase, astfel încât acolo acum e un hol mai lung, care dă în holișorul ăsta mic de se vede în poză, care dă în casă.

Așadar, aștept cu interes explicațiile voastre pentru acest gen de zile și de fenomene paranormale, sper să nu mai pățesc ceva pe ziua de azi și-mi țin singură pumnii ca ziua de mâine să fie oleacă mai pașnică, nu de alta, dar dacă lucrurile continuă în ritmul ăsta, până sâmbătă ajung dreq ori la UPU, ori la glumeți 🤓.

sursa foto: freepik.com