Articol scris de Iulia.

…

Nu știu dacă v-am mai povestit asta, că sunt senilă și uit (zilele trecute am plecat să scot cățeaua la plimbare și pe drum mi-am dat seama că am uitat cățeaua acasă).

Dacă v-am mai povestit, dați cu încredere cu skip. Dacă nu, luați cu popcorn și poftiți la lectură.

Când eram eu tânără și neliniștită studentă în minunata capitală a patriei, făceam ce făcea cam orice student în weekenduri – mă duceam acasă. Firește, nu chiar în fiecare week-end, da în multe.

Și într-unul dintre aceste weekenduri, mă duc eu frumușel acasă de cu vineri, contribuind, cum altfel, la aglomerația de pe Valea Prahovei. Deși pe vremea aia încă nu era nici pe departe omorul care e acum. Da e irelevant. Ce contează e că era vineri și eu m-am dus acasă.

Ăia care sunteți cam leat cu mine, probabil mai țineți minte frumosul canal de televiziune prin cablu Discovery, în toate variantele sale (chiar așa, mai există Discovery? Eu n-am de unde să știu, că sunt vegan al pixelilor – glumesc, evident! Numai că na, recunosc, tv-ul se folosește la noi în proporție de 90% pentru netflixuială și altele asemenea și aproape deloc pentru posturi tv).

Ei, dacă țineți minte Discovery, poate mai țineți minte și faptul că vinerea seara aveau o serie de mai multe tipuri de emisiuni să le zicem din sfera „bu-hu-hu”. Adică fie documentare d-alea despre diferiți psihopați, criminali în serie și mai știu eu ce alte soiuri rele, fie d-alea despre case bântuite, poltergeiști și alte fenomene para-psiho-pupu.

Mie îmi plăceau grozav genul ăsta de chestii, deși mă căcam pe mine de frică uitându-mă la ele. La fel cum îmi plac la nebunie și filmele horror, da fac infarct la fiecare a doua scenă, mai ales dacă-s d-alea care mai degrabă îți induc senzația de frică, decât d-alea cu topoare, drujbe și sânge pe toți pereții.

Și se făcea că în vinerea despre care vă povestesc, pe la vreo 8-9 seara, ai mei mă anunță că ei au program de ieșit în oraș și te pupăm, papapapa! Nu mai țin minte cum și de ce eu n-aveam nici un program, dar nici nu contează, ce e important e că ei au plecat și eu am rămas singură pe tarla.

Și cum am rămas eu așa singurică, de capul meu, zic ce să fac mai bun, decât să mă plantez în fața televizorului și să savurez programele tip bu-hu-hu de pe Discovery.

Ca să înțelegeți un pic mai bine întreaga aventură care urmează, trebuie să vă explic puțin topografia casei alor mei. Intrarea principală în casă e jos, la parter și dă în curte.

Însă mai există o a doua intrare, la etaj, de pe terasă, prin dormitorul alor mei. Tot la etaj, vizavi de dormitorul alor mei, este sufrageria, care conține televizorul. Și alături o baie și cam atât.

Booooon. Mă pun eu frumușel la televizor, însă înainte de asta, mă duc la ușa de la intrare, o încui binișor cu cheia și las cheile în broască.

Dacă vă întrebați de ce am făcut asta, vă spui mintenaș: cunoscându-mă destul de bine, știam că există o probabilitate mare spre foarte mare să adorm la televizor. Și ca să nu mă spariu precum o căprioară în lumina farurilor în momentul în care se vor fi returnat ai mei acasă, am zis să las cheile în ușă, astfel încât ei să fie nevoiți să sune la sonerie să le deschid, trezindu-mă astfel din somn și scutindu-mă de-o spaimă.

Numai că, vedeți voi, lucrurile se cam întâmplă pe principiul „de ce ți-e frică, nu scapi”. Mai ales dacă ți-e frică c-o să ți se facă frică.

Așa că m-am pus eu la tv, am dat drumul la Discovery ș-am urmărit cu sufletul la gură dracu mai știe ce. Cred totuși, dacă mă ajută cât de cât memoria (nu mă ajută, dar să facem un exercițiu de imaginație), că era ceva cu fenomene inexplicabile prin căși pe la unii și alții.

Evident, conform propriilor predicții, la un moment dat am adormit cu bale în colțul gurii.

Nu știu exact cât timp oi fi dormit eu ca o valiză în gară, chircită pe un fotoliu – că nu mă lungeam și eu ca creștinul p-o canapea, să stau comod, ntz, mă puneam cumva de-a curmezișul pe un fotoliu, cu speranța deșartă că stând așa n-o să mă ia somnul (aiurea) – cert e că la un moment dat m-am trezit pentru că am auzit zgomotul pe care îl făcea snopul meu de chei lăsat în ușă.

Sunetul era fix ăla pe care l-ar fi scos cheile când cineva ar fi încercat să deschidă ușa, apăsând pe clanță și împingând de ușă.

M-am ridicat buimacă din fotoliu și am ieșit pe hol, orbecăind după întrerupător și orăcăind „Vin imediaaat!” ferm convinsă fiind că s-au întors ai mei acasă și încearcă să intre.

Numai că, ce să vedeți, nu m-a întâmpinat vreuna din vocile alor mei, ci… liniște. Liniște asurzitoare, întreruptă doar de un vag clinchet metalic de chei mișcându-se și de ceva ce mie mi s-a părut a fi sunet de pași.

În momentul ăla am înțepenit pe hol, cu mâna pe întrerupător. Am mai strigat o dată: „Mama? V-ați întors?” Nimic. Nu știu cât am stat așa țeapănă acolo, dar până la urmă știu că mi-am făcut curaj să cobor câteva trepte, să arunc o privire spre ușă (care e din sticlă, apropo, deci aș fi putut vedea cu ușurință dacă era cineva afară).

M-am gândit că poate totuși s-au întors ai mei, dar nu mă aud, ei fiind în spatele unei uși închise și eu hăpt taman sus, la etaj.

În curte – beznă. În spatele ușii – nimeni. Însă snopul de chei din ușă, după cum bine îmi indicase auzul, se bălăngănea ușurel în broască.

E, abia în momentul ăla m-am căcat cu adevărat pe mine. Nu vreți să știți câte jde scenarii mi-au trecut prin cap – de la o posibilă tentativă de jaf, la psihopați care încearcă să intre în casă și să își facă costum din pielea mea, la stafii și fantome (și nu d-alea prietenoase, precum Casper), la dracu mai știe câte alte grozăvii. Și nici unul dintre scenariile astea nu s-ar fi terminat cu bine pentru mine.

Așa că ce să și fac? Fără să cuget prea mult, m-am repezit înapoi în sufragerie, de unde am umflat cel mai mare și mai greu sfeșnic al maică-mii, unul din alpaca (cred, mama, corectează-mă dacă greșesc), cu vreo 4 brațe. Ăla a fost obiectul care mi s-a părut mie a avea cel mai mare potențial contondent și de auto-apărare.

După care am țâșnit la ai mei în dormitor, unde m-am încuiat cu cheia. Pentru că da, ai mei au chei la toate ușile din casă, nu mă întrebați de ce, că în afară de data aia nu cred că au fost folosite vreodată.

Logica mea – defectuoasă, de altfel – a fost să mă duc în dormitor, pentru că acolo exista un telefon fix. Că în spaima mea, habar nu aveam unde naiba îmi era telefonul mobil. De pe telefonul fix, cu o mână încleștată pe sfeșnic, l-am sunat pe bunicu-meu. Care la vremea aia încă mai trăia și era în putere, dragul de el. Iar bunicii mei, cred că v-am mai povestit, locuiau fix vizavi de ai mei.

Am sunat deci și am comunicat lui granpapa că trebuie să vie rapid, că e careva prin curte – sau dracu știe de n-o fi intrat deja în casă – care încearcă să mă facă salam de vară.

Granpapa n-a pus prea multe întrebări, ci – asta am aflat ulterior – și-a tras iute o haină peste pijama, s-a înarmat cu o bâtă improvizată dintr-o coadă de lopată și cu o lanternă și a venit să mă salveze.

În timp ce stăteam io și-mi așteptam salvarea, mi-am dat seama ce idee proastă avusesem să mă refugiez taman în dormitor, în loc să mă fi dus dracului în baie sau chiar să fi rămas în sufragerie.

Că, după cum vă ziceam la început, dormitorul avea ușă spre terasă. Deci, spre exterior. Iar aia fiind ușă de terasă, nu avea cheie, nu nimic.

Bine, e drept că e ușă d-aia de termopan, pe care n-o poți deschide decât din interior, pe exterior nu are clanță. Dar în nebunia mea, cine se mai gândea la aspectele astea?

Și cum stăteam eu așa, în cur, pe un colț din patul alor mei, țeapănă de frică și cu degetele albite de cât strângeam de sfeșnicul ăla, jur că mi s-a părut că văd prin perdeaua ușii de la terasă o umbră mișcând prin curte. Nu știu exact dacă am țipat și la exterior, da în interiorul meu, vă asigur că am tras un răcnet demn de cel mai horror film horror.

Firește, după câteva clipe, mi-am dat seama că nu era nimic altceva decât bietul granpapa, cu bota și lanterna lui, inspectând fiecare colțișor din curte cu temeinicie.

După care a făcut același lucru și în casă: a luat la rând toate camerele și toate cotloanele, cu bâta pregătită și cu mine tropăind în urma lui, strângând în continuare în mâini sfeșnicul maică-mii.

Evident, nu era nimic pe nicăieri, iar la câteva minute după ce s-a finalizat inspecția, au apărut și ai mei acasă, care nu prea înțelegeau de ce sunt toate luminile aprinse prin toată casa și de ce i-a întâmpinat bunicu-meu, c-o lanternă într-o mână și o bâtă în cealaltă.

Vă jur că în noaptea aia am fost la un pas de-a mă cere să dorm cu ei în pat, ca atunci când eram copil mic și visam urât. Că nici până în ziua de azi nu știu, nu înțeleg și nu îmi pot explica de ce se mișcau cheile alea în ușă.

Voi? Ați avut vreodată parte de ceva spăimi d-astea, mai mult sau mai puțin justificate?

sursa foto: freepik.com